Ce este focul grecesc? Arma secretă oferită de un înger primului împărat creştin

Focul grecesc este un amestec de compuși chimici inflamabili care a fost folosit cu succes de grecii bizantini începând cu secolul al VII-lea.

Însă focul grecesc nu a fost singura armă de acest gen utilizată în războaie.

Materialele incendiare au fost folosite în luptă încă din cele mai vechi timpuri; mulți cronicari ai antichității scriind despre utilizarea săgeților de foc, a vaselor cu smoală, dar și a unor amestecuri inflamabile din naftă, sulf și cărbune. 

De ce a rămas focul grecesc în istorie drept una dintre cele mai devastatoare arme ale antichității? Anumite particularități ale sale l-au transformat într-o armă de temut.

Origini misterioase

Una dintre primele mențiuni despre un „foc care nu poate fi stins” îi aparține lui Homer, părintele istoriei, care în lucrarea sa Iliada aminteşte cum soldaţii din Troia au distrus vasele de război ale celor din Ahaia folosind un foc neobosit: 

Și cei din Troia au aruncat cu foc neobosit în spatele lor şi flacără au vărsat peste ei zdrobindu-i.

Mențiuni despre substanțe incendiare există încă de pe vremea vechilor asirieni, pe la începutul secolului al X-lea î. Hr. Aceștia foloseau o substanţă chimică misterioasă în care înmuiau vârful săgeţilor, care erau apoi aprinse și trase asupra cetăților inamice. 

Focul pornit de la aceste săgeți „se răspândea cu repeziciune și era imposibil de stins”.

În timpul asediului orașului Delium, în anul 424 î. Hr, soldaţii care apărau cetatea au folosit „aruncătoare de flăcări” pentru a-i respinge pe atacatori. 

Potrivit istoricului antic Tucidide, civilizaţia greco-romană cunoştea secretul unui amestec special pe bază de petrol, sulf şi alţi compuşi chimici secreți, care a fost folosit cu deosebit succes în războaiele purtate la acea vreme.

Cele mai multe informații despre focul grecesc ne parvin însă de la cronicarul Teofan Confesorul, care în scrierile sale face referire la o armă formidabilă – focul lichid. 

Teofan amintește despre domnia împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685) care a folosit cu succes focul grecesc în apărarea Constantinopolului în timpul primului (674-678) și a celui de al doilea (717-718) asediu al musulmanilor arabi, asigurând astfel supraviețuirea imperiului.

Potrivit scrierilor lui Teofan Confesorul, focul grecesc a fost inventat de un anume Callinicus (sau Kallinikos), meşteşugar și arhitect din Heliopolis. 

Când arabii au asediat cetatea, Kallinikos a fost nevoit să fugă împreună cu familia sa şi să caute adăpost în Constantinopol. Printre lucrurile pe care Kallinikos a reușit să le ia cu el s-a aflat și rețeta unui compus chimic extrem de inflamabil.

Kallinikos i-a oferit secretul focului grecesc împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul care, folosindu-se de această nouă armă, a obţinut victorii răsunătoare împotriva asediatorilor musulmani.

Scrierile lui Teofan Confesorul sunt însă contestate de unii cercetători din ziua de azi care consideră că, având în vedere complexitatea chimică a formulei, ar fi fost imposibil ca un singur individ să fi descoperit un asemenea compus chimic complex. În realitate, Kallinikos ar fi găsit formula într-un manuscris din biblioteca Școlii de Chimie din Alexandria.

Ce este focul grecesc?

În termeni simplii, focul grecesc a fost o „armă incendiară” folosită cu precădere de Imperiul Bizantin începând cu anul 672.

Potrivit surselor istorice, substanța inflamabilă care genera focul grecesc putea fi împrăștiată cu ajutorul oalelor de lut (un principiu similar grenadelor moderne), descărcată prin tuburi (acest sistem era utilizat cu precădere în timpul asediilor, substanța inflamabilă fiind aruncată peste soldații inamici care încercau să escaladeze zidurile cetăților), sau aruncată la distanțe considerabile folosindu-se duze presurizate (similar cu aruncătoarele de flăcări din ziua de azi).

Potrivit unor istorici, focul grecesc se aprindea la contactul cu apa și conținea, probabil, compuși pe bază de naftă și var nestins. 

Cruciații din vestul Europei au fost atât de impresionați de focul grecesc încât numele a fost aplicat oricărui tip de armă incendiară, inclusiv celor folosite de arabi, chinezi și mongoli.

Deși termenul „foc grecesc” s-a răspândit rapid, devenind principalul termen prin care era cunoscută arma secretă a bizantinilor, aceasta a mai fost cunoscută și sub alte denumiri, precum „foc de mare”, „foc roman”, „foc de război”, sau „foc lichid”.

Care este formula secretă a focului grecesc?

Compoziția focului grecesc rămâne o chestiune de speculație și dezbatere, cu diverse propuneri, inclusiv combinații de rășină de pin, naftă, var nestins, fosfură de calciu, sulf sau nitru.

Știm însă că secretul formulei era păstrat cu mare grijă. 

În lucrarea împăratului Constantin Porfirogenetul, De Administrando Imperio, citim cum acesta îşi instruia fiul (viitorul împărat Roman al II-lea) să nu divulge nimănui secretul formulei focului grecesc. 

Constantin Porfirogenetul mai menționa că reţeta focului grecesc a fost oferită primului împărat creştin, Constantin cel Mare, de către un înger. Mai mult decât atât, focul grecesc nu putea fi preparat decât de către creştini şi doar în interiorul zidurilor Oraşului Sfânt.

Creştinii care încălcau porunca divină şi divulgau sau înstrăinau reţeta secretă aveau să fie aspru pedepsiţi. 

Din lucrarea lui Constantin Porfirogenetul reiese că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le divulge amestecul secret a fost lovit de o „flacără venită din cer”, în momentul în care a pășit în biserică.

Teorii privind compoziția

Oamenii de știință au propus mai multe teorii pentru formula secretă a focului grecesc.

Prima și, pentru o lungă perioadă de timp, cea mai populară teorie cu privire la compoziția focului grecesc a susținut că ingredientul său principal a fost salpetrul (azotatul de potasiu), ceea ce ar însemna că amestecul ar fi reprezentat, practic, o formă timpurie a prafului de pușcă.

Acest argument s-a bazat pe relatările care descriau efectele focului grecesc: momentul aprinderii era însoțit de un „tunet puternic” (posibil asociat cu o explozie) iar focul degaja un „fum negru, înecăcios”.

Această teorie a fost însă respinsă deoarece nu au fost descoperite relatări despre folosirea salpetrului în confruntările din Europa sau Orientul Mijlociu înainte de secolul al XIII-lea și este absent din relatările scriitorilor musulmani – cei mai importanți chimiști ai lumii medievale timpurii. 

În plus, comportamentul amestecului propus ar fi fost radical diferit de felul în care se comporta substanța lichidă aruncată prin duzele presurizate descrise de sursele bizantine.

O altă proprietate a focului grecesc care a ridicat numeroase semne de întrebare era aceea că, odată pornit, focul nu putea fi stins cu apă (unele surse sugerează chiar că apa ar fi intensificat flăcările). 

Un astfel de comportament straniu ar putea sugera că reacția explozivă se datora reacției dintre varul nestins și apă.

Deși varul nestins a fost cu siguranță cunoscut și folosit de bizantin și arabi în război, teoria conform căreia în compoziția focului grecesc ar fi existat var nestins se bazează doar pe dovezi literare și empirice. 

O substanță pe bază de var nestins ar trebui să intre în contact cu apa pentru a se aprinde, în timp ce tacticile folosite în bătălii sugerează faptul că focul grecesc era adesea împrăștiat direct pe punțile vaselor de război.

Mai mult decât atât, lichidul inflamabil era introdus în vase mici de lut, care erau apoi aruncate asupra inamicilor (principiul grenadelor moderne), lucru care întărește ideea conform căreia contactul cu apa nu era necesar pentru aprinderea substanței. 

O altă teorie sugerează că arhitectul grec Kallinikos ar fi descoperit, de fapt, fosfura de calciu, care poate fi obținută prin fierberea oaselor în urină într-un vas sigilat. Fosfura de calciu în contact cu apa eliberează fosfină, care se aprinde spontan. 

Cu toate acestea, experimente extinse cu fosfură de calciu nu au reușit să reproducă intensitatea și violența specifice focului grecesc.

În consecință, deși prezența fie a varului nestins, fie a salpetrului în amestec nu poate fi exclusă în totalitate, aceste substanțe nu au fost ingredientul principal. 

Majoritatea savanților moderni sunt de acord că focul grecesc se baza pe petrol brut sau rafinat, comparabil cu napalmul modern. Bizantinii aveau acces ușor la țiței din puțurile naturale din jurul Mării Negre (de exemplu, sursele din jurul Tmutarakan remarcate de Constantin Porfirogenetul) sau în diferite locații din Orientul Mijlociu.

Un nume alternativ pentru focul grecesc a fost „foc median”, iar istoricul din secolul al VI-lea Procopius consemnează că petrolul brut, numit „nafta” (în greacă: naphtha), era cunoscut de greci drept „uleiul median”. Acest lucru pare să coroboreze disponibilitatea naftei ca ingredient de bază al focului grecesc.

Nafta a fost folosită și de abasizi în secolul al IX-lea. Aceștia au pus bazele unui grup de soldați de elită, un fel de trupe speciale, cunoscute sub numele de naffāṭūn, care purtau costume groase de protecție și foloseau vase mici de cupru care conțineau ulei arzând, pe care le aruncau asupra trupelor inamice. 

Există, de asemenea, un text latin din secolul al IX-lea care a supraviețuit, păstrat la Wolfenbüttel în Germania, care menționează ingredientele a ceea ce pare a fi focul grecesc și funcționarea sifoanelor folosite pentru a-l proiecta. 

Deși textul conține unele inexactități, identifică clar nafta drept componenta principală a formulei secrete.

Formula dispare în mod misterios

Focul grecesc a fost folosit cu succes timp de aproape 500 de ani până în timpul celei de-a IV-a Cruciade (sfârşitul secolului al XII-lea) care s-a încheiat prin cucerirea Constantinopolului de către armatele creştine venite din vestul Europei. 

Ultima relatare despre o posibilă utilizare a focului grecesc datează din anul 1203 când, potrivit textelor vechi, bizantinii ar fi încărcat 18 vase de război cu butoaie conținând un lichid inflamabil, posibil cu foc grecesc, pe care le-au dirijat într-o încercare disperată de a distruge flota de nave creştine care naviga pe mare, dinspre Galata. 

Strategia bizantinilor a fost un eșec.

Apoi, amestecul misterios dispare complet din însemnările istorice iar specialiştii cred că există câteva motive pentru acest lucru:

1) Imperiul Bizantin a pierdut accesul la materiile prime necesare preparării formulei. După ce majoritatea teritoriilor asiatice (în special a regiunilor dintre Marea Neagră şi Marea Caspică) au fost cucerite de arabi, bizantinii nu au mai putut obţine ingredientele necesare;

2) Chimiștii care știau să pregătească formula au fost fie uciși, fie au fost nevoiţi să fugă din calea cruciaţilor care au ocupat Constantinopolul timp de 57 de ani;

3) Decăderea Imperiului Bizantin, care începând cu secolul al XIII-lea nu a mai controlat decât câteva teritorii fragmentate.

În secolul al XIV-lea, sultanul Murad al II-lea a folosit o formă rudimentară de foc grecesc în timpul asediului eşuat asupra Constantinopolului. Formula folosită de otomani a fost diferită, în mod evident, de cea utilizată de bizantini.

Această nouă formulă creată de otomani se aprindea spontan, asemenea focului grecesc, însă flăcările nu erau la fel de violente, aprinderea nu era însoțită de un zgomot „ca de tunet”, iar focul putea fi stins cu apă.

O formulă asemănătoare a fost utilizată şi câteva decenii mai târziu, în anul 1430, de către sultanul Mahomed al II-lea. 

Armatele acestuia au folosit un amestec special, care probabil conţinea praf de puşcă. Însă, spre deosebire de focul grecesc care putea fi ușor controlat de cei care îi cunoșteau secretele, această nouă formulă era deosebit de instabilă și periculoasă.

Amestecul a fost folosit doar pentru foarte scurtă vreme, fiind rapid înlocuit, după ce o serie de explozii necontrolate au ucis câteva sute de ostași otomani.

Un mister vechi de 1.300 de ani

Aşa cum remarca şi împăratul bizantin Constantin Porfirogenetul, gradul de secretizare al formulei focului bizantin era foarte ridicat. 

În procesul de fabricare a lichidului inflamabil erau implicate, de obicei, mai multe persoane, începând cu meșteri olari și până la unii dintre cei mai de seamă chimiști ai acelor vremuri. Însă nimeni în afară de împărat nu cunoştea întreaga formulă și toate etapele procesului de combinare a ingredientelor.

Timp de multe secole, focul grecesc a reprezentat una dintre cele mai importante arme ale Imperiului Bizantin, o armă distrugătoare, care, pe deasupra, avea și un efect devastator asupra moralului inamicului. 

Zgomotele exploziilor, intensitatea flăcărilor și fumul negru, înecăcios, creau o imagine apocaliptică pe câmpul de luptă.

În timp ce focul grecesc a rămas o armă puternică, limitările sale au fost semnificative în comparație cu formele mai tradiționale de artilerie: în versiunea sa cu sifon, avea o rază de acțiune limitată și putea fi folosit în siguranță numai pe o mare calmă și cu condiții favorabile de vânt.

Din secolul al XV-lea şi după momentul în care începe să se folosească pe scară largă praful de puşcă şi armele de foc, focul lichid şi, în general, materialele inflamabile au fost treptat abandonate. 

Patru sute de ani mai târziu, în secolele XIX şi XX, vedem că acestea cunosc o nouă perioadă de glorie, atât în timpul celor două războaie mondiale, dar şi mai târziu; amestecurile Molotov, bombele artizanale şi alte dispozitive inflamabile nu sunt altceva decât forme avansate ale focului lichid pe care le foloseau cu atât de mare succes bizantinii în timpul Evului Mediu.

Misterul formulei secrete s-a păstrat însă și continuă să fascineze și să intrige generații de cercetători. 

Ca o ultima dovadă a puterii distructive a focului grecesc, stă un experiment efectuat de o echipă de oameni de știință. 

Aceștia au reprodus câteva formule pornind atât de la informațiile istorice disponibile, cât și de la mărturiile celor care au observat felul în care se comporta focul grecesc. 

Una dintre formule s-a dovedit a fi foarte aproape de realitate – un compus din ulei, rășini, naftă și alte câteva ingrediente.  

Folosindu-se de un sistem de duze presurizate identic cu cel folosit de bizantini în secolul al VII-lea, cercetătorii au proiectat lichidul inflamabil la o distanță de aproape 20 m. Substanța s-a aprins la contactul cu apă, degajand un fum gros. Flăcările s-au extins cu repeziciune iar temperatura înregistrată a depășit 1.000°C.