Ce sunt artele divinatorii? Istoria fascinantă a artelor divinatorii și a divinației

Încă de la începuturile istoriei, oamenii au căutat să pătrundă tainele viitorului. Vizionarii și prezicătorii au încercat să prezică destinul clienților lor, interpretând semnele din măruntaiele animalelor, mișcările astrelor pe cer, din reflexiile din globul de cristal, desfășurând cărțile de tarot sau chiar ascultând mesaje venite de la morți. 

Artele divinatorii reprezintă maniera prin care oamenii se conectează la Divinitate și la energia universală. Aceste arte divinatorii au apărut încă de la începuturile civilizației, ca rezultat al dorinței nestăvilite a primilor oameni de a cunoaște tainele Universului, de a se cunoaște pe ei înșiși, de a-și afla scopul pe acest pământ. 

Și pentru că de obicei este greu să ne ascultăm vocea interioară și nici nu știm să stăm de vorbă cu ghizii spirituali (sau îngerii păzitori așa cum aceștia au ajuns să fie cunoscuți în marea majoritatea a culturilor lumii), avem nevoie de confirmări prin metode care să ne mijlocească această comunicare. 

Aceste confirmări vin prin mulțimea de arte divinatorii. 

Indiferent dacă este vorba de tarot, rune, interpretarea viselor, consultarea cristalelor, astrologie, chiromanție, planșa Ouija sau numerologie, artele divinatorii fac parte din viața noastră, ne ajută, ne călăuzesc și ne vindecă sufletele împovărate.

Artele divinatorii în Antichitate

În Roma Antică, divinația era folosită pentru a descoperi voința zeilor. Originea acestui termen vine din latinescul divinare care înseamnă „a fi inspirat de către un zeu, a descoperi voința zeilor”. Semnificația se baza pe credința conform căreia zeii determinau soarta oamenilor.

În zilele noastre totuși, majoritatea oamenilor care recurg la practici divinatorii nu doresc neapărat să afle ce vrea Divinitatea de la ei. Mulți dintre clienții artelor divinatorii sunt preocupați de probleme practice din viața de zi cu zi: boli, griji, carieră, dragoste, obiecte pierdute etc. 

Însă există și indivizi interesați de chestiuni cu o semnificație mai înaltă. Divinația are multe valențe și este dificil și pripit să plasăm divinatorul într-o anumită tipologie socială. 

El/ea ar putea fi un șaman, cineva care este preocupat de medicina magică, un preot sau o persoană cu înzestrări profetice.

Mai nou, privitor la percepție și la divinație, specialiștii în parapsihologie utilizează termeni diferiți, după spațiu-timpul în care se petrece percepția: 

• retrocogniție – pentru evenimentele din trecut;
• clarviziune – pentru evenimentele din prezent;
• precogniție (sau profeție) – pentru evenimentele din viitor.

Divinația are o origine străveche, datând din timpurile eroilor mitici. Datorită ei, natura umană, deși muritoare, s-ar putea apropia foarte mult de puterea providențială a divinității.

La grecii antici, clarviziunea era practicată de celebrele pitii de la Delfi. Intermediare ale zeului Apollo în relațiile cu oamenii, pitiile se scăldau în fântâna din Castilia (pe frontul căreia se poate citi și azi: „O picătură îi ajunge unui bun pelerin / Cât despre cel rău, nici oceanul nu-l spală de păcate„), apoi se instalau în centrul templului consacrat lui Apollo și făceau profeții. 

Acestea, afirmă textele din vechime, s-au verificat deseori.

În dialogul Phaidros, Platon distinge două forme ale divinației: 

• divinația intuitivă extatică sau profetică, inspirată direct de divinitate și considerată de el cel mai util dar al zeilor;
• divinația inductivă sau artificială, constând în interpretarea semnelor divine – forme indirecte de manifestare a divinității pe baza unor deprinderi formate și perpetuate prin observație și experiență, care duseseră la constituirea unei arte divinatorii.

Sufletele pot ajunge în starea de exaltare propice divinației, fără intervenția rațiunii sau științei, ci prin propriul lor impuls în două moduri: în starea de delir profetic și în cea de vis.

Prima clarvăzătoare din istorie a fost, probabil, Cassandra. Fiica a lui Priam, regele Troiei, Cassandra primise puterea de la zeul Apollo, care i-o dăruise cu gândul de a o seduce. 

Întrucât tânăra i-a respins avansurile, Apollo s-a răzbunat, blestemând-o pe prințesă să nu-i fie crezute previziunile. 

Atunci când Cassandra a anunțat că darul grecilor (calul de lemn, adus, la sfatul lui Ulise, în fața cetății Troia, de armata greacă), reprezenta un pericol de moarte, tatăl ei n-a crezut-o. Se cunoaște finalul tragic al legendei.

Artele divinatorii în primele secole ale erei noastre

În Mesopotamia erau folosite tehnici precum cahemerologia (calculul zilelor faste sau nefaste) sau studiul prevestirilor obținute de la copaci, plante, râuri, fântâni și chiar de la zăvorul ușii.

La asirieni și babilonieni, între numeroasele arte divinatorii exista așa numita hepatoscopie, procedeu rezervat slujitorilor regatului și marilor demnitari. 

Practicantul lua ficatul unei oi, îl așeza în poziție rituală pe mâna sa stângă, îl cerceta după un cod învățat la colegiul preoților și făcea un raport, ca un expert, în funcție de semnalele constatate. La British Museum sunt păstrați ficați de argilă pe care exersau ucenicii ghicitori din Asiria. 

Georges Contenau a descris hepatoscopia în detaliu, după tabletele din biblioteca lui Asurbanipal, în La Divination chez les Assyriens et les Babyloniens, Paris, Payot, 1940. Oamenii simpli apelau mult la lecanomancie, adică vărsau picături de untdelemn într-un vas umplut cu apă și interpretau figurile care se formau la suprafață.

Multe arte divinatorii se practicau în Antichitatea greco-romană, erau extrem de bine dezvoltate și se foloseau foarte des. În cazul litoboliei, sorții erau interogați aruncându-se pe jos pietre de mai multe culori și deducând din combinațiile lor ce va aduce viitorul.

La greci și la romani, ghicitul luase o așa amploare, încât aceste arte divinatorii ajunseseră o credință religioasă și o instituție de stat. 

I se criticau uneori exagerările, dar nu principiul. 

Socrate se folosea de divinație, Plutarh era preotul lui Apollo la Delphi și-i comenta oracolele, iar Aristotel și-a consacrat una dintre Probleme ideii de a afla dacă strănutul este o prevestire rea sau bună.

Când creștinismul a ajuns religie de stat, în Roma secolului XIV, a început să se critice ideea de arte divinatorii. Ele erau privite ca rămășițe ale cultelor păgâne. Creștinismul s-a folosit de represiune și de persecuții pentru a obține un câștig de cauză.

Primul conciliu din Roma din anul 721, prezidat de Papa Grigore al II-lea, a precizat că orice fel de practică superstițioasă va duce la excomunicare, interzicându-i-se celui vinovat împărtășania. 

Cărțile de astrologie și de magie trebuiau arse, așa cum se spunea în Faptele Sfinților Apostoli, ceea ce împărații Honoriu și Teodosiu au și ordonat să se facă de față cu episcopii. 

Mai multe concilii și conducători au spus că magicienii și ghicitorii (dar și cei care le cereau serviciile) vor fi întemnițați, sau se dădeau penitențe de la șase luni până la 3 ani.

Divinația în Evul Mediu

În Vechiul Testament figurează numeroși profeți, faimoșii nabhi („profeți inspirați de Dumnezeu”), care aveau sarcina să îndrume poporul, să-i dea curaj și să-l facă să se teamă de Dumnezeu. 

Cei mai celebri au fost Ezechiel (care a prezis distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor, în 587 î. Hr.) și, mai ales, Iosif. Acesta din urmă, aflat în captivitate în Egipt, a interpretat visul faraonului Putifar (șapte vaci slabe, șapte vaci grase), considerând că el anunța șapte ani rodnici, urmați de șapte ani de foamete. 

Faraonul a ținut cont de prezicere și a stocat grâul, ceea ce i-a permis să-și salveze poporul.

În Evul Mediu, clarvăzătorul cel mai celebru a fost Sfântul Cesarius din Arles (470-542), primat (cel mai înalt grad în vechea ierarhie a Bisericii ortodoxe și catolice) al Galiei, care, cu o mie de ani înainte de Nostradamus, a prezis apariția unor personaje ieșite din comun, precum Carol Martel: „Un ciocănar viguros a lovit cu ciocanul, lăsând unui ilustru împărat gloria de a-i potoli pe arabi”; Henri al IV-lea: „Întors de la erezie la credința catolică, conducătorul bernez a făcut să apară splendoarea adevărului. Lovit de-un pumnal, acest părinte devotat poporului a murit”; sau Ludovic al XIV-lea, Regele Soare: „Așa cum luminează pretutindeni soarele strălucitor, la fel sub un monarh puternic Galia va domina lumea, iar granițele sale se vor dilata”. 

Sfântul Malachie (1094-1148), preot irlandez, primat de Armagh, s-a consacrat profețiilor referitoare la papi, profeții pe care le-a redactat în timpul unui pelerinaj la Vatican, în 1139. 

Sub forma unor devize în latină, menționează 112 viitori papi ai Bisericii Catolice, de la Celestin al II-lea (papă în 1143) la Petrus Romanus, considerat de Malachie primul papă. Sfârșitul papalității ar fi deci aproape, pentru că au mai rămas de ales doar doi papi. 

Ultimul va vedea sfârșitul Vaticanului și al Romei: În ultima persecuție a sfintei Biserici Romane se va afla Petru Romanul, care-și va paște oile în mijlocul a numeroase frământări. 

După trecerea acestora, cetatea cu șapte coline va fi distrusă și teribilul judecător își va judeca poporul.

O considerăm pe Ioana D’Arc (1412-1431) o clarvăzătoare de excepție, când ea a anunțat din timp înfrângerea invadatorilor englezi și restaurarea regatului Franței: „O voce mi-a vestit să-i izgonesc pe englezi din Franța și să-l încoronez pe Delfin”. 

Alte personalități care par să fi avut acest dar sunt Leonardo da Vinci (1452- 1519), care a desenat elicopterul, parașuta și mitraliera, cu secole înainte de fabricarea lor, precum și Francis Bacon (1561-1626), care, în cartea sa, Noua Atlantidă, a prezis inventarea telefonului și a frigiderului.

Dar clarvăzătorul cel mai cunoscut este, incontestabil, Nostradamus (1503-1566), numele său adevărat fiind Michel de Nostredame, coleg de studii al lui Rabelais, medicul lui Carol al IX-lea, alchimist, fabricant de creme pentru frumusețe, redactor de almanahuri. 

În mănăstirea Cordelierilor din Salon, Provence, se afla un mormânt fără oseminte, pe care se poate citi următorul epitaf, întocmit de văduva sa (rămășițele prezicătorului se găsesc, chiar din 1566, de la moartea sa, în capela Fecioarei din biserica din San Lorenzo): 

Aici se odihnesc oasele lui Michel Nostradamus, singurul dintre muritori demn să scrie, cu o pană aproape divină, despre marile evenimente care, în viitor, se vor întâmpla în Univers, conform influenței astrelor. A trăit șaizeci și doi de ani, șase luni și șaptesprezece zile. Posteritate, nu-i invidia odihna. Anne Ponce Gemelle din Salon îi dorește soțului ei fericire veșnică. 

Nostradamus este cunoscut îndeosebi pentru Centuriile Astrologice, lucrare alcătuită din 942 de catrene, adică 4.780 de versuri (strofele sunt grupate câte o sută, de unde și numele de Centurii). 

Viitorul este prevăzut până în anul 3797. 

Catrenul cel mai celebru este cel de-al treizeci și cincilea din prima Centurie, care descrie moartea regelui Henri al II-lea în 1559, catren publicat în 1555: 

Leul cel tânăr pe cel bătrân îl va învinge,
Pe câmp de luptă în duel,
În cușca de aur ochii îi vor crăpa
Două clase una, apoi va muri, moarte crudă.

Henri al II-lea, fiul lui Francois I, a fost grav rănit în data de 28 iunie 1559, în cursul unui duel cu contele de Montgomery, a cărui lance i-a găurit viziera și i-a spart un ochi. 

Regele a murit pe 10 iulie. Nostradamus nu se înșelase. Această prezicere i-a asigurat un renume excepțional în tot regatul. 

Cele două preziceri importante ale lui Nostradamus referitoare la sfârșitul acestui secol arată că: 1) papa Ioan Paul al II-lea va muri în 1995 (afirmație falsă); 2) îi vor succeda doar alți doi papi, înainte de prăbușirea definitivă a Bisericii de la Roma (găsim, în mod ciudat, aceeași profeție emisă de sfântul Malachie, din care s-a inspirat cu certitudine Nostradamus). 

Acest eveniment va avea loc în 1999, anul celui de-al treilea război mondial și al Antihristului, după cum prezice clarvăzătorul în catrenul următor: 

Anul o mie nouă sute nouăzeci și nouă, luna șapte
Din cer va veni un Mare Rege al groazei
Înviat Marele Rege d’Angolmais
Înainte ca, după Marte, să domnească în fericire. 

Principalul reproș adus lui Nostradamus se referă la multitudinea interpretărilor posibile ale Centuriilor sale, care pot fi citite efectiv în moduri diferite. 

Dar Nostradamus a fost atât de popular încât, la scurt timp după moartea clarvăzătorului, Biserica s-a speriat. 

La Conciliul din Bourges, din 1584, ea a emis o lege ce interzicea consultarea clarvăzătorilor, pedeapsa încălcării fiind moartea.

Arte divinatorii, creștinism, interdicții

Curând creștinismul a început să înglobeze artele divinatorii, deoarece oricâte pedepse se dădeau, oamenii nu renunțau la practicile ghicitului. 

Așa a apărut o altă artă de divinatie numită: prezicerea prin sortes sanctorum (sorții sfinților). Adică se deschideau la întâmplare Evangheliile, Epistolele Sfântului Apostol Pavel sau Cartea Profeților și se credea că prima frază citită acolo prezice viitorul.

Această manieră divinatorie a fost interzisă prin conciliul de la Agde, în 506, practicanții fiind pedepsiți cu excomunicarea.

Al treizeci și șaselea canon al conciliului din Laodicea preciza: 

Preoții și clerul nu trebuie să fie nici vrăjitori, nici matematicieni, nici astrologi.

În vremea Renașterii, Papa Leon al X-lea a dat bula Supernae dispositionis arbitrio prin care-i avertiza pe membrii clerului că vor fi lipsiți de beneficii și de slujbe dacă practicau artele divinatorii.

Aceste arte divinatorii au fost condamnate prin ispășirea de anateme, excomunicări, penitențe publice, posturi, exilări, închisoare. Ce este interesant e că aceste pedepse trebuiau înnoite și înăsprite la fiecare nouă generație. 

Era imposibil să fie șterse niște obiceiuri formate de-a lungul a trei mii de ani, care proveneau din Sumer și din bazinul Indului. Ideea de arte divinatorii ține de structura inconștientului omenesc ce presupune inevitabil gândirea magică.

Situația Occidentului era destul de bizară și incomodă: pe de o parte părea nedrept să discreditezi miliarde de indivizi, caldeeni, asirieni, perși, egipteni, greci, romani care practicaseră divinația cu girul unor filozofi extraordinari. 

Totuși, nu puteau fi neglijate nici argumentele contrare, de cel mai bun calibru spiritual al unor gânditori eminenți cum erau Părinții Bisericii.

Arte divinatorii în Biblie și în scrierile bisericești

Este interesant să notăm că termenul profeție există și în Biblie, unde putem găsi: „Cel care are darul profeției, să profețească.”

În scrierile Vechiului și Noului Testament termeni precum „profeție”/„profet” sunt menționați destul de des. Profeția este unul dintre multele mijloace prin care Dumnezeu a ales să comunice cu poporul Său. Apostolul Pavel vorbește despre profeție ca fiind „charisma”.

Există dovezi care ne permit să afirmăm că profeția ca și charisma au existat în secolul al Il-lea în comunitățile creștine. 

Persoana care profețește este numită profet. Darul profeției era folosit atât pentru a sluji scopului dat de Domnul, dar și în scopuri negative (chiar și acest fapt poate fi permis de Dumnezeu, în suveranitatea Sa).

În scrierile bisericești există chiar și sfaturi explicite și identice privitoare la folosirea corectă a profeției, mai exact în cadrul adunării, totul spre beneficiul credincioșilor și spre gloria lui Dumnezeu. Ignațiu, episcopul de Antiohia vorbește despre profeție ca ajutând în zidirea Bisericii și ca metodă de a descoperi secretele inimii oamenilor, așa cum se specifică în Corinteni 12-14.

Pentru a preveni folosirea greșită a profeției apostolul Pavel sugerează trei criterii de testare:

• vorbește și de o altă carismă care dă posibilitatea credinciosului de a decide asupra autenticității profeției (darul deosebirii duhurilor);
• profeția trebuie să fie testată pe baza conținutului revelației, anume, să-i zidească pe credincioși (zidire, îmbărbătare, mângâiere) și să-L glorifice pe Dumnezeu;
• caracterul profetului: arată el calea Domnului?

Religia recomandă să te rogi la Dumnezeu și să lași cu încredere totul pe seama Lui. Însă, nişte cărţi de joc sau niște pietricele care-ţi dau o veste bună, aduc ceva clipe de linişte.

Așa ca unii umanişti au încercat să găsească și partea bună în folosirea artelor divinatorii, care să nu compromită credinţa creştină și scrierile Sfinților Părinți de care am amintit mai sus. 

Prima scriere importantă a fost semnată de doctorul și matematicianul Kaspar Peucer, în anul 1553. Titlul ei era: Commentarius de praecipiusgeneribus divinationunv. Se poate spune că această lucrare a fost un bestseller al epocii, fiind de cinci ori reeditată și completată cu adăugiri. 

K. Peucer a descris toate genurile de arte divinatorii pentru „a separa sfintele profeţii şi prezicerile naturale de imposturile unor spirite viclene şi de prefăcătoriile superstiţiilor”. Peucer a înlăturat o parte din divinaţia greco-romană care reflecta „superstiţia, fiică a necunoaşterii de Dumnezeu şi a neîncrederii”.

În schimb, Peucer descrie pe larg fiziognomia, chiromanția şi mai ales astrologia. El găseşte că prezicerile populare sunt corecte: 

Este un lucru obişnuit la plugari acela de a prezice că vor fi atâtea furtuni în vară câte zile înceţoşate au fost în martie. Ei au o regulă că dacă găseşti viermişori în găinaţul găinilor, e semn al rodniciei; dar dacă găseşti muşte, e semn de război; dacă sunt păianjeni, e semn de ciumă.

Peucer crede neabătut în teratoscopie, preziceri făcute pe baza naşterilor monstruoase şi a minunilor. Toţi monştrii anunţă evenimente importante, căci „în anul întemeierii Romei, la Rimini s-a născut un copil fără ochi şi fără nas”.

El ne povesteşte că au apărut astfel un viţel fără păr şi cu două capete la Freiburg, un alt viţel cu chip de om ras în cap lîngă oraşul Bitterfels iar în 1543, în Ţările de Jos, un copil hidos: 

[…] cu spatele păros ca cel al unui câine, cu două capete de maimuţă pe locul mamelelor, ochi de pisică pe buric, capete de câine la coate şi la glezne. Se spune că a trăit patru ore şi că, după ce a pronunţat cuvintele „Vegheaţi, Domnul Dumnezeul vostru soseşte!” şi-a dat duhul.

În 1550, la ţărmul Balticii, lângă Copenhaga, a fost pescuit „un peşte cu formă omenească având capul tuns cum îl au călugării, iar corpul acoperit de solzi în formă de sutană”.

Minunile sunt mai ales „vedenii minunate în aer”. Aşa s-ar fi văzut la Lena, pe cer, înainte de moartea Electorului de Saxa, o scenă alegorică cu un om călare purtând un copac. 

Peucer mai adaugă şi alte imagini văzute pe cer în diferite locuri, urmate de rezultate tragice, şi spune: 

Dumnezeu vrea ca neamul omenesc să fie înştiinţat de relele care-i sunt pregătite şi care atârnă deasupra capului său, pentru ca unii să se poată căi.

Este evident că acest mare umanist protestant este la fel de credul precum păgânii pe care-i dezaprobă. El confirmă ca fiind adevărate poveştile cu vârcolaci, cum e aceea cu un ţăran din Livonia transformat în lup, fugărind o vrăjitoare transformată în fluture de foc „căci licantropii se laudă că sunt folosiţi ca să gonească vrăjitoarele”.

Peucer afirmă că un bun creştin poate să prevadă viitorul după fenomenele meteorologice, cu condiţia să deosebească bine fenomenele: 

Ploile, zăpezile, roua, burniţa, tunetul şi de asemenea meteori, nu prezic nimic: căci nu sunt altceva decât efectele cauzelor lor.

Dar dacă se văd mai mulţi sori în acelaşi timp, cum a văzut chiar el la 21 martie 1551, înainte de alianța regelui Franţei cu a prinţilor din Germania, acest lucru este foarte semnificativ: 

Se ştie că, atunci când a fost vorba de a se încheia noi alianţe sau când cei mari au conspirat împotriva tovarăşilor lor ca să pună mâna pe domeniile lor, s-au văzut mai întotdeauna mai mulţi sori. Aceşti sori multiplicaţi au fost ca nişte martori ai acelor sori tainici şi ai ligilor făcute pentru pierzania legilor.

Inundaţiile au sens profetic deoarece Scriptura spune că apele reprezintă popoarele: 

Istoria arată că astfel de tulburări indică întotdeauna mari războaie şi revolte aducătoare de rău.

O cometă anunţă fără greş o calamitate: 

Toţi sunt de acord, admiţând ca un lucru sigur, că ele, cometele, nu sunt numai pricină de moarte şi pierzanie, fiindcă au stricat aerul cu emanaţiile lor nesănătoase… dar şi că, după ce s-au arătat, urmează războaie, răzmeriţe, tot felul de violenţe, cruzimi, omoruri şi dezordini. 

Poziţia pe cer, culoarea, durata apariţiei lor sunt tot atâtea preziceri de luat în considerare. De asemenea, trebuie să ne temem de cercurile din jurul soarelui şi a lunii deoarece „arată luptele care se vor ivi pentru întâietate în slujbele ecleziastice şi politice”.

Evoluția artelor divinatorii

Enciclopedia lui Peucer a sporit gustul oamenilor pentru divinaţie, aşa încât Biserica a trebuit să reamintească energic că ea nu admite nici un fel de arte divinatorii. Conciliul din Milano i-a instruit pe episcopi în anul 1565, să pedepsească acest gen de delicte: 

Să fie pedepsiţi cu severitate cei care întreabă despre orice ar fi pe ghicitori, pe cei care prezic viitorul şi tot soiul de vrăjitori şi magicieni sau pe cei care au sfătuit alte persoane să-i consulte, sau pe cei care se încred în ei.

Asemenea interdicţii au fost repetate pe tot parcursul secolului XVII. Preoţii au avut misiunea să-i îndepărteze pe enoriaşi de artele divinatorii, prin predicile de după slujba religioasă şi să interzică intrarea în biserică a ghicitorilor.

În ciuda tuturor acestor interdicții, aceste arte divinatorii nu au putut fi stârpite. Evident că oamenii din popor ştiau că regina Caterina de Medici se consulta mereu cu ghicitorii. 

De asemenea, oamenii îi vedeau chiar și pe preoţi sfidând regulile şi bătând drumurile cu un beţişor de divinaţie, comentându-l pe Nostradamus sau chiar având reputație de magicieni, cum i se întâmpla lui Belot, preot din Milmonts, care-şi spunea oracolele în versuri.

Artele divinatorii au suferit tot felul de modificări în timp. Unele practici au fost abandonate, o parte s-au remodelat și altele noi au apărut.

Dintre practicile dispărute amintim: haruspicina (adică divinaţia cu ajutorul măruntaielor unui animal sacrificat ) şi augurul (divinaţia după zborul păsărilor). 

Teratoscopia (se credea că nașterea unui copil monstru aduce prevestiri), meteoroscopia (preziceri făcute în urma evaluării revărsărilor unui râu), onicomanţia (se punea un amestec din ulei de nucă şi funingine pe unghia degetului cel mare de la mâna dreaptă şi se încerca să se vadă viitorul în această oglinjoară neagră; în vremea lui Ludovic al XIV-lea, domnul Colinet, din cartierul Saint-Germain-des-Pres, care descoperea în felul acesta lucrurile pierdute, a avut o mare faimă).

Dintre cele mai noi arte divinatorii amintim: rabdomanţia (predecesoare a radiesteziei și a folosirii baghetei divinatorii pentru prezicerea viitorului) şi cartomanţia (divinatie cu ajutorul cărților de joc obișnuite, sau de tarot). 

Fiziognomia şi chiromanţia, al căror studiu abia fusese schiţat de către greci, prinseseră un avânt deosebit. Astrologia a evoluat o dată cu progresele astronomiei; geomanţia suferă influenţa arabilor.

Arte divinatorii în secolele XVIII-XIX

Mai aproape de noi, în secolul al XVIII-lea, clarvăzătorul cel mai cunoscut a fost o femeie, domnișoara Lenormand. 

Printre clienții ei s-au aflat personalități precum Robespierre, sau Napoleon Bonaparte, care a relatat: 

Mi-a desenat insula Sfânta Elena pe lemnăria din apartamentul ei, pe când eram în culmea puterii.

Se mai vorbește și azi despre domnișoara Lenormand, datorită cărților sale de tarot, foarte utilizate de clarvăzătorii profesioniști.

În secolul al XIX-lea, doi scriitori au avut un adevărat dar al premoniției: Jules Verne și Morgan Robertson.

Jules Verne (1828-1905), părintele literaturii science-fiction, a relatat în romanul său De la Pământ la Lună (1865) zborul unui obuz, numit Columbiad, cu un echipaj de trei oameni, lansat din Florida, care a avut nevoie de 97 de ore și 13 minute pentru a ajunge la satelitul Pământului. 

Aceasta amintește de primul pas pe Lună al unui pământean, dus de o navă Apollo (ai cărei urmași vor fi navetele Columbia). 

Evenimentul a avut loc pe 30 iulie 1969, după un zbor de 97 de ore și 39 de minute, după decolarea din Florida (Cap Canaveral). Jules Verne a descris foarte bine decalajul ce poate exista între ideile premonitorii și concretizarea lor: „Ceea ce-și imaginează un om poate fi realizat de un altul”.

Un contemporan al lui Verne, americanul Morgan Robertson, a scris, în 1898, o lucrare ce l-a făcut celebru paisprezece ani mai târziu. Cartea, Naufragiul Titanului, a apărut într-o atmosferă de indiferență generală. 

Nimeni nu era interesat de povestirea unui pachebot britanic – Titan – lung de 243 de metri, cu un deplasament de 75.000 de tone, cu trei elice și 24 bărci de salvare, care s-a lovit de un iceberg în călătoria inaugurală și s-a scufundat. 

Nu s-a vorbit de această carte decât în 1912, an în care, la 14 aprilie, cel mai modern pachebot construit de om – Titanic – s-a scufundat lângă Terra Nova, în cursul primei sale călătorii, făcând 1.500 de victime. 

Titanicul avea o lungime de 250 m, 66.000 de tone, trei elice și 22 bărci de salvare. Robertson imaginase drama trăită cu paisprezece ani înainte, iar povestea Titanului era foarte apropiată de cea reala a Titanicului.

În secolul al XX-lea, doamna Fraya (1871-1954), al cărei nume adevărat este Valentine D’encausse, a exercitat o influență sigură asupra vieții politice dintre cele două războaie. 

A avut drept clienți mii de celebrități de epocă, printre care Pierre Loti, Raymond Poincare, Aristide Briand, Alexandre Millerand. Ea a practicat chiromanția (cititul și interpretarea liniilor mâinii). 

Ea a declarat: 

Am descoperit, în semnele palmei, secrete ale vieții noastre interioare și reacții provocate de evenimente exterioare asupra sensibilității noastre.