Articol documentat din surse relevante
Toate informațiile prezentate în acest articol sunt atent documentate din surse de încredere. Echipa Misterio face permanent eforturi pentru a îmbunătăți și actualiza conținutul oferit cititorilor noștri.

Cine a fost Jack Spintecătorul? Legenda celui mai cunoscut criminal din istorie

Misterio

Autor: Misterio

Actualizat:

Identitatea misteriosului criminal Jack Spintecătorul continuă să fie una dintre cele mai mari mistere criminalistice din toate timpurile.

Această pagină poate conține linkuri spre produse/servicii. Este posibil ca Misterio să câștige un comision în urma vânzărilor efectuate prin aceste link-uri.

Cine a fost Jack Spintecătorul? Legenda celui mai cunoscut criminal din istorie

1888: Anglia reginei Victoria se afla la apogeul puterii. Londra devenise prima capitală a lumii. Dar, alături de fațadele cu coloane din marmură albă de pe Myfair și Kensington, subzistă și cocioabele sordide din suburbiile East End, Whitechapel și Spitalfield.

Undeva, în spatele caleștilor luxoase ce transportau domni gravi în redingote, se îngrămădea o lume mizeră, luptând din greu și cerșindu-și dreptul pentru a supraviețui.

Victimele lui Jack Spintecătorul – ucigașul sadic fără față – nu au nimic în comun cu eroinele învăluite în rochii albe de mătase, din romanele de epocă. 

Victimele criminalului au fost niște biete prostituate, bătrâne (cu o singură excepție), alcoolice și decăzute pe ultima treaptă a societății, pensionare ale unor bordeluri de duzină sau azile de noapte, cliente ale tavernelor și comisariatelor de poliție.

Acestea sunt eroinele dosarului pe care îl prezentăm în continuare.

Două crime oribile șochează Londra

În zorii zilei de 1 decembrie 1886, a fost găsit cadavrul groaznic mutilat, al unei femei.

Ziarele au preluat știrea și în zilele următoare, cazul a ținut prima pagină, reporterii lansându-se în tot mai multe presupuneri asupra mobilului și autorului fioroasei crime.

Ancheta efectuată de vestita poliție londoneză Criminal Investigation Department, aparținând Scotland Yard, nu a reușit însă să dea la iveală nici cea mai mică urmă care să conducă la o cât de vagă bănuială.

La 7 august 1888, în același cartier, nu prea departe de locul sângeroasei drame din anul precedent, este găsit un alt cadavru abandonat pe scara unui imobil de pe George Yard.

Era vorba tot de o femeie.

A fost identificată cu ușurință drept o prostituată, pe nume Martha Turner, frecventată de regulă de către militari.

Raportul medico-legal avea să menționeze sec, printre alte constatări, și pe aceea că „victima primise 39 de lovituri de cuțit”.

Astăzi, cei care încă mai studiază dosarul, consideră că aceste două femei au fost primele victime ale lui Jack Spintecătorul.

Însă atunci când dosarul a fost clasat s-a discutat mult despre acest subiect, iar specialiștii și, în primul rând, medicii legiști, nu s-au decis să recunoască în aceste crime grosolane mâna de maestru a sinistrului personaj Jack Spintecătorul.

Ambele victime fuseseră înjunghiate în mod brutal și dezordonat, spre deosebire de următoarele care au fost mutilate după un anume ritual, precis și absolut riguros.

Se prea poate deci ca, pe parcurs, asasinul să-și fi adaptat metodele folosite, după cum instinctul sadic îi ordona. Elucidarea acestui aspect poate fi făcută numai după prelucrarea statistică a unui mare număr de cazuri.

Mary Ann Nichols

Trecuse cu puțin de ora trei dimineața în ziua de 3 august 1988, când un hamal ce-și avea serviciul la piața Spitalfield, dorind să-și scurteze drumul, a luat-o pe Buck’s Row, o străduță sordidă ce mărginea un abator de ecarisaj.

Mergând pe trotuarul îngust, în dreptul unui magazin închis pentru renovare, zărește ceva, pe care la început l-a luat drept o pelerină abandonată.

Se apropie și cu stupefacție observă corpul unei femei având abdomenul spintecat și o rană imensă la gât, ce se întindea de la o ureche la cealaltă.

Corpul încă nu i se răcise și capul era aproape separat de restul trupului, iar victima, așezată pe spate, avea veșmintele în dezordine, smulse și rupte. Din abdomen, printr-o tăietură, intestinele ieșeau afară. 

Imaginea era înfiorătoare.

Înainte de a fi mutilată, victima fusese sugrumată, în jurul gâtului fiindu-i înfășurat propriul ei batic. Acest indiciu a dat naștere ulterior la diverse speculații: victima își cunoștea agresorul? Agresorul i-a cerut baticul sub un pretext oarecare și s-a folosit de el?

Ipotezele nu puteau fi excluse, căci dacă femeia ar fi strigat, ar fi fost imposibil ca oamenii care locuiau în casele din jur să nu audă.

Ancheta a stabilit că un polițist ce își făcea rondul, trecuse pe strada respectivă cu numai cinci minute mai devreme fără sa fi remarcat ceva suspect, sau să fi zărit pe cineva.

Atunci, se întrebau anchetatorii, de unde au apărut victima și criminalul? Nu cumva de foarte aproape și anume dintr-o locuință situată în preajma locului crimei?

Doctorul Mac Donald, cel care a studiat și a descris cazul, menționa într-unul dintre rapoartele sale:

Corpul era mutilat într-o așa măsură, încât o descriere a leziunilor era imposibil de făcut: se putea spune doar că se procedase de o maniera voită, cu ajutorul unui cuțit lung de 12-13 centimetri și cu certe cunoștințe anatomice. Uterul și organele erau scoase din abdomen de cineva care știa unde să le găsească, nici una dintre tăieturi nu era făcută în mod inutil.

Victima, Mary Ann Nichols, era o prostituată în etate, știrbă și alcoolică, o vagaboandă. În ajun fusese izgonită de la azilul de noapte din Spitalfield, pentru că nu fusese în măsură să-și plătească cei patru pence, cât era costul unui pat pe noapte.

La vremea respectivă, se știe, asasinatele nu erau rare pe străduțele prost luminate din East End și cel al lui Mary Ann Nichols a trecut relativ nebăgat în seamă.

Mitul lui Jack Spintecătorul

Ia naștere mitul lui Jack Spintecătorul

Emoția – pentru a nu spune psihoza – publicului va începe cu adevărat abia atunci când, în zorii zilei de 8 septembrie 1888, un nou cadavru va fi descoperit în curtea unui imobil dărăpănat situat la nr. 29 pe Hanbury Street.

Locul se afla la o foarte mică distanță de cel unde fusese comis asasinatul precedent.

Din spusele vecinilor, curtea și locuința aflată într-o avansată stare de degradare erau frecventate noapte de noapte de prostituate care își atrageau acolo clienții, pentru a li se oferi în schimbul unor sume derizorii.

Cadavrul era al lui Annie Chapman, poreclită „Annie Bruneta”, o prostituată grav bolnavă de tuberculoză care, la fel ca și Mary Ann Nichols, fusese izgonită de la azilul de noapte, pentru că nu avusese cu ce plăti.

Ca și în cazul precedent, asasinul acționase cu rapiditate și prin surprindere: nu se auzise nici un strigăt. După ce tăiase gâtul victimei, mutilase cadavrul într-un mod îngrozitor.

Prima lovitură dată victimei, probabil că o amețise, făcând-o să cadă pe spate, cu picioarele îndoite de la genunchi sub corp.

Fața, acum de nerecunoscut, era o masă sângerândă, iar gâtul îi era tăiat transversal. Abdomenul era deschis și intestinele scoase și așezate cu meticulozitate pe umărul drept.

Hanbury Street se afla doar la distanță de câteva străzi de Buck’s Row, teatrul crimei precedente. 

După cum se va vedea, toate crimele comise de Jack Spintecătorul vor fi comise pe o rază incredibil de mică: o suprafață de circa 400 m2 ce constituie cartierul mizer Spitalfield, mărginit la nord de Whitechapel.

În aceste condiții, eșecul poliției era mai mult decât inadmisibil.

Sir Charles Warren, numit în 1886 în fruntea Scotland Yard, era un general provenit din armata colonială, un administrator și organizator bun, dar lipsit de experiență și cunoștințe în materie de criminalistică, așa după cum de fapt o cerea o mare metropolă.

Cât privește pe Sir Robert Anderson, șeful CID (Criminal Investigation Department), el se afla în concediu în Elveția și nu găsise necesar să se deranjeze pentru a-și întrerupe odihna și a reveni la postul său.

În absența șefilor, se agitau subordonații. Pensionarele celor aproximativ 200 de azile și case de toleranță au fost primele anchetate. În zadar. 

În fața acestui eșec răsunător, populația a reacționat diferit.

Odată cu lăsarea serii, oamenii se retrăgeau în case, mai ales femeile, și străduțele lăturalnice erau ocolite cu grijă. Cartierul Whitechapel și nu numai el, căpătase un trist renume și misteriosul criminal părea că pândește la fiecare colț de stradă.

Au fost constituite comitete de vigilență, sindicaliști și studenți s-au oferit, voluntar, să formeze echipe care patrulau în fiecare noapte pe străduțele din East End. Alți oameni, din contra, profitând de psihoza creată, și-au dat frâu liber imaginației, profitând de împrejurări.

A început să se vorbească tot mai insistent despre un personaj misterios poreclit „Șorț de piele” (Leather Apron), plăsmuit de imaginația colectivă a locuitorilor din cartier, care ar fi fost autorul abominabilelor crime.

Acest mit a condus în final la arestarea unui cizmar evreu, de origine poloneză, pe nume John Pizer. Din fericire pentru respectivul cetățean, el a fost în măsură să ofere polițiștilor un alibi veridic.

Pe fundalul acestor evenimente, asasinul va îngroșa legenda ce începuse să se urzească în jurul lui, acordându-și singur un nume. 

În ziua de 12 septembrie, o agenție de presă londoneză a primit o misivă scrisă cu cerneală roșie – „deocamdată așa”, preciza autorul, din cauza lipsei sângelui ultimei victime, care între timp se coagulase.

Autorul scrisorii își exprima ura sa față de prostituate și dorința de a continua răzbunarea. La sfârșit semna: „Jack the Ripper”. 

Jack Spintecătorul se născuse.

Londra - O capitală sub teroare

O capitală sub teroare

Scotland Yard a acordat acestei porecle cea mai extraordinară publicitate pe care o putea visa autorul scrisorii. Mesajul criminalului a fost răspândit sub forma unui afiș în mii de exemplare pe suprafața întregii țări, solicitându-se cetățenilor ca oricine îi va recunoaște scrisul să-l denunțe pe autor poliției.

Dar, în ciuda tuturor acestor eforturi, demersul s-a dovedit a fi fără nici un rezultat. Mai mult decât atât, Jack Spintecătorul a ajuns să fie cunoscut de toți locuitorii Angliei care îi puteau citi amenințările sinistre:

Data viitoare, am să tai urechile femeii pentru a le expedia poliției.

Poporul s-a lansat cu și mai multă îndârjire pe urmele criminalului.

Polițiștii și voluntarii și-au înmulțit raziile. În zadar. Jack Spintecătorul își va pune în aplicare amenințarea, neținând seamă de nimic.

Astfel, pe 29 octombrie 1888, la interval de trei sferturi de ceas, va face două victime. 

În noaptea respectivă, pe la ora 01:00 dimineața, în Bernet Street (tot în cartierul Spitalfield), un negustor ambulant polonez își băgase taraba mobilă în curtea Clubului muncitorilor străini, căutând un adăpost sub bolta unei magazii, când calul, speriat, se feri de ceva.

Deși era încă întuneric, căutând sa vadă ce determinase pe animal să reacționeze așa de promt, omul a descoperit cadavrul unei femei ce avea gâtul tăiat.

Capul victimei fusese pur și simplu despărțit de trunchi, tăietura fiind făcută transversal, în dreptul celei de-a șasea vertebre cervicale. Corpul îi era încă cald.

Criminalul își măcelărise victima într-un mod monstruos: partea inferioară a corpului și bazinul lipseau, brațele erau detașate din articulațiile umerilor și laringele prezenta mai multe tăieturi.

Această nouă victimă se numea Elizabeth Strife. Era o văduvă de patruzeci de ani și probabil că îl întâlnise pe asasin pe stradă. 

Interesant este că această victimă nu s-a încadrat deloc în profilul victimelor preferate de Jack Spintecătorul. Ce anume l-a determinat pe criminal să o atace pe Elizabeth Strife rămâne, și astăzi, un mister. 

Mai mult decât atât, Jack Spintecătorul a dat dovadă de o îndrăzneală nebună, întrucât în orice moment putea fi surprins de către vreunul din numeroșii clienți ce intrau sau ieșeau din club.

Probabil că așa ceva s-a și petrecut, de vreme ce Jack Spintecătorul nu a avut suficient timp să practice asupra victimei mutilările preferate.

Deranjat de activitatea sa și probabil nesatisfăcându-și impulsul sadic, criminalul nu a întârziat să se manifeste din nou: în mai puțin de o oră, un al doilea cadavru a fost descoperit în Mitre Square.

Această mică piață se afla situată la aproximativ zece minute de mers pe jos de Berner Street, cu puțin în afara cartierului, la marginea orașului. 

În ce-l privea pe asasin, alegerea acestui loc nu demonstra câtuși de puțin prudență, ci o îndrăzneală necugetată. Un polițist ce avea ca misiune să supravegheze zona la fiecare sfert de oră își făcea rondul exact prin locul respectiv, iar trecătorii se puteau ivi în orice moment, venind dinspre una din cele trei străzi ce dădeau în piață.

Cu toate acestea, Jack Spintecătorul a avut șansa de partea sa și posibilitatea de a-și satisface instinctele sângeroase și sadice până la capăt. După ce a tăiat gâtul victimei, i-a desfăcut abdomenul și apoi, procedând identic ca și în celelalte cazuri, i-a scos un rinichi.

Victima acestor abominabile practici era de asemenea o prostituată, pe nume Catherine Eddowes. În aceeași seară, cu puțin timp în urmă, fusese arestată pentru beție în locuri publice și condusă la comisariatul de poliție din Bishopsgate.

Din nefericire pentru ea, a vomat într-una din celule și în jurul ore 01:00 dimineața, polițiștii au eliberat-o, lăsând-o să plece în noapte, împleticindu-se, urmându-și destinul cumplit.

În ziua de 16 noiembrie, Jack Spintecătorul a trimis o nouă scrisoare, adresată în mod ironic președintelui Comitetului de vigilență din Whitechapel, scrisoare care era însoțită de un mic colet ce conținea o jumătate de rinichi.

Semnatarul preciza că cealaltă jumătate o fripsese pe grătar și o mâncase.

Glumă de prost gust sau mai degrabă opera unui dement? Medicii care făcuseră autopsia lui Catherine Eddowes au conchis că rinichiul examinat aparținea categoric respectivei victime. 

După dubla crimă din 29 octombrie a urmat o perioadă de calm relativ, scurgându-se săptămâni bune fără ca criminalul să facă nici o nouă victimă.

Contrans de superiori, Sir Henry Matthews de la Consiliul de Miniștri a sfârșit prin a-i cere lui Sir Charles Warren să demisioneze.

Acesta din urmă își va depune efectiv demisia la 10 noiembrie 1888, la o zi după ce o noua crimă, poate cea mai atroce dintre toate, a fost descoperită.

Mary Jane Kelly

Nefericita se numea Mary Jane Kelly și era o tânără de moravuri ușoare. 

Ea a fost găsită întinsă pe pat, în locuința sa. Gâtul prezenta o tăietură ce se întindea de la o ureche la cealaltă și apoi cobora de-a lungul coloanei vertebrale. Nasul și urechile erau tăiate, la fel și sânii, care fuseseră așezați pe o măsuță din apropierea patului.

Cât privește restul feței, aceasta era groaznic mutilată, încât recunoașterea victimei de către vecini a fost practic imposibilă.

Prin tăietura din abdomen, îi fuseseră scoși inima și rinichii, aceste organe fiind așezate pe coapsa stângă. Partea inferioară a corpului (până la începutul coapselor) și uterul, lipseau și nu au mai putut fi găsite.

În seara zilei de 9 septembrie, una dintre vecinele victimei, tot o prostituată, a văzut-o ieșind dintr-un local, însoțită de un bărbat corpolent, ce avea o mustață roșcată. 

La ora 01:00 dimineața, întorcându-se acasă, pe Millers Court și Dorset Street, în plin centrul cartierului Spitalfield, martora a zărit o lumină la Mary Jane Kelly și a auzit-o fredonând un cântec.

A două zi era sărbătoare: cu toată pompa tradițională se înscăuna lordul-primar al Londrei. În ciuda solemnității, un funcționar însărcinat cu strângerea chiriilor, a bătut la ușa lui Mary Jane Kelly.

Nici un răspuns.

Într-o parte a ușii se afla o mică lucarnă în care se putea ajunge urcându-te pe cutia de gunoi. Din curiozitate, omul își aruncă o privire în interiorul camerei, în care se zărea lumină.

Dar imaginea înfățișată ochilor a fost așa de îngrozitoare, încât funcționarul a scos un urlet. Dealtfel, va declara ulterior procurorului că „ceea ce am văzut era mai curând opera unui demon, decât cea a unui om”.

Corpul lui Mary Jane Kelly descoperit in Miller's Court

Mary Jane Kelly fusese practic ciopârțită, iar pereții încăperii erau stropiți cu sânge, în timp ce de cuiele ce serviseră cândva la agățatul tablourilor, atârnau acum mari lambouri de piele.

Medicii legiști au apreciat că lui Jack Spintecătorul i-au trebuit probabil circa două ore pentru a-și duce la bun sfârșit odioasa crimă. Ca dovadă, după autopsie, au fost necesare peste șase ore pentru a i se da cadavrului o înfățișare cât de cât acceptabilă.

Și poliția luase între timp măsuri speciale. Pe străzi patrulau grupuri de gardieni și agenți în civil, care aveau ordin sa tragă la prima somație, în cazul unui suspect ce nu se supunea controlului.

Casele de toleranță și cei ce le patronau erau puse sub observație. Polițiștii verificau toate informațiile și denunțurile. O psihoză îi cuprinsese pe oameni, locuitorii Londrei se transformaseră în tot atâția detectivi amatori și fiecare își avea teoria sa.

Până și regina Victoria ajunsese să se intereseze de mersul anchetei, avansând diverse ipoteze și trimițând notă după notă primului ministru, lordul Salisbury sau subalternului acestuia, Sir Henry Matthews.

Cercetările asidue erau întreprinse și în lumea comercianților de carne, mai ales a tinerelor ajutoare ale acestora. Necunoscutul autor se dovedise doar a fi obișnuit sa mânuiască cuțitul.

Au fost imaginate metode dintre cele mai insolite și fanteziste. 

S-a încercat să se fotografieze retina cadavrelor care, s-a presupus de către unii că ar fi păstrat intactă ultima imagine înregistrată în clipa morții: chipul monstrului. S-a cerut ca polițiști deghizați în femei să se plimbe pe străzile din Whitechapel spre a servi drept momeală.

Jack Spintecătorul - un portret psihologic neobișnuit

La 1 iunie 1889, o nouă descoperire macabră avea să îngrozească, din nou, locuitorii metropolei engleze: partea inferioară a trupului unui tinere femei zăcea pe câmp, la marginea orașului. La scurt timp, în locuri diferite, au fost găsite și celelalte părți lipsă ale corpului, mai puțin organele bazinului.

În luna următoare, pe data de 17 iulie, pe o mică străduță din Whitechapel, zăcea cadavrul unei femei: avea gâtul tăiat, iar pe abdomen purta urme de tăieturi superficiale. Apropierea cuiva îl împiedicase, probabil, pe agresor să-și continue sinistra operație.

10 septembrie 1889. Aproape de ora prânzului, sub un pasaj de cale ferată, niște copii care se jucau în preajmă au fost îngroziți de priveliștea ce li se înfățișa ochilor. Speriați din cale afară, copii au început să strige, alergând pe câmp.

Primii sosiți la fața locului nu au știut ce s-a întâmplat, crezând în primă fază că este vorba de un accident. 

Sub podeț, zăcea o femei cu capul despărțit complet de trunchi, cu veșmintele în dezordine, iar prin tăieturile practicate în abdomen ieșiseră intestinele. 

Seria crimelor din capitala britanică, având ca numitor comun atât sexul victimelor – toate femei – dintre care unele de moravuri ușoare, cât și modul în care fusesera ucise, se sfârșește aici.

Fără a face speculații sau a folosi scuze de mâna a doua, să dăm cuvântul specialistului contemporan Mac Donald cu întâmplările pe care le-a studiat cu atenție:

Crimele lui Jack Spintecătorul se disting prin faptul că sexualitatea îmbracă o formă specifică, sângeroasă și criminală. Este probabil că Jack Spintecătorul tăia gâtul victimelor fie pentru că aceasta le producea juisarea, fie pentru că ducea la moartea lor, fapt ce-i permitea să se dedea ulterior la cruzimile care îi procurau plăcerea: desfigurarea, secționarea abdomenului, scoaterea intestinelor și mutilarea organelor genitate. Ca în multe cazuri asemănătoare, problema demonstrează că ucigașul simțea o plăcere sexuală atât de puternică, încât orice repulsie față de cruzime era anihilată, cel puțin pe moment, sau că această repulsie era foarte slabă.

Ideea inexistenței unei cruzimi asociate ne explică plăgile făcute în abdomen și extragerea organelor. Faptul că așeza, într-un caz, intestinele pe umărul victimei și că, într-altul, sânii îi punea pe o masă, indica – era de părere Mac Donald – că ucigașul avea timp suficient pentru a-și desăvârși, nestingherit fapta, și a urmări să confere crimei sale un aspect cât mai oribil pentru publicitate.

Aceasta stare psihică nu survine decât după trecerea impulsului sexual.

În timp ce comitea aceste monstruozități, ca și după săvârșirea lor, Jack Spintecătorul nu-și pierdea câtuși de puțin cumpătul; or, se cunoaște din experiența poliției că un mare număr de criminali contribuie la propria lor descoperire prin agitația, imposibil de controlat, pe care o manifestă.

Pe la 1889, poliția, fie chiar și celebrul Scotland Yard, nu dispunea desigur de mijloacele moderne de identificare, astfel încât calmul, și poate, hazardul au fost suficiente pentru a-i deveni protectori de nădejde lui Jack Spintecătorul.

Dar poate de mare ajutor i-a fost și zvonul potrivit căruia odiosul criminal ar face parte din Casa regală, zvon de care, desigur, a ținut seama și Scotland Yard.

Criminalul în serie Jack Spintecătorul

Prea multe întrebări fără răspuns

Mai multe detalii rezultate din acest șir de crime au intrigat în mod deosebit opinia publică britanică. 

De pildă, cum de reușise asasinul sp dobândească încrederea victimelor, căci, mai ales ultimele, trebuiau să fie mai circumspecte, trăind într-o permanentă frică de o eventuală întâlnire cu Jack Spintecătorul?

S-a afirmat de către unii că asasinul era un polițist, sau un preot, sau că se deghiza astfel. Realitatea era fără îndoială mult mai simplă: toate victimele erau prostituate și pentru că așa le cerea „meseria”, se lăsau acostate de către clienți, chiar de aceia pe care nu îi cunoșteau.

Un singur lucru era cert: pe trupurile victimelor nu au fost găsite urme de auto-apărare. Deci absolut toate fuseseră luate prin surprindere.

Un alt mister: cum reușea criminalul să părăsească scena fără să fi fost vreodată remarcat de cineva, ba chiar să se simtă în siguranță? Se folosea oare de rețeaua de canale, așa după cum sugerase la un moment dat un ziarist?

Celebrul scriitor de romane polițiste, Arthur Conan Doyle, care în acea vreme tocmai publicase primul volum din seria Sherlock Holmes nu putea rămâne indiferent. El și-a imaginat că Jack Spintecătorul reușea să fugă, fiind deghizat în femeie.

Nici una dintre aceste supoziții, ingenioase sau fantastice, nu a permis totuși anchetei să avanseze câtuși de puțin.

Curioasă a fost și atitudinea Scotland Yard care imediat ce crimele odioase au încetat, a abandonat imediat cercetările, iar în cartierele respective au fost ridicate toate consemnele de securitate.

Un reprezentant al Comitetului de vigilență a protestat pe lângă poliție. I s-a răspuns scurt, fără alte detalii, că autoritățile ajunseseră la concluzia că Jack Spintecătorul se sinucisese!

Refuzând în acest mod să satisfacă curiozitatea publicului, Scotland Yard deschidea larg poarta pentru tot felul de ipoteze, care de altfel nu au încetat să circule. Căci fascinanta problemă rămăsese fără răspuns. Cine era Jack Spintecătorul?

Sub ce chip putea fi imaginat ucigașul? Pentru clasa conducătoare victoriană, pentru aristocrații și burghezia ce își aveau reședințele în West End, era evident că nu putea fi vorba de un personaj respectabil.

Jack Spintecătorul era probabil un vagabond sau un muncitor. Poate eventual un măcelar sau parlagiu de la abatoare, care se plimba, plin de sânge pe haine, fără a trezi nici cea mai mică suspiciune.

Căci nimeni nu-și putea imagina că, după ce își ucidea în așa fel victimele, rămânea cu hainele imaculate.

Unii, animați de sentimente naționale, aveau o cu totul altă părere, și anume că autorul unor astfel de monstruozități nu putea să fie un britanic: putea fi, de pildă, un bărbier evreu, un anarhist rus, sau un marinar în trecere pe acolo.

De altfel, și regina solicitase miniștrilor săi să fie cercetate vapoarele ce făceau escală în docurile din Londra. 

De ce se implica regina în această afacere?

Din contra, pentru locuitorii din East End, autorul nu putea fi decât un străin de cartier, probabil de sorginte aristocrată, un fel de dr. Jekyll sau Mr. Hyde, ducând în timpul zilei o viață normală și onorabilă, dar devenind monstru însetat de sânge odată cu venirea nopții.

Și tocmai această versiune, cea mai romantică, s-a impus în final.

Cine a fost Jack Spintecătorul?

Legenda, transpusă pe peliculă, a păstrat imaginea unui bărbat impozant, îmbrăcat cu o pelerină și având pe cap un joben, în mână o valiză de piele, strecurându-se tăcut în ceața Londrei, prin străduțele sărăcăcioase.

Dar în cazul legendei, nici unul dintre semnalmentele oferite de cei care afirmau că l-ar fi zărit pe Jack Spintecătorul nu corespundea acestei imagini. Este adevărat că semnalmentele erau foarte diferite și uneori contradictorii.

Singurul martor care, aproape în mod cert, l-a văzut pe Jack Spintecătorul a fost un trecător ce traversa Mitre Square cu circa zece minute înainte de a fi fost descoperit cadavrul Catherine Eddowes. 

Victima vorbea cu un individ îmbrăcat modest, dar cu gust: un bărbat ce aparținea clasei de mijloc.

Celebrul scriitor și dramaturg irlandez, George Bernard Shaw (1856-1950), într-o scrisoare percutană trimisă ziarului The Star, făcea remarca că, în fond, crimele din Whitechapel avuseseră drept rezultat să atragă atenția autorităților asupra stării neobișnuite de mizerie a unei părți a populației.

Avertismentul și-a atins scopul și mari credite au fost deblocate fiind întreprinse importante lucrări edilitare de asanare și igienă. Câteva sărmane femei spintecate au avut un efect mult mai mare decât toată strădania social-democraților (din care Shaw făcea parte).

Printr-o logică puțin forțată, Shaw a concluzionat că Jack Spintecătorul era un reformator social de geniu.

Venind din partea lui George Bernard Shaw, reputat polemist și om de spirit, această ipoteză conținea o evidentă ironie. 
În 1965, Tom Cullen, autorul unei lucrări foarte serioase despre Jack Spintecătorul (Autumn of Terror), a reluat această idee ad litteram, afirmând că asasinul s-a folosit de crimă ca instrument de revendicare socială.

Mary Jane Kelly, cheia întregului caz?

În 1928, jurnalistul Leonard Matters, în cartea sa The Mystery of Jack the Ripper, a formulat o nouă ipoteză.

Autorul, nici mai mult nici mai puțin, pretindea că l-a descoperit pe Jack Spintecătorul, dar în carte a fost nevoit să-i schimbe identitatea, din respect față de o familie onorabilă, din care provenea.

Respectivul se numea Stanley, fiind un chirurg al cărui băiat a cunoscut-o cu doi ani în urmă pe Mary Jane Kelly și de la care contractate sifilis. Maladia a progresat rapid și tânărul a murit nebun.

În fața catafalcului fiului său, tatăl ar fi jurat s-o găsească pe Mary Jane Kelly și să-și răzbune fiul.

Astfel, doctorul Stanley a început să rătăcească pe străzile sordide din Whitechapel, întrebându-le pe prostituate under ar putea-o găsi pe cea pe care o căuta, apoi își ucidea interlocutoarele pentru a nu putea fi identificat.

În cele din urmă, a descoperit-o pe Mary Jane Kelly și, după ce și-a dus la bun sfârșit răzbunarea, a plecat din Anglia. A decedat curând la Buenos Aires, dar puțin timp înainte de moarte, a vorbit despre crimele sale unui confrate medic.

O poveste interesantă și veridică la prima vedere, dar din păcate se pare că Leonard Matters a imaginat totul și că relatarea sa nu are niciun fundament real. La vremea respectivă, nu se murea în doi ani de sifilis, ci în douăzeci sau treizeci.

Autopsia lui Mary Jane Kelly a menționat faptul că ea nu a suferit de nici o maladie venerică și, în sfârșit, în ciuda unor cercetări minuțioase, nu s-a putut descoperi nici cea mai mică urmă a unui medic britanic, mort în acea epocă în America de Sud.

Alte ipoteze

În 1938, William Stewart va formula în cartea sa Jack the Ripper. A new Theory o serie de deducții a la Sherlock Holmes.

Stewart considera că asasinul era într-adevăr o femeie. 

Cine se putea apropia de altă femeie fără să o sperie? O altă femeie, evident! Cine putea să circule nepedepsit în plină noapte, cu veșmintele pătate de sânge, ducând o sacoșă cu instrumente chirurgicale? O moașă! Ce făcea adeseori o moașă, mai ales când avea cliente prostituate? Le provoca avorturi. Ce a putut face una dintre aceste cliente? S-o denunțe! Ce atitudine a adoptat atunci moașa? S-a răzbunat!

Iată un șir de deducții aparent coerent, dar care nu explică numărul mare de victime.

În 1959, Donald McCormick în The Identity of Jack the Ripper, afirma că Jack Spintecătorul era un medic aparținând armatei ruse, pe nume doctorul Alexandr Pedasenko. 

Fiindu-i descoperite apucăturile criminale, Rasputin și poliția țaristă Ohrana l-au expediat în Anglia. Revenind în mediul exilaților ruși, el ar fi comis o serie de crime, cu gândul de a-i discredita.

Ipoteză puțin credibilă.

Dacă Rusia ar fi imaginat această provocare politică, este evident că agentul său ar fi atacat femeile aristocrate și nicidecum prostituatele din Whitechapel.

Alți autori au admis că Jack Spintecătorul era pur și simplu un nebun cu înclinații spre omucidere.

Unii s-au interesat de asasinii care au fost arestați ulterior și condamnati pentru crime, mai ales în cazul când era vorba despre mai multe femei. S-a vorbit de Frederik Deming, care și-a ucis cele două soții și cei patru copii și care a fost spânzurat în 1892.

El a mărturisit că ar fi fost Jack Spintecătorul, sperând fără îndoială că această recunoaștere l-ar putea eventual scuti de execuție. A fost lipsit de șansa de a devenit celebru, de vreme ce în perioada 1888-1889, Deming se afla deja în închisoare.

A mai fost citat și numele doctorului Neil Cream, un medic scoțian, spânzurat în 1892, precum și cel al lui Severin Klowoski, zis George Chapman, spânzurat în 1903. Ambii otrăviseră mai multe femei.

Dar psihiatrii au respins categoric, „candidatura” acestora. 

Era greu de crezut că Jack Spintecătorul și-ar fi schimbat metoda și, în final, ar fi optat pentru cuțit în locul otrăvii, o armă mult mai discretă, care nu lăsa atâtea urme.

Un scenariu plauzibil

În 1965 s-a vehiculat o ipoteza esențială – poate chiar cheia enigmei. Daniel Farson în Jack the Ripper și Tom Cullen în Autumn of Terror au relevat identitatea unui individ, asupra căruia Scotland Yard-ul sfârșise prin a-și concentra bănuielile.

Cum a fost posibil acest lucru?

Datorită lui Sir Melville Macnaghten, directorul CID din 1903 până în 1913 și care, intrat în Scotland Yard în 1889, puțin după comiterea crimelor, a fost însărcinat în 1892 cu clasarea dosarului.

Înainte de a clasa dosarul, în mare secret, Macnaghten și-a scos o serie de note personale din dosar, note ce aveau să rămână urmașilor săi. Astfel, a apărut la lumina zilei numele unui tânăr avocat, în vârstă de 31 de ani, în momentul comiterii faptelor, și anume Montague John Druitt.

Aparținând unei familii excelente și bucurându-se de o educație pe măsură, mai întâi la colegiul din Winchester și apoi la Oxford, Montague John Druitt a obținut note foarte mari, remarcându-se ca un bun jucător de cricket.

În 1888, acest perfect produs al universităților aristocratice britanice, s-a înscris în baroul din Londra. Dar clienții îl ocoleau și, în 1888, an fatidic, Druitt, decepționat și deziluzionat, a renunțat la ambițiile sale, pentru a deveni suplinitor la o școală particulară din Blackhearth.

Acesta era personajul pe care Sir Melville Macnaghten l-a considerat suspectul nr. 1.

Apriori, unele detalii corespundeau foarte bine profilului criminalistic al lui Jack Spintecătorul. Druitt locuia în Blackhearth, dar își păstra și o garsonieră la Londra, în Inner Temple, la câteva minute de mers pe jos de teatrul crimelor.

Amănunt și mai important: Montague John Druitt s-a sinucis, la puțin timp după comiterea ultimei crime; el a fost văzut încă în viață, pentru ultima oară, la 3 decembrie 1888 și corpul său a fost pescuit din Tamisa la 31 decembrie.

De ce s-a sinucis? Posibil depresie, însă motivul a rămas un mister.

Druitt aparținea unei familii de medici. Tatăl său, bunicul, unchiul și vărul erau chirurgi și era posibil ca de la aceștia să dobândească unele noțiuni de anatomie. 

Întrebarea dacă Jack Spintecătorul era medic fusese mult dezbătută. Unii experți apreciau că mutilarea cadavrelor nu putuse fi făcută decât de un profesionist. Dar alții aveau o părere contrară.

Polițiștii Scotland Yard-ului dispuneau de alte indicii de natură să le întărească bănuielile? Foarte probabil. Poate că, mai înainte de a se fi aruncat în Tamisa, Montague John Druitt a lăsat familiei sale scrisori în care își recunoștea faptele.

Deocamdată avem de-a face cu o simplă supoziție.

Buckingham Palace

Presupuse legături cu familia regală britanică

În noiembrie 1970, revista The Criminologist publica un articol semnat de doctorul Stowell, un octogenar, care afirma că ar fi primit odinioară confidențele lui Sir William Gull, medicul familiei regale, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

După el, Jack Spintecătorul nu era altul decât ducele de Clarence, băiatul mai mare al prințului de Wales (viitorul rege Eduard al VII-lea) și moștenitorul tronului. Ducele avea să moară în urma unei maladii în 1892 și coroana a revenit fratelui său mai mic, George al V-lea.

S-a speculat mult pe tema misteriosului prizonier de la curtea Franței, cunoscut sub numele de Omul cu Masca de Fier, despre care se presupune că ar fi fost fratele geamăn al lui Ludovic al XIV-lea. Englezii nu au rămas nici ei mai prejos și au făcut din Jack Spintecătorul nepotul reginei Victoria și fratele bunicului reginei Elisabeta.

După opinia doctorului Stowell, ducele de Clarence, homosexual notoriu (lucru incontestabil din punct de vedere istoric) ar fi contractat în 1880 un sifilis, la vârsta de 16 ani, de la un marinar.

Spre final, boala a căpătat accente de nebunie, cu instincte de omucidere, stare ce s-a manifestat în toamna lui 1888. După primele crime săvârșite în împrejurările pe care le cunoaștem, el ar fi fost descoperit și internat în mod discret, într-un ospiciu.

La 9 noiembrie, printr-un concurs de împrejurări, a reușit să evadeze împreună cu un alt internat și a venit la Londra, unde a asasinat-o pe Mary Jane Kelly. 

Descoperit la scurt timp, a fost din nou închis, până la moartea survenită patru ani mai târziu. 

Există o singură neconcordanță, pe care vă lăsăm să o judecați singuri: la 9 noiembrie 1888, ducele de Clarence se afla în deplinătatea facultăților mintale la castelul din Sandringham și sărbătoarea împreună cu întreaga familie aniversarea tatălui său, prințul de Wales.

Există oare un blestem al lui Jack Spintecătorul, așa cum a existat un pretins blestem al faraonilor? La câteva zile după publicarea articolului său, doctorul Stowell a decedat subit. La 9 noiembrie, se comemora ziua asasinării lui Mary Jane Kelly.

O nouă redeschidere a cazului a avut loc în 1972. Michael Harrison, infirmând teza doctorului Stowell. În schimb, Harrison pretindea că Jack Spintecătorul era un alt client al doctorului William Gull: un oarecare James Stephen, fiul unui mare magistrat și prieten intim al ducelui de Clarence.

Stephen și-ar fi pierdut mințile într-un șoc, în urmă cu câțiva ani. Baza acestei noi teze nu este nici ea prea solidă. James Stephen a murit în 1892, ceea ce nu se leagă cu brusca întrerupere a șirului de asasinate de după 9 noiembrie 1888 și nu le explică nici pe cele din 1889.

Numai dacă acestea nu au fost opera altui criminal, rămas și el nedescoperit.

O teorie interesantă

În iulie 1983 apărea la Londra, sub semnătura ziaristului Stephen Knight, o nouă carte, Jack the Ripper, the Final Solution, soluție care implica de această dată nu una, ci trei persoane. 

Iată teoria lui Knight.

În 1884, prințesa Alexandra, soția viitorului Eduard al VII-lea, îi dădea fiului său mai mare, Albert, duce de Clarence, lecții de desen cu ajutorul pictorului Walter Sickert.

Orele aveau loc la domiciliul pictorului, în Cleveland Street.

Atunci, ducele a cunoscut o tânără ce servea ca model pictorului, numită Annie Cock. Albert s-a îndrăgostit de frumoasa Annie și cei doi s-au căsătorit în secret, ceremonia religioasă fiind efectuată de un preot catolic.

Cuplul a avut o fetiță, Alice, ce s-a născut în aprilie 1885 și pe care au încredințat-o unei tinere vecine, May Jane Kelly, cea care mai târziu va cădea victimă lui Jack Spintecătorul.

Când regina Victoria a aflat de căsătoria lui Albert, a ordonat primului ministru, lordul Salisbury, să facă ordine. Ducele a fost dus la Palatul Buckingham, cu interdicția categorică de a mai ieși în public.

Annie Cock a fost la rândul ei dusă cu forța la spital, unde medicul familiei regale, Sir William Gull, din rațiuni de stat, a declarat-o nebună și a trimis-o să-și sfârșească zilele într-un azil.

Cât o privește pe micuța Alice, ea a fost încredințată lui Walter Sickert.

În 1888, scandalul amenința să izbucnească brusc, Mary Jane Kelly, care între timp devenise prostituată, povestind ce știa unor bune prietene: Mary Nichols, Annie Chapman și Elizabeth Strife. 

Toate patru s-au gândit să șantajeze familia regală.

Astfel, la nivelul cel mai înalt al casei regale s-a luat decizia de a se înăbuși scandalul, reducându-le la tăcere pe cele patru femei. 

Executanții acestui ordin îngrozitor au fost Walter Sickert, Sir William Gull și birjarul ducelui de Clarence, John Netley.

Cele patru femei (plus Catherine Eddowes, omorâtă din greșeală) au fost ademenite de Sickert până la trăsura sa, unde li s-a tăiat gâtul de către birjar. Sir William Gull, datorită cunoștințelor sale de chirurgie, mutila după aceea cadavrele pentru a face să se creada că este vorba de opera unui ucigaș sadic.

Sir William Gull a decedat în 1890, John Netley a murit într-un accident în 1903, fiind lovit de calul său. Walter Sickert a crescut-o pe micuța Alice, care mai târziu i-a devenit amantă și au avut un fiu, Joseph.

Astfel, a luat sfârșit acea poveste romantică, relatată de Sickert fiului său în 1942 la vârsta de 82 de ani.

Dacă lucrurile sunt adevărate, acesta ar fi fost oarecum traumatizat să afle dintr-o dată că este fiul lui Jack Spintecătorul și strănepotul regelui Eduard al VII-lea. Dar, punctul slab al tezei lui Stephen Knight este că se bazează doar pe povestirea cu iz rocambolesc a lui Joseph Sickert.

În stadiul actual al cercetărilor, „candidatura” avocatului Montague Druitt pare cea mai plauzibilă, dar problema rămâne oarecum deschisă.

La Misterio folosim doar surse de încredere în documentarea articolelor noastre. Astfel de surse relevante includ documente autentice, articole din ziare și reviste, autori consacrați, sau site-uri web reputabile.

  • Paul Ștefănescu - Alte enigme neelucidate ale istoriei. Editura Vestala, București, 1998.
  • Jack the Ripper. wikipedia.org. [Sursă]
  • Paul Begg - Jack the Ripper: The Definitive History. Editura Pearson Education, Londra, 2003.
  • Neil R. A. Bell - Capturing Jack the Ripper: In the Boots of a Bobby in Victorian England. Editura Amberley Publishing, 2016.
  • Jack the Ripper. britannica.com [Sursă]
  • Jack the Ripper. history.com. [Sursă]
  • Rebecca Armitage - Jack the Ripper kicked off the world's obsession with true crime. But what if we're wrong about the serial killer? Articol publicat la data de 25 decembrie 2021. [Sursă]
  • The victims of Jack the Ripper. thehistorypress.co.uk. [Sursă]
  • David Adam - Does a new genetic analysis finally reveal the identity of Jack the Ripper? Articol publicat la data de 15 martie 2019. [Sursă]