Există viață în Univers? Noi dovezi care confirmă existența vieții pe alte planete

Sub presiunea datelor acumulate în ultimul timp, se consideră astăzi că există viață în Univers, negându-se însă probabilitatea existenței vieții raționale.

Deci da, majoritatea cercetătorilor cred că există viață în Univers, însă mulți oameni de știință afirmă că viața extraterestră este reprezentată doar de forme inferioare: bacterii, viruși, cel mult organisme pluricelulare primare, combatând posibilitatea evoluției vieții pe trepte superioare ale dezvoltării și, în special, ideea că ar putea exista specii inteligente.

Un concept greu de acceptat

Omenirea a crezut timp de mai multe secole că Pământul este o platformă așezată pe spatele unei balene uriașe, fiind ulterior convinsă că planeta noastră este centrul Universului, iar Soarele, celelalte planete și stelele se rotesc în jurul ei.

Astăzi este răspândită părerea că singura planetă care adăpostește viață rațională este Terra, „minuscula navă solitară pierdută în imensitatea Universului!”. 

Marx remarca – acum peste un secol – un mare adevăr: 

Atunci când istoria se repetă, tragedia devine comedie.

În decembrie 1978, o știre publicată de presa internațională atrăgea atenția opiniei publice și oamenilor de știință. 

Ea se referea la casarea, pentru „viciu de procedura”, a sentiței de condamnare la moarte prin ardere pe rug a lui Giordano Bruno, pronunțată și executată la 17 februarie 1600, pentru „crima de a fi emis și sustinut absurda și diabolica teorie a plurității lumilor și existența vieții în Univers”.

În iunie 1979, astronomii americani de la Universitatea Massachusetts au descoperit și studiat, cu ajutorul radiotelescoapelor terestre și al navelor orbitale-releu VIKING, două „oaze” sud-ecuatoriale marțiene (denumite ulterior Solis-Lacus și Noachis-Hellespontus) pe care le-au caracterizat astfel:

Având suprafețele de 460.800 și respectiv 1.430.000 kmp, aceste regiuni, acoperite cu vapori denși de apă proveniți de la ghețuri sau pânze freatice de suprafață, sunt mai ospitaliere decât multe dintre cele mai vitrege ținuturi terestre.

În august 1979, cele două sonde americane au transmis fotografii foarte clare ale unor suprafețe de teren acoperite cu gheață. Pe Marte venise iarna.

Întâmplare, sau poate sarcastica ironie a istoriei, a făcut ca aceste informații să se suprapună cu acelea despre „recursul Giordano Bruno”. O coincidență ce invita omenirea să privească în jurul ei cu mai multă cutezanță și receptivitate.

Îndoctrinarea religioasă, o piedică în fața evoluției

În secolul al V-lea î. Hr., Democrit Abdeitul, filozof cu o uimitoare capacitate de previziune științifică, bazându-se numai pe logică și intuiție, a fondat școala atomistă, afirmând existența atomului în microcosmos și a pluralității lumilor în macrocosmos.

Iată fragmente din teoria sa asupra vieții în Univers:

Lumile ordonate sunt nelimitate și diferă ca mărime, iar intervalele cosmice dintre ele sunt inegale. Unele lumi ordonate, adică planetele, au produs animale, plante și mai ales apă.

Într-o vreme când viitorul se ghicea cercetând stomacul gâștelor, faptul că nu a fost ucis cu pietre constituie, desigur, doar o întâmplare fericită. 

Unul dintre discipolii săi, Metrodor din Chios, conchidea mai târziu (în anul 200 î. Hr.):

Ar fi fost atât de absurd să nu așezi decât o lume locuită în spațiul infinit, ca și cum ai crede în existența unui singur spic de grâu pe o câmpie nesfârșită.

Șansa acestor gânditori de a supraviețui în antichitate s-a datorat tocmai faptului că nu au fost luați în serios. 

A urmat însă o epocă în care dogmatismul și intoleranța s-au îmbinat perfect cu violența și, astfel, evul mediu a ridicat ruguri pe care erau arși întru tăcere oameni de știință și gânditori inconfortabili, ceea ce nu a putut împiedica însă triumful ideilor pe care aceștia le susțineau.

Obstrucționarea îndârjită a ideilor sau teoriilor științifice progresiste a continuat și după Renaștere, astfel că, în secolul al XVIII-lea, meteoritii erau „azvârliți de vulcani”, după opinia avizată a onorabilei Academii Franceze de Științe (deoarece era absurdă afirmația că aceste pietre ar cădea din cer), iar în 1801, Th. Jefferson făcea o remarcă ciudată pentru un spirit ce se voia luminat:

Cred mai degrabă că doi profesori yankei sunt în stare să mintă, decât că niște pietre cad din cer.

În secolul nostru însă revoluția tehnico-științifică, larg popularizată de explozia informațională, a dus la un salt remarcabil în istoria civilizației umane.

Acum putem înțelege, în sfârșit, cât de insuficiente sunt informațiile noastre despre Univers, precum și posibilitatile actuale de a-l percepe sau cerceta. 

De aceea întrebările fundamentale precum „Există viață în Univers?” sunt mai relevante decât oricând. 

Astăzi nu mai surprinde pe nimeni faptul că mulți oameni de știință consideră absolut normală existența unor forme de viață în Univers, chiar dacă ele nu pot fi contactate încă. 

De la ideile intuitive ale filozofilor antici, până la calculele computerizate ale radioastronomilor a fost parcurs un drum lung, datorat în mare parte cutezătorilor care au respins dogmatismul teoriilor creaționiste sau confortul teoriilor conservatoare.

Situația a fost și este însă agravată prin dezinteresul unei mari părți din opinia publică pentru impactul descoperirilor științifice asupra existenței omenirii.

Întrebat de filozoful englez Berkeley dacă „omul, acest microcosmos, se află în centrul Universului”, scriitorul umanist Jonathan Swift răspunde cu obișnuitul său sarcasm irlandez:

Nu domnul meu! Centrul Universului nostru este croitorul la modă, iar omul nu este un microcosmos, ci un microcostum care, evident, se schimbă după cum bate vântul!

Aceasta butadă din secolul al XVIII-lea este uneori valabilă și astăzi.

Există viață în Univers?

În încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea „Există viață în Univers?”, în 1967, profesorul american W. Ley (de la Universitatea Dickinson) a efectuat un calcul ce avea să devină celebru și des citat punct de referință.

Pornind de la faptul că galaxia noastră conține aproximativ 30 de miliarde de stele, având probabil peste 18 miliarde de sisteme planetare, să presupunem că numai 1% din planete gravitează în jurul unui Soare propriu de clasa spectrala F, G, sau K (similară cu cea a Soarelui nostru).

Dacă numai 1% din cele 180 de milioane având Soare propriu posedă condițiile necesare vieții, rezultă cifra de 1,8 milioane de planete locuibile.

Mergând mai departe pe firul raționamentului, vom considera că pe o singură planetă din o sută pot exista ființe cu gradul de inteligență al unui Homo Sapiens. Chiar și în aceste condiții ne găsim în fața unei „armate” de 18.000 de planete locuite.

Dar, în următorii zece ani, numărul stelelor observate în galaxia noastră a crescut la 150 de miliarde, astfel că profesorul sovietic I. Shklovski și astronomii americani G. Cocconi și Ph. Morrison sunt de părere că în Calea Lactee există minimum un miliard de planete locuibile.

Un alt calcul a fost efectuat și de astronomul H. Shapley. Potrivit acestuia, numărul aștrilor vizibili prin radiotelescoapele noastre este de 10²⁰, ei făcând parte din câteva mii de nebuloase, dintre care unele se află la distanțe de peste 10 milioane de ani-lumină de Terra.

Dacă ipotetic 1‰ dintre stele posedă un sistem planetar (deci 10¹⁷ sisteme), să considerăm 1‰ din sisteme pot avea condiții favorabile vieții (deci 10¹⁴ sisteme). 

Să presupunem în final că numai 1‰ dintre aceste sisteme planetare sunt locuibile (deci 10¹¹ sisteme) și, în sfârșit, că pe o singură planetă din o mie aparținând acestor sisteme există viață. 

Rezultatul ar fi de 10⁸ planete locuibile.

Astăzi, astronomii estimează că în Univers ar exista aproximativ 10 trilioane de galaxii, iar fiecare galaxie ar conține aproximativ 150 de miliarde de stele. Din aceste estimări rezultă un număr absolut uluitor de 150.000.000.000.000.000.000.000.000 de stele (adică 15 x 10²⁴) în Univers. 

Folosind același sistem de calcul propus de H. Shapley, atunci numărul de planete locuibile ar fi de 10¹², adică un trilion.

Încercând să combată aceste ipoteze, unii savanți au avansat teoria conform căreia viața a apărut pe Terra ca urmare a unui complex sistem de împrejurări și factori favorabili, unic în galaxie, dacă nu chiar în Univers.

• Dacă axa Terrei ar fi fost înclinată de-o parte sau de alta a poziției actuale cu numai 1%, planeta noastra era acum doar un deșert stâncos, acoperit de ghețari.
• Dacă orbita ar fi fost mai apropiată sau mai depărtată de Soare, Terra ar fi avut temperatura atmosferica de peste 450^oC, ca Venus, sau ar fi fost luminată insuficient și învăluită în frig veșnic ca Neptun.
• Dacă Soarele ar fi fost mai mic, ar fi încălzit insuficient, în timp ce o stea mai mare ar fi emis la nașterea sa radiații ultraviolete mortale pentru orice formă de viață pe o perioadă de miliarde de ani.
• Pe Pământ viața nu ar fi apărut fără existența oceanelor, care s-au format în condiții specifice, neîntâlnite pe o altă planetă din sistemul nostru solar.

Pe lângă faptul că unele dintre aceste presupuneri sunt greșite (de exemplu Terra orbitează în jurul Soarelui urmând o traiectorie eliptică, ceea ce înseamnă ca de-a lungul anului Pământul se apropie sau se îndepărtează de Soare), aceste idei sunt aplicabile sistemului nostru solar, în general, și Terrei, în particular, dar mai ales formelor de viață cunoscute aici, bazate pe carbon și oxigen.

Se poate exclude oare posibilitatea existenței, în imensitatea Universului, a unor forme de viață cu totul diferite, bazate, spre exemplu, pe azot sau siliciu, care ar fi otrăvite în atmosfera de oxigen, la fel cum și noi am pieri pe Saturn sau Venus?

Ar fi cazul să reamintim cuvintele lui Albert Einstein:

În fața imensității Universului cuvântul „imposibil”, pronunțat cu teamă și respect de umanitate, dispare.

Putem, de asemenea, să reamintim și avertismentul lui Teilhard de Chardin:

Nu uitați, în cosmos, doar fantasticul are șanse de a fi real.

Fenomenele care se petrec în Univers răstoarne deseori cele mai solide teorii științifice și depășesc orice imaginație vizionară.

Spre exemplu, „sursele de raze X” (printre care și corpurile cosmice cu diametre mai mici de 50 km) emit radiații strălucitoare cu o perioadă constantă timp de 50 de secunde și având o putere energetice ce atinge în 10 secunde energia emanată de Soare într-o săptămână.

Ele sunt situate în apropiere de centrul roiurilor stelare globulare, considerate a fi printre cele mai vechi din galaxia noastră.

Au fost descoperite în 1976, dar au putut fi cercetate, pentru prima oară, de-abia în martie 1979, cu ajutorul unui telescop montat la bordul satelitului științific american HEAO-2, fiind studiate timp de 20 de minute.

NASA nu a dat încă nici o explicație oficială cu privire la aceste corpuri. 

Este însă foarte posibil ca ele să fie de natură artificială, căci un corp natural atât de mic nu ar putea emite o asemenea colosală energie, iar o simplă reflectare a energiei unei alte stele nu s-ar putea produce atât de regulat, știut fiind ca orice stea emite energia dezordonat, datorită exploziilor de intensitate diferită din interiorul ei.

Astăzi, astronomii americani continuă să considere „sursele de raze X” printre „marile enigme ale Universului”.

Stele și bacterii

Există și alte aspecte care trebuie analizate pentru a găsi răspuns la întrebarea „Există viață în Univers?” 

Vidul cosmic este unul dintre aceste elementele care trebuie discutate mai în amănunt. 

Vidul cosmic este mediul cel mai ostil vieții din câte pot exista: anaerob, străbătut de radiații ucigatoare și fluxuri de particule rapide, mai abiotic decât Moartea însăși.

În prima jumătate a secolului, oamenii de știință considerau că spațiul cosmic nu poate conține decât atomi răzleți sau molecule dintre cele mai simple.

În cursul ultimului deceniu însă analizele spectrografice au permis observatoarelor să pună în evidență prezența unor compuși organici complecsi, iar în anul 1969 s-a descoperit prima moleculă organică în norii de gaz și praf interstelar.

Molecula de formaldehidă a dat startul unei adevărate revoluții în astrobiologie și astrofizică, fiind inexplicabilă nașterea unui compus sensibil în condițiile densității minime a norilor galactici, asociată atât cu o temperatura vecină cu zero absolut, cât și cu multiple radiații mortale emise de stele.

Ulterior, a urmat identificarea hidrogenului molecular, acidului cianhidric, metanului, amoniacului, alcoolului metilic și a apei.

În 1979, cu ajutorul telescopului cu fotometru-infrarosu de la Byurakan (URSS), astrofizicienii sovietici au observat molecule de apă chiar și în atmosfera unor stele fierbinți (cu temperatura la suprafață mai mare de 3.300^oC). 

Recent, s-a putut demonstra experimental că acizii aminici provoacă reacții chimice între amoniac și acidul formic. Ori, acești acizi aminici formează proteinele, stau la baza materiei vii și constituie, în unele zone cosmice, o parte a substanței interstelare difuze care, prin concentrare, a dat naștere la stele și planete.

Deci, constituantele elementare ale materiei vii se formează o dată cu nașterea corpurilor cosmice, demonstrându-se astfel că viața este o regulă generală, chiar în spațiul cel mai impropriu apariției și evoluției sale.

Originea vieții pe Terra

La începutul secolului al XX-lea, fizicianul suedez Svante Arrhenius formula o teorie modernă și îndrăzneață pentru timpul sau, considerând că acizii aminici au venit din spațiul cosmic după răcirea planetelor.

Savantul suedez susținea ipoteza existenței în vidul interstelar a unor spori organici, protejați de o coajă ermetică, peregrinând propulsați de lumina, care exercita o presiune puternică asupra lor când sunt atrași de câmpul gravitațional al unei planete, unde, în prezența unor condiții favorabile, regenerează, dând naștere vieții.

Aceasta teorie – privită cu ironie la apariția ei – este astăzi sprijinită de cunoscuții astronomi britanici F. Hoyle și C. Wickramasinghe, dar și de mulți alți savanți care susțin această idee conform căreia „sămânța vieții pe Terra” ar fi provenit din spațiul cosmic.

În lucrarea Lifecloud („Norul vieții” – editată în 1978 la Londra), cei doi cercetători afirmă că viața ar fi apărut pe Terra ca urmare a dezvoltării moleculelor organice aduse din Cosmos de meteoriți și comete acum circa 4 miliarde de ani.

Ipoteza este argumentată și prin descoperirea, în diverse zone ale galaxiei noastre, „a unor molecule organice care au nevoie doar de condiții favorabile pentru ca evoluția lor să înceapă”. 

Apreciind că numai în Calea Lactee sunt peste 15 miliarde de stele cu sisteme planetare, savanții britanici consideră că „existența altor civilizații este indiscutabilă”.

Astfel, problema nu se mai pune dacă există viață în Univers, ci, mai degrabă, cât de răspândită este viața în Univers:

• în meteoriți se descoperă substanțe organice;
• bacteriile pot „învia” după câteva mii de ani (după cum a fost demonstrat, în repetate rânduri, în cazul virușilor și a bacteriilor descoperite în stratul de permafrost);
• ecosistemul terestru este considerat arhicunoscut, deși, din cele 2 milioane de specii existente sunt studiate doar puțin peste 1,2 milioane;
• forme noi de viață, adaptări și regenerări se produc și astăzi, în timp ce câteva mii de specii rezistă în ciuda teoriilor științifice după care ar fi trebuit să fie de mult dispărute.

Însă nici una dintre toate aceste dovezi incredibile care susțin, fără doar și poate, ideea că există viață în Univers, nu par să tulbure liniștea anumitor „oameni de știință” care se încăpățânează să stăruie în ignoranța lor.

Între anii 1946 și 1953, cercetări științifice care au generat o bogată literatură de specialitate (cuprinzând studii și desene amănunțite) stabileau faptul că celulele umane conțin 48 de cromozomi.

În 1953 însă, un grup de cercetători americani anunța că în urma unor noi analize au descoperit doar 46 de cromozomi.

Intrigați, se apucaseră să cerceteze studiile și desenele din 1947 și au descoperit că pe toate schemele figurau doar 46 de cromozomi, nu 48. Fuseseră numărați greșit.

Incidentul a intrat în istoria descoperirilor științifice sub denumirea de „Faimoasa regulă a celor 48 de cromozomi”, ceea ce nu a știrbit reputația savanților „neatenți”, căci, după cum spunea Moliere: 

• Nu există doctor care să fi dat socoteală pentru că i-a murit pacientul.

Viața în condiții extreme

Conform părerilor avizate și în general admise, existența vieții implică: oxigen, apă, temperaturi între -60^oC și +60^oC, presiuni atmosferice cuprinse între 0,01 și 1.400 atmosfere, și lipsa radiațiilor nocive, considerându-se deci imposibilă prezența ei în medii abiotice (radioactive, anaerobe, înghețate, fierbinți și uscate).

Dar pe Terra există deja organisme care supraviețuiesc în medii ostile unde viața nu ar fi trebuit să existe. 

Pe Terra găsim deja bacterii anaerobe (excesul de oxigen având asupra lor efectul unei otrăvi), bacterii termofile care trăiesc în vulcani (prosperând la temperaturi foarte înalte și înmulțindu-se cu entuziasm la +200^oC), sau chiar bacterii ce consumă roci, petrol, siliciu, fier sau carbon.

În Antarctica (în faimoasele Dry Valleys) trăiesc bacterii și viruși la temperaturi de aproape 100^oC și într-o atmosferă extrem de rarefiată iar în sarcofagele egiptene s-au descoperit bacterii viabile după 6.000 de ani.

Un savant vest-german, dr. Siegel a descoperit bacterii în „apa moartă” din reactoarele nucleare.

Reproducând în laborator condițiile atmosferei de pe Jupiter (un ucigător amestec de amoniac, metan și hidrogen), a constatat uimit că unele specii de bacterii și acarieni au supraviețuit și s-au înmulțit, chiar și într-un asemenea climat de iad.

Aceste fapte au fost explicate prin „abilitatea” bacteriilor de a forma spori, învelindu-se într-o crustă calcificată care le permite să reziste mii de ani nu numai fără hrană, dar și la îngheț, fierbere și radiații.

În felul acesta, ele îmbină avantajele unui „costum spațial” cu cele ale „suspendării” vieții. 

În 1970, după ani de cercetări științifice minuțioase, NASA admitea oficial descoperirea unor aminoacizi (baza celulelor vii) în meteoritii căzuți la Ales (Franța, 1806), Mokoia (Nouă Zeelanda, 1908), Allende (Mexic, 1969) și Australia (1969).

În 1977, cercetătorii americani anunțau descoperirea (în interiorul unor meteoriți căzuți în 1976 în SUA) a unor bacterii viabile, necunoscute pe Pământ.

Acestea erau niște organisme inelare, alcătuite din proteine lipide și hidrați de carbon, dar care nu aveau nucleu celular, ceea ce face ca înmulțirea lor să rămână un mister (căci, spre uimirea generală, au „înviat” și s-au înmulțit).

Se descoperiseră și înainte hidrocarburi proteice, acizi grași, viruși, polen fosil chiar, dar de fiecare dată corul criticilor a găsit justificări: manipulari greșite în laborator, contaminarea meteoriților cu substanțe și organisme de origine terestră, etc.

Din această cauză au fost luate precauții extraordinare pentru a steriliza suprafața exterioară. După o lună de bai chimice, expunere la temperaturi de -200^oC și +200^oC și radiații dure, meteoriții au fost sparți, organismele fiind găsite în interior!

Descoperirile din ultimele decenii vin să susțină ipoteza existenței vieții în Univers, în diferite forme. Astăzi devine din ce în ce mai clar că există viața în Univers, pornind de la cele mai simple organisme, până la ființe complexe, evoluate.

Experimentele dovedesc existența vieții în vidul cosmic

Viața în Univers poate exista în multe forme. Nu numai bacteriile au reușit să supraviețuiască în Cosmos, ci și alte specii de viețuitoare, mai evoluate, deci mai sensibile la mediul înconjurător.

Astfel, entomologii britanici Hinton și Blum (de la Universitatea din Bristol) au efectuat un experiment extrem de interesant.

Aceștia au deshidratat larvele unei specii de muște, la +100^oC, apoi le-au scufundat în heliu lichid (având temperatura spațiului cosmic), iar după ce le-au iradiat, le-au creat din nou condițiile normale de dezvoltare.

S-a produs imposibilul: larvele și-au reluat imediat activitatea biologică și din ele au ieșit muște perfect „normale”.

În 1965, televiziunea sovietică a transmis un experiment impresionant. Doi câini au fost congelați și păstrați timp de 7 zile la temperaturi foarte joase, după care au fost dezghețați, revenindu-și integral în mai puțin de 10 minute.

Numeroase exemple de supraviețuire în condiții vitrege se întâlnesc și în natură. 

Există speciile de pești abisali, adaptate la presiunile copleșitoare din adâncurile oceanelor, specii care îngheață iarna o dată cu apa și își reiau ciclul vital primăvara, mamifere și păsări adaptate la condițiile grele din Sahara, de la poli, din atmosfera rarefiată a Himalayei, sau chiar viețuitoare adaptate la existența în peșterile veșnic întunecate. 

Și exemplele pot continua.

Există viață pe Jupiter?

Dacă în mai 1965 NASA declara: „Nu există nici un fel de probe privind posibilitatea vieții în sistemul nostru solar în afara Terrei”, la 15 martie 1979, în urma recepționării imaginilor transmise de sonda spațială americană VOYAGER 1, tot NASA era nevoită să admită „posibilitatea existenței unor forme simple de viață pe Jupiter”.

Aceasta, după sosirea fotografiilor unor puternice descărcări electrice în straturile superioare ale atmosferei (ceea ce poate duce la formarea moleculelor organice complexe).

Este foarte probabil ca în zonele de calm relativ (cum ar fi nucleele spiralelor atmosferice) să se producă o mare concentrare a acestor molecule, ceea ce ar duce inevitabil la nașterea unor forme primare de viață.

Transmiterea ulterioară de către VOYAGER 1 a unor seturi de fotografii în culori ale sateliților lui Jupiter a trezit un interes deosebit grupului de experți ai NASA, al căror conducător, Bradford Smith, a declarat:

Ceea ce vedem acum nu este ceea ce ne așteptam să vedem și ni se relevă o lume din ce în ce mai puțin familiară.

Această formulă ambiguă se referea la bizarul aspect al satelitului Io, având calote polare roșii, zona ecuatorială dungată în alb și galben și fiind înconjurat de o aureolă gălbuie, generate se pare de un strat de nori de sodiu încărcați cu electricitate.

Imaginile satelitului Europa au fost publicate, fiind însă caracterizate drept „extrem de interesante”, iar ultimele informații și fotografii obținute din apropierea sateliților Ganymede și Callisto au arătat că aceștia sunt compuși dintr-un amestec de apă și materii solide, fiind acoperiți de o crustă înghețată.

În sfârșit, ultimele fotografii ale lui Jupiter demonstrează o continuă mișcare a straturilor de nori care îl maschează, dovedindu-se astfel existența unor puternici curenții atmosferici.

În timp ce proiectul VOYAGER 1 era în plina desfășurare, o altă sondă spațială americană, PIONEER 11, afectată programului SATURN, se apropia de Titan (cel mai mare satelit al acestei planete) și transmitea date extrem de interesante.

Din analizele lor s-a putut stabili că presiunea atmosferică titaniană este aproximativ egală cu cea terestră, iar compoziția atmosferei cuprinde azot, metan, etan, acetilenă și hidrogen, fiind deci relativ favorabilă existenței unor forme de viață.

Ulterior însă, la sfârșitul anului 1980, sonda VOYAGER 1 transmitea cele mai complete informații și imagini ale sateliților și inelelor saturniene obținute până atunci.

După cercetarea lor, savanții de la NASA au declarat că șansele de a descoperi viață pe Titan au scăzut simțitor, căci temperatura de la suprafața acestuia (unde se găsesc adevărate oceane de azot lichid) atinge -203^oC.

După analiza imaginilor transmise de sonda VOYAGER 2, care a survolat satelitul la sfârșitul anului 1981, s-a ajuns totuși la concluzia că existența vieții pe Titan nu ar fi total exclusă.

Sistemul solar poate găzdui forme primitive de viață

În decembrie 1980, în urma sintetizării tuturor informațiilor furnizate de programele spațiale efectuate în perioada 1970-1980, NASA a publicat următoarele date cu privire la posibilitatea existenței vieții pe planetele sistemului nostru solar:

Mercur – fără atmosferă și complet uscat, deci fără viață (este prea apropiat de Soare).

Venus – înconjurată de nori denși; temperatura la suprafața planetei este de 450^oC; presiuni atmosferice mari; planeta încă foarte activă, unde viața va apare în viitor, poate chiar prin formarea oceanelor.

Terra – condiții ideale de viață.

Marte – temperaturi extreme de la -138^oC până la +20^oC (dar media se menține între -40^oC și 0^oC); compoziție atmosferică: oxigen 1%, azot 3,5%, argon 1%, bioxid de carbon 94,5%; presiunea atmosferică de 200 de ori mai mică decât pe Pământ, deci atmosfera rarefiată de la suprafața marțiană seamănă cu cea terestră de la înălțimea de 30 km; apa există sub forma de vapori și gheață; relieful este foarte variat, iar vânturile sunt slabe. Planeta a avut în trecut o mare cantitate de apă (asemenea Terrei) și se consideră posibilă existența unor forme de viață relativ inferioare, dar nu și a celor raționale.

Jupiter – nori denși, furtuni electrice, atmosfera destul de densă, temperaturi între -140^oC și +100^oC; este posibil să existe forme inferioare de viață.

Saturn – improbabilă existența vieții pe această planetă, dar posibil pe satelitul său Titan.

Uranus – prea rece și uscat, deci lipsit de viață.

Neptun – acoperit cu o crustă groasă de gheață, prea rece și iluminat insuficient, deci lipsit de viață.

Pluto – primește de la Soare de 1.000 de ori mai puțină lumină și căldură decât Terra; este complet lipsit de viață.

Pentru anul 1979 fusese programată studierea unei probleme deosebite, mult mai apropiată de Pământ: verificarea ipotezei astronomului scoțian Duncan Lunan, care afirma, încă din 1973, că a descoperit o astronavă-releu ce se rotește în jurul Terrei pe o orbită eliptică sublunară.

Lunan a portnit cercetările în urma descoperirii unor data furnizate în 1928 de un specialist în telecomunicații, care a observat că șirul de unde hertziene lansate de el în spațiu producea (lovindu-se de ionosferă) în afară de ecourile normale și o serie de ecouri ce întârziau nejustificat.

Analizând în 1973 aceste semnale rezultate dintr-un dublu ecou a cărui regularitate exclude hazardul, astronomul scoțian le-a transpus pe o schemă matematică, obținând o traiectorie care pornea de la „reflectorul” necunoscut – aflat pe o orbită sublunară și armonizat cu mișcările de rotație și revoluție ale Pământului – și ducea la o stea dublă din constelația Bouvier (Epsilon Bootis) aflată la o distanță de 103 ani lumină de Terra.

Diagramale semnalelor au condus la ipoteza că ele ar putea reprezenta mesaje trimise de o navă spațială extraterestră venită acum 13.000 de ani de pe a șasea din cele șapte planete ale zonei stelare Epsilon Bootis, astronavă cu un dublu rol: de a emite semnale către Pământ și de a transmite informații către planeta bază.

Interesate acut de verificarea acestei ipoteze, NASA și ESA (Agenția Spațială Vest-Europeană) au hotărât să afecteze în acest scop o misiune a navetei spațiale americane COLUMBIA, ale cărei zboruri operaționale au început în 1981.

Până la urmă, NASA a renunțat la acest proiect, din „lipsă de fonduri”, mulțumindu-se să adopte „unele măsuri”, spre exemplu montarea pe suprafața sondei spațiale PIONEER 10 a unei plăci de aluminiu aurit cu dimensiunile de 152 mm x 229 mm. 

Pe ea s-a gravat un mesaj lingvistic destinat unor eventuale civilizații pe care le va întâlni sonda în drumul ei prin nemărginirea spațiului cosmic.

La baza imaginii este desenat schematic sistemul nostru solar, indicându-se Terra ca punct de pornire al sondei, traiectoria spre Jupiter și părăsirea sistemului solar.

Deasupra este reprezentat locul planetei noastre în galaxie, alături de imaginile ființelor raționale terestre – un bărbat și o femeie – pe fondul unor figuri geometrice introduse la sugestia prof. Ph. Morrison.

Argumentul său a fost faptul că nu toate ființele inteligente ar putea înțelege structură noastră biologică din niște simboluri elementare, însă orice rasă ajunsă la stadiul de civilizație tehnologică trebuie să posede cunoștințele matematice universale.

Tot în 1979, NASA a trecu la realizarea proiectului SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence): construirea unui gigantic radiotelescop (care va putea „asculta” stele aflate până la o distanță de 20.000 de ani lumină), având cele mai puternice antene din lume.

Aceste antene erau capabile să capteze simultan semnale radio emise pe un milion de frecvențe diferite. 

Tot în cadrul proiectului SETI s-a dispus și realizarea unui complex analizator compus din computere decodificatoare și memorii magnetice, pentru descifrarea mesajelor captate.

Se spera astfel să poată fi recepționate și studiate nu numai semnalele îndreptate spre Pământ, ci și eventualul „trafic” radio sau TV dintre diversele sisteme solare sau chiar dintre galaxii.

Programul SETI are șanse de reușită considerabile, întrucât în cadrul lui se vor putea analiza pentru prima oară și semnale provenite din zona spectrală de unde radio denumită „Fanta de apă” (datorită faptului ca în această zonă, frecvențele undelor sunt situate între cele emise de atomii de hidrogen și cele ale moleculelor de hidroxil din a căror combinație rezultă apa).

Avantajul prezentat de această zonă rezidă în faptul că în spectrul ei undele radio prezintă perturbații minime, putând deci parcurge distanțe foarte mari fără să-și piardă „claritatea”.

Însă a făcut oare omenirea suficient pentru „a-și anunța prezența” în Univers? Dacă există viață în Univers, dacă ar exista civilizații avansate cu care să putem comunica, cum ar putea acestea afla de existența noastră?