Știință nebună – 10 experimente bizare care au schimbat istoria

Pentru ca știința să avanseze, cercetătorii trebuie uneori să forțeze limitele a ceea ce este moral sau permis de legi. Însă, de-a lungul timpului, au existat experimente bizare și controversate care au atras critici vehemente chiar și din interiorul comunității științifice. 

Iată o listă cu 10 experimente bizare, neobișnuite, stranii, macabre sau grotești care au inspirat fie scenarii de film de groază, fie unele dintre cele mai mari descoperiri din istorie.

Reanimarea cadavrelor umane

Unele dintre cele mai bizare experimente din istorie au pornit de la descoperirea lui Luigi Galvani, profesor de anatomie umană. 

În 1780 acesta a efectuat o serie de experimente folosind electricitatea. Cu ajutorul unor impulsuri electrice slabe, Galvani a reușit să provoace reacții la nivelul mușchilor membrelor unei broaște moarte. 

Descoperirea sa a generat un val de uimire la nivelul întregii comunități științifice din Europa.

Curând, sute de oameni de știință din Anglia, Franța sau Italia au repetat experimentul ciudat al lui Galvani. Însă aceștia s-au plictisit rapid de broaște, îndreptându-și atenția către animale mai interesante. 

Primul cercetător care a testat descoperirea lui Galvani pe un cadavru uman a fost chiar nepotul acestuia, Giovanni Aldini. 

În 1803, Aldini a pornit într-un turneu prin Europa pentru a demonstra publicului iubitor de macabru efectele surprinzătoare ale curentului electric asupra corpului uman. Aldini a folosit pe post de „cobai” trupul neînsuflețit al lui George Foster, un criminal în serie prin și executat cu doar câteva luni mai înainte. 

Demonstrația care a rămas în istorie a avut loc pe 17 ianuarie 1803, când Aldini a folosit un dispozitiv cu o putere de 120 de volți. 

Cu ajutorul a două cabluri pe care le-a atașat de maxilarul și urechea stângă a cadavrului, Aldini a trimis un impuls electric care a avut un efect neașteptat asupra muschilor faciali. Chipul criminalului decedat s-a schimonosit în tot felul de grimase grotești iar ochiul stâng aproape că a ieșit din orbită.

La final, Aldini a atașat unul un cablu de urechea dreaptă, iar pe celălalt l-a introdus în anusul cadavrului. Impulsurile electrice au determinat trupul neînsuflețit să se miște prin parcă într-un dans macabru care i-a înspăimântat pe cei adunați să privească.

Citește și: 6 teorii incredibile despre universurile paralele

Ziarul The London Times a scris atunci: „Trecătorii care nu știau despre experimente au avut impresia că bietul nefericit revenise la viață”.

Însă seria de experimente bizare nu s-a oprit aici. 

Alți cercetători au încercat să folosească electricitatea pentru a-i readuce la viață pe cei decedați dar, bineînțeles, fără prea mult succes. 

Cu toate acestea, experimentele și demonstrațiile publice care au avut loc la începutul secolului al XIX-lea au servit drept sursă de inspirație pentru autoarea Mary Shelley care în 1816 a scris romanul Frankenstein.

heading_h2 title=”Experimente bizare – LSD pentru elefanți” anchor=”LSD pentru elefanți”]

Printre cele mai bizare experimente din istorie se numără și cel cunoscut sub denumirea de „experimentul elefanților drogați”. 

Ce se întâmplă dacă îi dai LSD unui elefant? Vineri, 3 august 1962, câțiva cercetători din Oklahoma au decis să afle răspunsul la această întrebare pe care nu și-o pusese nimeni până atunci.

Astfel, Warren Thomas, directorul grădinii zoologice a orașului, folosindu-se de o pușcă cu tranchilizant, a injectat un elefant cu 297 de miligrame de LSD. La experimentul neobișnuit au mai participat Louis Jolyon West și Chester M. Pierce, ambii profesori la Universitatea din Oklahoma School of Medicine.

297 de miligrame este o cantitate enormă de LSD, de aproximativ 3.000 de ori mai mult decât nivelul unei doze obișnuite pentru un om. Dar cum elefanții sunt foarte rezistenți la medicamente, cei trei au hotărât ca o astfel de doza era necesară pentru reușita experimentului. 

Așa cum probabil că vă imaginați deja, experimentul bizar a mers prost aproape imediat. Animalul a reacționat, în primă fază, la înțepătura produsă de seringa cu LSD. Apoi drogul a început să-și facă efectul. 

Elefantul a trâmbițat de câteva ori, apoi a început să alerge dezorientat.După câteva minute s-a prăbușit pe o parte.

Îngroziți, cei trei bărbați au încercat imediat să-l resusciteze, inclusiv prin administrarea unei cantități uriașe de antipsihotice. Dar aproximativ o oră mai târziu animalul zăcea mort. 

Cercetătorii au concluzionat că „elefanții sunt foarte sensibili la efectele produse de LSD”, motivându-și mai târziu ciudatul experiment prin dorința de a analiza efectele drogurilor asupra animalelor de mari dimensiuni în raport cu efectul de nebunie temporară pe care LSD-ul îl induce în oameni.

Experimentul celor trei a fost aspru criticat în anii care au urmat însă, inevitabil, decesul animalului a trezit și un oarecare interes în rândul altor oameni de știință care voiau să afle dacă moartea a fost provocată de drog sau de antipsihoticele administrate în încercarea de a resuscita elefantul. 

Așa că, două decenii mai târziu, Ronald Siegel de la UCLA a decis să găsească răspunsul la această dilemă, repetând experimentul din 1962, însă cu câteva modificări.

Citește și: Top 14 cele mai misterioase locuri din lume

În loc să injecteze elefanții cu LSD, Siegel a amestecat drogul în apă, iar atunci când substanța a fost administrată în acest fel, elefanții nu numai că au supraviețuit, dar nu au părut deloc deranjați de efectele produse de droguri. 

Animalele s-au comportat leneș, s-au legănat înainte și înapoi și au scos tot felul de sunete ciudate. După câteva ore de la administrare efectele au dispărut iar elefanții au revenit la normal.

heading_h2 title=”Experimentul de supunere” anchor=”Experimentul de supunere”]

„Experimentul de supunere” al lui Stanley Milgram este, fără doar și poate, unul dintre cele mai bizare experimente din istorie. De fapt, acesta a oferit rezultate atât de neașteptate încât, de-a lungul anilor, a ajuns să inspire numeroase filme și romane de groază.

Imaginează-ți că că te oferi voluntar pentru un experiment misterios. Când ajungi la laborator, cercetătorul îți cere să ucizi o persoană nevinovată. Protestezi însă ți se explică pe un ton ferm: experimentul necesită asta.

Ai accepta și ai ucide un necunoscut?

Când au fost întrebați ce ar face într-o astfel de situație ipotetică, toți respondenții au răspuns că ar refuza să comită crima. 

Însă bizarul experiment al lui Stanley Milgram a arătat că lucrurile nu stau chiar așa. Dacă cererea este prezentată în mod corect, aproape oricine se poate transforma într-un criminal.

La începutul anilor 1960, la Universitatea Yale, profesorul Stanley Milgram a adunat un grup de voluntari cărora le-a spus că urmau să participe la un experiment inovator pentru a determina beneficiile și efectele pedepsei folosite ca modalitate de stimulare și îmbunătățire a rezultatelor la învățătură. 

Un voluntar (care era, în realitate, un actor plătit de Milgram) trebuia să memoreze o serie de cuvinte. Celălalt voluntar (subiectul real) trebuia să asculte cuvintele și să administreze cursantului un șoc electric de fiecare dată când acesta încurca ordinea corectă. 

Testul părea unul simplu însă exista o chichiță: șocurile electrice creșteau în intensitate după fiecare răspuns greșit.

Falsul cursant a început prin a enumera, în ordine corectă, cuvintele din primul set memorat. Însă ajuns la cel de-al doilea set, actorul a început să amestece și răspunsuri greșite printre cele corecte. După fiecare greșeală, studentul voluntar aplica câte un șoc electric, așa cum fusese instruit. 

La cel de-al patrulea set de cuvinte intensitatea șocurilor electrice ajunsese deja la 120 de volți, moment în care actorul începea să se vaite și să strige către student: „Hei, mă doare! Nu mai vreau!”.

Experimentul a continuat.

De această dată, omul plătit de Milgram oferea mai multe răspunsuri greșite decât corecte iar intensitatea șocurilor electrice a urcat rapid la 150 de volți. Simulând o stare de anxietate și groază, actorul începea să țipe și să ceară sa fie lăsat să plece.

Citește și: Fenomene spectaculoase și inexplicabile. Ploi paranormale – posibile cauze și explicații

Confuzi, majoritatea studenților voluntari se opreau și-l întrebau pe profesor ce ar trebui să facă în continuare. Acesta le răspundea întotdeauna cu calm, însă cu autoritate în voce: „Experimentul presupune să continuați”.

În realitate, Milgram nu era interesat de efectul pedepsei ca modalitate de stimulare și îmbunătățire a rezultatelor la învățătură. Iar actorul aflat în camera alăturată nu primea șocurile electrice, ci doar se prefăcea. 

Ceea ce voia cu adevărat Milgram să observe era comportamentul studenților puși într-o astfel de situație. Vor asculta aceștia de autoritatea profesorului și vor continua să apese butonul până în punctul de a ucide pe cineva?

Spre surprinderea lui Milgram, chiar dacă voluntarii puteau auzi clar strigătele de agonie ale elevului aflat în camera vecină, două treimi dintre cei testați au continuat să apese butonul de șoc, chiar și după ce indicatorul arăta o tensiune de 450 de volți. 

La final, actorul rămânea nemișcat, într-o liniște ciudată, aparent mort. Subiecții lui Milgram transpirau și tremurau, iar unii râdeau isteric, dar apăsau în continuare butonul. 

Și mai îngrijorător, când voluntarii nu mai puteau nici să vadă, nici să audă feedback-ul de la actor (adică nu mai observau direct rezultatele acțiunilor lor) „nivelul de ascultare” al ordinelor primite de la profesor a crescut până aproape de 100%.

heading_h2 title=”Câinii cu două capete ai lui Demikhov” anchor=”Câinii cu două capete ai lui Demikhov”]

În 1954, Vladimir Demikhov a șocat întreaga comunitate științifică dezvăluind o monstruozitate creată chirurgical: un câine cu două capete. 

El a creat creatura într-un laborator de la periferia Moscovei, transplantând capul, umerii și picioarele din față ale unui câine de talie mică pe gâtul unui ciobanesc german matur.

Mândru de realizarea sa, Demikhov a defilat cu câinele cu două capete prin fața reporterilor veniți din întreaga lume. Jurnaliștii au privit șocați cum câinele cu două capete se hrănea din două boluri simultan și cum apa înghițită de unul dintre capete se scurgea din botul celui de-al doilea. 

Uniunea Sovietică s-a lăudat la acea vreme pretinzând că experimentul bizar al lui Demikhov este dovada preeminenței medicale a națiunii lor.

Pe parcursul următorilor 15 ani, Demikhov a creat un total de 20 de câini cu două capete. Niciunul dintre ei nu a trăit foarte mult, majoritatea murind în urma complicațiilor apărute în urma operațiilor. 

Într-un interviu, Demikhov a explicat că experimentele sale neobișnuite au avut ca scop dezvoltarea de noi tehnici chirurgicale de transplant de organe.

heading_h2 title=”Experimente bizare – Autoinjectorul” anchor=”Autoinjectorul”]

Din lista celor mai stranii, neobișnuite și bizare experimente din istorie nu putea să lipsească experimentul unui alt cercetător sovietic, Serghei Brukhonenko.

La sfârșitul anilor 1920, acesta a dezvoltat o mașinărie ciudată pe care a numit-o „autoinjector”. Cu ajutorul acestui dispozitiv, Brukhonenko a reușit să mențină în viață capul detasat de corp al unui câine. 

În 1928, Brukhonenko a prezentat unul dintre capetele de câine în fața unui public internațional de oameni de știință, în cadrul celui de-al treilea Congres al fiziologilor din URSS. 

Pentru a demonstra că autoinjectorul este capabil să mențină capul de caine în viață, Brukhonenko a arătat că animalul reacționează la stimuli – a lovit cu un ciocan în masă iar capul a tresărit, a folosit o lanternă iar pupilele au reacționat la lumină, a hrănit capul de câine cu o bucată de brânză care a ieșit apoi prin tubul esofagian de la celălalt capăt.

Citește și: Ce este alchimia, arta străveche a transformării?

Experimentul bizar ar lui Brukhonenko a devenit subiectul de discuție în Europa, inspirându-l pe dramaturgul George Bernard Shaw să gândească: 

Sunt chiar tentat să accept să mi se taie capul pentru a putea continua să dictez piese de teatru și cărți fără să fiu deranjat de boală, fără să fiu nevoit să mă îmbrac și să mă dezbrac în fiecare zi, fără să fie nevoie să mănânc, fără să am altceva de făcut decât să produc capodopere ale artei dramatice și ale literaturii.

heading_h2 title=”Hibridul om-maimuță” anchor=”Hibridul om-maimuță”]

De-a lungul timpului au existat numeroase experimente bizare efectuate pe primate, însă doar unul care sa implice un hibrid grotesc om-maimuță. 

Zvonurile și teoriile conform cărora sovieticii efectuau experimente ciudate pe oameni și maimuțe au circulat timp de decenii însă până recent nu au existat dovezi concrete ale acestor experimente. Toate aveau însă să se schimbe după prăbușirea Uniunii Sovietice și deschiderea arhivelor rusești. 

Abia atunci lumea științifică a aflat despre cercetările doctorului Ilya Ivanov, un fost un expert de renume mondial în biologia reproductivă veterinară, care în 1927 a efectuat o serie de experimente bizare la un laborator de cercetare din Africa.

Se pare că Ivanov a dorit să creeze un hibrid om-maimuță prin încrucișarea celor două specii. Din fericire, eforturile lui nu au avut succes. 

La eșecul cercetărilor au contribuit, după cum chiar Ivanov a notat în jurnalele sale, doi factori: genetica care nu a permis încrucișarea speciilor și faptul că a trebuit să ascundă adevărul scop al cercetării sale de personalul nativ din laboratorul medical din Guineea de Vest în care lucra. 

Dacă oamenii de știință și laboranții de acolo ar fi aflat la ce lucra Ivanov cu adevărat, „acest lucru ar fi putut duce la consecințe foarte neplăcute”, după cum chiar doctorul recunoștea în notele sale.

Faptul că a trebuit sa lucreze în secret, fără nici un fel de ajutor din exterior, a încetinit mult ritmul experimentelor, în anii petrecuți în Guineea de Vest, Ivanov reușind să ducă la bun sfârșit doar două încercări de inseminare artificială a două femele de cimpanzeu cu spermă umană. 

Frustrat, Ivanov s-a întors în cele din urmă în Uniunea Sovietică. 

La revenirea în URSS, doctorul a adus cu el un urangutan pe nume Tarzan, sperând să se folosească de acesta pentru a-și continua munca într-un „mediu mai deschis și mai acceptabil”. 

A căutat și a găsit câteva femei dispuse (pentru sume de bani deloc de neglijat) să poarte „copii lui Tarzan” însă urangutanul a murit înainte ca experimentul să poată fi dus la final. 

Suspectat că nutrește sentimente anti revoluționare, Ivanov a fost trimis, în cele din urmă, într-un lagăr de prizonieri din Siberia, unde și-a petrecut ultimii ani din viață. 

Însă este posibil ca încercările sale de a crea un hibrid om-maimuță sa fi fost continuate, existând zvonuri despre alți savanți care ar fi preluat munca începută de Ivanov, dar nimic nu a fost dovedit.

Experimentul Stanford

De ce sunt închisorile locuri atât de periculoase? Să fie doar datorită caracterului violent al deținuților? Să fie oare vorba și despre alți factori necunoscuți? 

La aceste întrebări a încercat să răspundă Philip Zimbardo printr-un experiment bizar. 

Zimbardo a creat o închisoare în subsolul departamentului de psihologie al Universității Stanford. Apoi, a recrutat un grup de tineri fără antecedente penale și care au trecut cu brio toate testele psihologice. 

Grupul de voluntari a fost apoi împărțit, aleatoriu, jumătate fiind repartizați să joace rolul de prizonieri, iar cealaltă jumătate să urma să servească drept gardieni. 

Zimbardo plănuia să observe, pe o perioadă de două săptămâni, modul în care cele două grupuri interacționează între ele.

Ceea ce s-a întâmplat în continuare l-a șocat pe profesor. 

Condițiile sociale din închisoarea simulată s-au deteriorat cu o rapiditate uluitoare. În prima noapte prizonierii au organizat o revoltă, iar cei din grupul gardienilor, simțindu-se amenințați de insubordonarea „deținuților”, au răspuns în forță. 

În ziua următoare, gardienii aveau deja pus la punct un „plan de disciplinare” al deținuților recalcitranți – percheziții aleatorii, privilegii reduse la baie, abuz verbal, privare de somn, înfometare.

Citește și: Ce este Efectul Mandela? Teorii intrigante dar și posibile explicații științifice

Curând, prizonierii au început să cedeze sub presiunea noilor reguli impuse de gardieni. 

Primul „prizonier” care a cerut sa fie eliberat a renunțat la doar 36 de ore de la începerea experimentului. Alți patru deținuți au renunțat în zilele următoare. Unul dintre aceștia a trebuit chiar internat din cauza unei erupții cutanate apărute pe tot corpul și cauzate, cel mai probabil, de stresul la care fusese supus.

Devenise evident că pentru toți cei implicați în experiment roluri evoluaseră rapid, depășind bariera unui simplu joc.

Chiar și Zimbardo însuși a fost atras în psihologia coroziva a întregului experiment, devenind paranoic că unii dintre prizonierii săi ar putea plănui o evadare. Profesorul a mers până într-acolo încât a contactat poliția, cerând ajutorul pentru a restabili ordinea în falsa închisoare pe care o construise. 

Situația degenerase iar jocul s-a dovedit mai periculos decât se anticipase. După doar 12 zile de la începutul experimentului, Zimbardo a convocat o întâlnire și le-a spus tuturor că pot merge acasă. 

Prizonierii rămași au fost ușurați că jocul luase sfârșit însă cei din grupul gardienilor și-au exprimat nemulțumirea.

Experimente bizare - reprogramarea creierului

Privind în retrospectivă, anii 1920-1980 au fost scena unora dintre cele mai ciudate, neobișnuite și bizare experimente științifice din istorie. 

Un astfel de experiment neobișnuit a fost și cel realizat de doctorul Ewen Cameron care era convins că descoperirea sa avea să revoluționeze tratamentul bolilor mentale, în special în cazul pacienților care suferă de schizofrenie. 

Cameron a pornit de la un concept relativ simplu: creierul uman ar putea fi reprogramat să gândească folosind modele de gândire prestabilite. Astfel, simptomele de schizofrenie puteau fi ameliorate iar bolnavii aveau șansa la o viață aproape normală… în funcție de cum ar fi fost „programați”. 

Cercetătorul a apelat la câteva zeci de subiecți pe care i-a forțat să asculte aceleași mesaje audio, redate în buclă, timp de zile sau chiar săptămâni întregi. El a numit această metodă „reprogramare psihică”, deoarece mesajele subliminale erau „imprimate” în subconștientul pacienților. 

Presa de la acea vreme a vorbit despre experimentul bizar al lui Cameron ca despre o „spălare a creierului benefică care ar putea aduce niște beneficii fantastice”.

Dar doctorul nu s-a oprit aici. 

Între anii 1950 și 1960 acesta a experimentat pe sute de persoane internate la clinica Allen Memorial din Montreal, aceștia devenind, involuntar, subiecți săi de test. Mulți dintre pacienți nici măcar nu sufereau de schizofrenie, fiind internați pentru afecțiuni minore precum stări de anxietate generate de menopauză. 

În dosarele pacienților care s-au păstrat în arhivele clinicii au fost descoperite însemnări despre „tratamente” cel puțin neobișnuite. De exemplu, Cameron a folosit medicamente puternice pentru a induce unora dintre cei testați un somn adânc. 

Apoi, oamenii au fost obligați să asculte același mesaj audio timp de câteva zile încontinuu: „Când vezi o bucată de hârtie, vei dori să o ridici”. Într-un final, subiecții au fost treziți și transportați la o școală gimnazială locală unde, pe podeaua sălii de sport, Cameron împrăștiase mai multe coli de hartie.

Spre satisfacția doctorului, majoritatea celor supuși tratamentului de „reprogramare psihică” s-au dus imediat să ridice colile de hârtie de pe jos, unii reacționând chiar violent în momentul în care câțiva asistenți au încercat să-i împiedice.

Citește și: 15 cele mai bizare și neobișnuite recorduri Guinness din istorie

Experimentul bizar al doctorului Cameron a stârnit interesul CIA care a decis să-i finanțeze munca. În mod ciudat însă, cercetătorul a fost forțat să renunțe la experimentele sale câțiva ani mai târziu, sub pretextul că „reprogramarea psihică este un eșec”. 

La sfârșitul anilor 1970, un grup de foști pacienți ai lui Cameron au intentat un proces împotriva CIA. 

Cazul nu a fost mediatizat și a fost rapid clasat după ce agenția a ajuns la o înțelegere financiară (suma totală plătită de guvernul Statelor Unite nefiind dezvăluită nici până în prezent) pentru ca foștii pacienți să renunțe la acuzații.

Transplantul unui cap de maimuță

Când Vladimir Demikhov a dezvăluit câinii cu două capete în 1954, experimentul său bizar a inspirat un fel de rivalitate între cercetătorii din URSS și cei din Statele Unite. 

Într-o încercare de a demonstra că chirurgii americani sunt cei mai buni din lume, guvernul SUA a finanțat munca lui Robert White. Cercetările lui White au fost clasificate, chirurgul petrecând aproape cinci ani într-o unitate secretă din Cleveland, Ohio.

După nenumărate încercări eșuate, White s-a prezentat în cele din urmă în fața comunității științifice cu un experiment șocant: un transplant de cap de maimuță. 

Intervenția chirurgicală demonstrativă a avut loc pe 14 martie 1970.

White și asistenților săi au avut nevoie de ore întregi pentru a efectua operația extrem de complexă care implica separarea capului unei maimuțe de corp și reatașarea acestuia pe un corp nou. La operație au asistat câteva sute de chirurgi de top aduși cu avionul din toată lumea.

Maimuța a mai trăit aproape 48 de ore după operație, înainte ca organele să-i cedeze. A fost însă conștientă, și-a mișcat membrele și a răspuns la stimuli vizuali și auditivi. 

Ca o nota morbidă, White nota că operația a decurs bine însă ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi atașat capul direct pe spate primatei.

Experimente bizare - taurul controlat prin telecomandă

Lui Jose Delgado, cercetător la Universitatea Yale, i-a venit ideea unui experiment bizar în timp ce asista la o toridă pe o arena de tauri din Cordoba, Spania. 

Câțiva ani mai târziu, Delgado punea în scenă un spectacol similar. Pe același stadion plin de spectatori, bărbatul a coborât în arenă și a cerut eliberarea unui taur pe care îl pregătise special pentru demonstrație.

Animalul, deși puțin derutat la început, observat imediat pe bărbat, a pufnit de câteva ori și s-a repezit cu viteza spre Delgado. Spectatorii erau în stare de șoc. Omul avea sa fie călcat în picioare de animalul furios. 

Dar când taurul se afla la doar câțiva metri distanță, Delgado a apăsat pe butonul unei telecomenzi pe care o ținea în mână și taurul s-a oprit brusc. Un cip implantat în creierul animalului tocmai primise un semnal determinând o schimbare radicală în comportamentul animalului.

Citește și: Invenții bizare – 10 cele mai ciudate invenții din toate timpurile

Experimentul lui Delgado a avut ca scop demonstrarea eficienței așa-numitului „stimoceiver”, un cip operat de o telecomandă, cu ajutorul căruia putea fi manipulat comportamentul unui animal. 

Cipul stimula electric anumite regiuni ale creierului, producând astfel o varietate de efecte, inclusiv mișcarea involuntară a membrelor, inhibarea apetitului, dar și declanșarea de emoții precum dragostea, frica sau furia.  

Demonstrația neobișnuită a avut loc în 1963. Între anii 1970 și 1980, cercetările privind stimularea electrică a creierului (ESB) au stagnat, în mare parte datorită negativismului cu care acest tip de cercetare a fost primit. 

Recent însă, ESB-ul a ajuns din nou în atenția oamenilor de știință, existând numeroase rapoarte despre cercetători care au creat șobolani, porumbei și chiar rechini controlați de la distanță.