Sfântul giulgiu al lui Hristos – Relicvă autentică sau fals grosolan?

Ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă în cunoaşterea umană există vreun lucru despre care să se poată dezbate şi povesti mai mult decât despre Biblie? Este puţin probabil ca vreun element din cultura noastră să poată egala Biblia atunci când vine vorba de controverse, mistere, legende şi istorie. 

Pentru cei peste un miliard de credincioşi creştini din întreaga lume, Biblia este un izvor de înţelepciune şi piatră de temelie a credinţei lor. Însă în acelaşi timp, Biblia este şi plină de controverse, inconsecvențe și coduri secrete. 

Timp de 2.000 de ani, textele au fost traduse din ebraică, aramaică şi greaca veche, iar relatările s-au modificat în funcţie de cine le traducea. De asemenea, scrierile au fost modificate şi adaptate anumitor perioade istorice, iar acest lucru înconjoară de mister o suită de subiecte şi episoade cu „atingere divină”.

Tot din Biblie aflăm despre existența a tot felul de artefacte de mare putere. Unul dintre aceste artefacte misterioase este chiar giulgiul din Torino (sau sfântul giulgiu aşa cum acesta este cunoscut de majoritatea creştinilor).

Însă nu toată lumea este convinsă de veridicitatea giulgiului din Torino. De fapt, tot mai mulți cercetători consideră că giulgiul este, de fapt, un fals realizat într-un mod excepţional.

De aici şi numeroasele întrebări la care se caută răspuns. Este posibil ca giulgiul din Torino să nu fie altceva decât o farsă extrem de elaborată? Se află Biserica Catolică la originea acestui mit? Ce dovezi incontestabile ale veridicităţii giulgiului există cu adevărat? Este această relicvă cu adevărat capabilă să producă miracole și vindecări spectaculoase?

Pentru a găsi răspuns la aceste întrebări trebuie să ne întoarcem la originile giulgiului din Torino.

Giulgiul din Torino

Potrivit Noului Testament, la trei zile după moartea lui Iisus Hristos, doi dintre apostolii săi, Petru şi Ioan, au venit la mormânt unde au descoperit că piatra masivă ce bloca intrarea în criptă fusese mutată din locul ei, iar trupul Mântuitorului dispăruse. 

În schimb, pânza de in în care trupul lui Iisus fusese învelit era aruncată pe jos, iar într-un colţ, împăturită cu grijă, se afla pânza cu care chipul lui Iisus fusese şters de sudoare şi sânge.

Descrierea din Biblie ne duce imediat cu gândul la misteriosul giulgiu din Torino, însă istoria timpurie a pânzei este o adevărată enigmă. 

Practic, între această relatare din Noul Testament şi scrisorile episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea (în aceste texte vorbindu-se, pentru prima dată, despre o relicvă sfântă, de mare putere, care ar fi conținut chiar sângele lui Iisus și despre care unii experți cred că ar chiar sfântul giulgiu), nu mai există nici o altă dovadă concretă a existenţei pânzei de in. 

Ce s-a întâmplat cu misterioasa relicvă timp de mai bine de şapte secole, de la momentul Învierii și până la scrisorile episcopului din Saragosa? Cine a avut motiv să ascundă pânza şi de ce?

După unele surse istorice, giulgiul din Torino a fost scos din Ierusalim, imediat după moartea lui Iisus Hristos. Acesta a ajuns în posesia regelui Abgar din Edessa (azi Urfa, Turcia) care a ascuns pânza într-un perete al cetăţii sale.

Misterul ce învăluie giulgiul din Torino dăinuie însă pentru că din acel moment toate informațiile legate de pânză par un amestec curios între realitate și ficțiune.

De exemplu, Sfântul Ioan Damaschinul vorbeşte despre giulgiu în lucrarea sa anti-iconoclastă Despre icoane, în care identifică pânza cu acea „pânză sacră de la Edessa.” 

Însă, în mod evident, deşi scrierile sale au fost şi sunt extrem de importante pentru religia creştină, Sfântul Ioan Damaschinul nu a văzut niciodată giulgiul cu ochii lui. Deci cum ar fi putut acesta confirma existența relicvei?

Presupunerile Sfântului Ioan Damaschinul s-au dovedit a fi eronate, lucru demonstrat de Dame Averil Millicent Cameron (expertă în istorie antică şi bizantină) în urma unor cercetări amănunţite în jurul mitului giulgiului din Torino.

În anul 944 giulgiul din Torino este mutat, se pare, din nou, de această dată de la Edessa în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol. 

Aici, arhidiaconul catedralei Sfânta Sofia (Hagia Sophia) declară sub jurământ că pânza conţine într-adevăr urmele lăsate de trupul lui Iisus Hristos, dar şi câteva pete de sânge ale căror poziționare pe pânză pare să indice existența unei răni laterale.

Straniu este şi că, deşi giulgiul din Torino este una dintre cele mai importante relicve ale creştinătăţii, până în secolul al XII-lea, în Occident nu s-a ştiut nimic de existenţa pânzei. Este greu de crezut că existența unui astfel de obiect sfânt ar fi putut fi ţinută secretă faţă de marile imperii şi regate Occidentale.

În jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea directă a patriarhului de Constantinopol şi al Curţii Bizantine, face un inventar al obiectelor de cult păstrate în capela Sfânta Maria.

După finalizarea inventarului, Nicolae Messoritis așează pânza alături de câteva alte obiecte și relicve sfinte într-un cufăr şi le transferă pentru mai multă siguranţă în biserica mănăstirii din Vlaherne. 

Într-un jurnal personal, Messoritis nota: 

Giulgiul este din pânză obişnuită de in, încă miroase puternic a smirnă.

La nici doi ani de la inventarul realizat de Nicolae Messoritis, povestea sfântului giulgiu ajunge în Occident şi tot mai mulţi apuseni sunt atraşi de mirajul pânzei. 

În anul 1203, cavalerul Robert de Clari, cronicar al celei de-a patra Cruciade, nota: 

Deşi am vederea slabă, cred că am văzut chipul lui Hristos pe o pânză din Bizanţ.

Urmează o perioadă tumultoasă marcată de războaie, sărăcie și foamete. După ce în 1204 cruciaţii cuceresc Constantinopolul, giulgiul din Torino ajunge în posesia lui Othon de la Roche. Acesta, realizând adevărata valoare a pânzei, o trimite, pe ascuns tatălui său, Donche de la Roche. 

Pentru prima dată după 1.200 de ani, giulgiul părăseşte Ţara Sfântă şi ajunge în Lirey, Franţa unde este depus la biserica Sfântului Ştefan.

Apar primele semne de întrebare

Expunerea giulgiului în biserica Sfântul Ştefan din Lirey reprezintă practic prima dovadă de necontestat a existenţei pânzei. Însă simplul fapt că o pânză pătată de sânge este expusă într-un lăcaș de cult nu înseamnă, neapărat, că acea pânză era giulgiul din Torino.

Relicvele și obiectele de cult răsărite de nicăieri erau ceva la ordinea zilei, în special în perioada despre care discutăm, când Europa încă se recupera după dezastrul provocat de epidemia de ciumă din secolul al XIV-lea.

Însă ce ridică cele mai multe semne de întrebare în legătură cu veridicitatea pânzei din Lirey sunt gravurile şi picturile din secolele XVI–XVII. Pânza descrisă în acestea era însă complet diferită de cea care exista în Lirey.

Într-o gravură realizată de Antonio Tempeste în 1613 se poate observa clar că elementele de pe giulgiu erau mult mai proeminente decât cele de pe pânza expusă azi la Torino. 

Potrivit experților, explicaţia poate fi una cât se poate de simplă. 

La acea dată, giulgiul din Torino obișnuia să fie expus în faţa unor mulţimi impresionante de credincioşi care trebuiau să poată vedea, fără nici o urmă de îndoială, detaliile de pe pânză. Dacă detaliile nu ar fi fost atât de vizibile, pânza nu ar mai fi avut un aşa impact asupra pelerinilor.

Una dintre primele relatări independente apare în 1449 când un călugăr de la mănăstirea Sfântul Jacques din Liege, care văzuse pânza în timpul unei expuneri publice, notează că giulgiul este „pictat incredibil” (miro artificio depicta) cu rănile de la mâini, picioare şi partea laterală atât de clare încât păreau abia pictate:

Am privit de sus până jos rănile ale căror detalii se pot vedea pe sfântul giulgiu. Am văzut suferinţe care nu se pot imagina, urme ale unui chip învineţit şi torturat de lovituri, capul său divin străpuns de spini, răni din care sângele a curs şi a rămas imprimat pe frunte, o culoare purpurie uimitoare, iar rana laterală pare suficient de mare cât să strecori trei degete, cu o urmă clară de sânge ce pare să provină de undeva de dedesubt.

Însă aceste detalii incredibile nu se pot observa pe pânza expusă la Vatican. Ce s-a schimbat? Sau poate nu vorbim despre aceeaşi pânză?

Misterul siluetei imprimate în pânză

Schimbările în iconografie sunt dramatice. Diferenţele dintre reprezentările scenei înmormântării lui Iisus Hristos din secolul al XII-lea și cele din secolul al XIV-lea sunt remarcabile.

De exemplu, în pictura de pe altarul Klosterneuburg (realizată în 1181) se înfăţişează imaginea lui Iisus Hristos întins, cu braţele încrucişate peste pelvis, însă nu se poate observa nici o urmă de sângerare. 

Un alt exemplu relevant este Codexul de Rugăciuni din Ungaria, realizat în jurul anilor 1192-1195. Cartea conține imagini de o frumusețe și o complexitate rar întâlnite. Cu toate acestea, scenele răstignirii și ale coborârii în mormânt sunt cât se poate de „curate.”

Dacă este să comparăm cele două reprezentări (cea de pe Klosterneuburg şi cea din Codex) cu picturile realizate un secol mai târziu (de exemplu cele din Biblia Holkham din jurul anului 1330), diferenţele sunt evidente. 

În scenele răstignirii, sângele practic ţâşneşte din coroana de spini şi din rănile de la mâini. Această nouă portretizare, mult mai sângeroasă, este reprezentativă pentru secolul al XIV-lea. 

Ce anume a inspirat noua viziune? Conform celor mai recente teorii, de vină este tocmai giulgiul din Torino, sau mai bine zis „transformările” pe care pânza sfântă le-a suferit.

O simplă comparație între scenele din Biblia Holkham și textele care descriu giulgiul din Torino din perioada respectivă, se poate vedea cu uşurinţă că urmele de pe pânză sunt în perfectă concordanță cu scenele descrise în carte. 

Până şi descrierile oferite de maicile care s-au ocupat de restaurarea giulgiului in 1537 sunt relevante în acest caz:

Vânătăile şi loviturile de flagel sunt atât de evidente şi de dese încât cu greu se poate găsi o porţiune din trupul Mântuitorului care să nu fi fost afectată. Rănile par să fie continue de-a lungul corpului şi până în vârful picioarelor.

Nici una dintre aceste urme nu mai este vizibilă pe pânza expusă astăzi la Vatican. Cum este posibil aşa ceva?

Istoria controversată a giulgiului sfânt

În capitolul de mai sus am adus în discuție câteva inadecvențe în ceea ce privește istoricul pânzei sacre. 

Haideți acum să analizăm problema mai în amănunt, deoarece istoria sfântului giulgiu este una extraordinar de interesantă, presărată cu multe semne de întrebare și evenimente greu de explicat.

Relicva merită o investigație mai amănunțită, pentru că povestea ei ne dezvăluie mecanismul, adesea complicat, dar plin de învățăminte al creării legendelor, precum și ceea ce este bizar în firea omenească.

Pânza în care a fost înmormântat trupul lui Iisus Hristos, obiect de aprige controverse, a primit în Franța numele Saint Suaire. 

În franceză, suaire este lințoliu (giulgiul) în care se înfășoară morții. La origine, termenul latinesc sudarium înseamnă „șervet”, „prosop”, cu aceeași rădăcină ca termenul prin care romanii desemnau baia de aburi – sudatorium.

De unde o primă concluzie: mai corect este linteolum („pânza de in”), cuvânt care, de altfel, a dat linceuil în franceză) și lințoliu în română.

Ignorând textele ambigue și mențiunile vagi despre o pânză sacră imprimată cu chipul Mântuitorului, prima mențiune credibilă a relicvei datează din 1452, data la care Margueritte de Charny o dăruiește ducesei de Savoia, Anne de Lusignan.

Cronicarii care menționează această donație nu sunt însă de acord asupra felului în care giulgiul sfânt a intrat în posesia familiei de Charny.

Unul dintre ei arată că un conte de Charny l-ar fi adus cu sine la întoarcerea din cruciadă, în 1346 (ori în 1346 n-a avut loc vreo cruciadă – ultima, cea de-a opta, s-a desfășurat începând cu anul 1270 sub conducerea lui Ludovic al IX-lea, care și-a găsit moartea la asediul Tunisului, în timp ce orașele Palestinei cădeau rând pe rând, cucerite de turci, până ce, în 1291, căderea Acrei a pus capăt cruciadelor).

Să se fi înșelat cronicarul asupra datei? Sau povestea cu cruciada este doar o … poveste, menită să lege găsirea giulgiului de locurile sfinte.

O altă cronică, menționând darul făcut ducesei de Savoia, pretinde că giulgiul sfânt ar fi fost primit de contele Charny de la regele Filip al VI-lea (1293-1350), care-l achiziționase, contra unei sume considerabile, de la hoțul care a furat pânza de la arhiepiscopul de Besancon.

Această cronică pare să socoteasca drept ceva firesc ca un rege al Franței să achiziționeze lucruri de furat, chiar și atunci când păgubitul este o înaltă față bisericească.

Anne de Lusignan transportă pretiosul lințoliu la Chambery, pe atunci capitala ducatului de Savoia, și-l depune în relicvariul unei capele.

Se pare, însă, că încă de pe atunci existau unele îndoieli în privința autenticității giulgiului, drept care a fost spălat de mai multe ori și chiar fiert în ulei, dar – ne asigură cronicarul Antoine de Labeling – „petele și urmele de sânge erau atât de bine imprimate, încât n-au putut fi înlăturate”.

O altă dovadă a autenticității giulgiului a fost furnizată, potrivit cronicii, în 1532 când cu prilejul unui incendiu, o picătură de argint topit a ars un colț al pânzei indoite, făcând două găuri – pentru ca apoi câțiva martori „obiectivi” să constate că focul se oprea exact unde începeau amprentele corpului celui supus supliciului.

Acestea sunt însemnările cele mai vechi asupra giulgiului din Torino, de la Chambery – o bucată de pânză de in, lungă de 4,36 m, lată de 1,1 m, presărată cu pete de culoare roșie-ruginie.

Giulgiul sfânt este expus publicului

Întrebarea „ce este Giulgiul din Torino?” este una care necesită un răspuns mai complex, răspuns pe care vom încerca să-l oferim în rândurile de mai jos.

Giulgiul sfânt a fost ținut sub pază într-o capelă romano-catolică din Torino, Italia, încă din 1452, și a fost examinat anterior de experți, în 1933 și 1978. 

Cu adevărat importante sunt analizele din toamna anului 1978, când străvechiul giulgiu din Torino a fost expus public, declanșând iarăși numeroase controverse.

În timpul expunerii din septembrie-octombrie 1978, la Torino, peste 3,5 milioane de persoane au văzut relicva sfântă a creștinătății. 

Vizionarea a fost urmată de un Congres al experților, pe 7 și 8 octombrie, iar în perioada 8-13 octombrie de o examinare neîntreruptă, centimetru cu centimetru, a giulgiului, care a inclus peste 30.000 de fotografii de diferite tipuri.

Aceste eforturi au fost întreprinse mai ales de savanți din Statele Unite, care au adus 72 de lăzi de echipament, în greutate de 8 tone.

Tot în 1978, Ian Wilson a publicat cartea The Shroud of Turin: The Burial Cloth of Jesus Christ?, în care prezenta rezultatele cercetărilor sale istorice, care aduceau continuitate, din anul 33 d.H. până în anul 1204 d.H., poveștii giulgiului sfânt și peregrinărilor acestuia.

Wilson concluziona că „mandilionul din Constantinopol” și „chipul din Edessa” nu erau decât alte denumiri ale giulgiului din Torino.

El a emis și ipoteza unei legături cu cavalerii templieri pentru așa-numiții „ani lipsă” ai giulgiului sfânt, între 1204 și 1357, indicând că relicva fusese în această perioadă la Atena și la Besancon, în Franța.

Ar fi fost posibil, sugera Wilson, ca tocmai copierea excesivă a chipului de pe giulgiu de către cavalerii templieri să fi dus la desființarea, prin poruncă papală, a ordinului, acuzat de idolatrie, și la executarea liderilor săi de un tribunal ecleziastic francez.

Implicare templierilor pare să fie validată de descoperirea unui giulgiu similar, sub tavanul fals al unui edificiu medieval din Templecombe, în sudul Angliei, pe un teren care fusese cândva loc de recrutare și centru de antrenament al templierilor.

Revenind la pânza expusă la Torino, cercetările din 1978 au încercat să ofere, odată pentru totdeauna, răspunsuri pertinente la unele dintre cele mai apăsătoare întrebări legate de această relicvă a creștinătății.

Este această bucată de pânză veșmântul funerar a lui Iisus Hristos?

Imaginea dimensiunii unei ființe umane, pe fibrele aspre, este reprezentarea fizică reală a lui Iisus, când acesta a fost depus în mormânt, după crucificarea de către romani?

Când giulgiul sfânt este privit se poate vedea un fel de imagine supranaturală a lui Iisus, ce ar reda adevărata lui înfățișare?

Deși la acel moment cercetătorii n-au reușit să dateze pânza cu precizie, savanții de la Laboratorul Științific Los Alamos din New Mexico au anunțat că giulgiul pare sa fie autentic, fiind țesut dintr-un tip de pânză folosit de obicei la funeraliile evreiești din Țara Sfântă pe la anul 30 d.H., adică data aproximativă a crucificării lui Iisus.

Cât despre imaginea remarcabilă imprimată pe giulgiu, chimistul Ray Rogers, de la Los Alamos, și-a exprimat opinia că imaginea fusese formată printr-o „explozie de energie radiantă sau, dacă vreți, de lumină”.

O asemenea părere este în acord cu referirile biblice despre o lumină strălucitoare din cer și despre procesul de transformare suferit de Iisus în momentul Învierii, după trei zile petrecute în mormânt.

O declarație oficială, făcută în numele Laboratorului din Los Alamos, aparținând Universității California, Departamentul de Energie, sugerează o ipoteză ce trage o paralelă între misterioasele imagini de pe giulgiu și „imaginile create pe pietre de radiația degajată de bomba atomică de la Hiroshima”.

Mulți experți care au examinat giulgiul insistă că imaginea nu a fost pictată pe pânză, căci portretul nu este absorbit în fibre.

Totodată, imaginea n-ar fi putut fi plasată pe giulgiul sfânt printr-o aplicare obișnuită de căldură, căci asta ar fi însemnat ca fibrele să fie pârjolite.

Descrierea din evanghelii a crucificării lui Iisus afirmă că El a fost biciuit și lovit de soldații romani, care i-au pus o coroană de spini pe fruntea celui numit de ei „regele evreilor”.

După ce a fost bătut, Iisus a fost dus pe străzile din Ierusalim purtând pe umeri o cruce de lemn, înainte de a fi crucificat, la locul de execuție.

După moartea lui aparentă, un legionar roman i-a înfipt în abdomen o suliță, care și aceasta a devenit una dintre cele mai sacre relicve ale creștinătății, fiind cunoscută drept „Lancea Destinului”, „Lancea Sfântă”, sau „Lancea lui Longinus”.

Relicvă autentică sau fals?

Unii cercetători au declarat că imaginile anterioară și posterioară de pe sfântul giulgiu al lui Hristos ar fi corecte anatomic, dacă pânza ar fi fost folosită pentru a înveli trupul unui crucificat.

Imaginile imprimate pe giulgiu sunt ale unui om înalt, cu barbă, având palmele încrucișate și urme de cuie prin încheieturile de la mâini și prin tălpi.

Pe partea dreaptă, abdomenul bărbatului a fost străpuns.

În plus, spun investigatorii, imaginea poartă urmele unor lovituri de bici aplicate pe spinarea condamnatului.

Umărul drept al acestuia a fost jupuit, ca și cum ar fi purtat un obiect greu și aspru. Cavitatea toracică este expandată, ca și cum victima ar fi încercat cu disperare să tragă aer în plămâni, un fenomen comun și o reacție fizică tipică, în timpul crucificării.

De la a doua examinare, în 1978, giulgiul din Torino a fost considerat de unii dovada fizică a Învierii din morți a lui Hristos și a triumfului Lui asupra morții, în vreme ce alții au criticat-o drept un fals creat de călugării medievali, care au căutat astfel să realizeze relicva sacră supremă, pentru a fi venerată de pelerini.

Ray Rogers este unul dintre savanții care consideră că giulgiul sfânt a învelit, într-adevăr, trupul lui Iisus Hristos.

În opinia lui – și a multora altora – giulgiul din Torino răspunde la eterna întrebare referitoare la atingerea nemuririi de către ființa umană.

„Dacă Iisus a înviat din morți”, spunea Rogers, „atunci evangheliile sunt autentice, iar viața eternă este oferită tuturor”.

În octombrie 1978, membrii proiectului de studiu al giulgiului din Torino, un grup științific american care a examinat pânza, au declarat în unanimitate că „imaginea de pe pânză nu este rezultatul unor materiale aplicate”.

Potrivit estimărilor lor, bărbatul de pe giulgiu nu a fost pictat pe pânză și un fenomen necunoscut de oxidare a înnegrit selectiv anumite fibre ale țesăturii, astfel încât să apară imaginea superficială a unui bărbat cu detalii precise chiar și când ea este mărită de o mie de ori.

O fotografie controversată

În vremurile mai noi, despre giulgiu au scris prelați, istorici și chiar medici.

O lucrare remarcabilă prin pretențiile sale de analiză științifică este redactată de un anume doctor Barbet (La passion de Notre-Seigneur Jésus Christ selon le chirurgien). Barbet analizează cele două amprente de pe giulgiu, medicul, căruia nu-i lipsește imaginația, explicându-le astfel:

Una este imaginea anterioară a unui trup, cealaltă este imaginea posterioară. Dacă presupunem că este vorba de imaginea unui cadavru, explicația este foarte simplă. Trupul, mai întâi culcat pe spate pe jumătate din lungimea giulgiului, a fost apoi acoperit, pe deasupra capului și până la picioare pe fața lui anterioară.

Doctorul Barbet (la care ne vom referi în cele ce urmează) nu se întreabă însă cum de a rezistat o simplă pânză de in atâta amar de veacuri.

Între timp, un duce de Savoia transportase prețioasa relicvă sfântă în Italia, la Torino.

Mai târziu a devenit proprietatea familiei regale italiene, care o păzea cu strășnicie, nelăsând pe nimeni să se apropie pentru a o analiza.

Abia în 1898, regele Umberto I autorizează pe un oarecare cavaler Pia să fotografieze giulgiul din Torino. Cu mijloacele reduse ale tehnicii fotografice de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cavalerul Pia reușește să facă însă o constatare senzațională, pe care Andre Castelot o rezumă astfel:

Pe imaginea pozitivă, trăsăturile apăreau mai nete decât pe giulgiu, dar pe clișeul negativ, toate petele maronii deveneau albe și se detașau pe țesătura neagră. În timp ce, la vedere directă, giulgiul semăna cu un negativ, negativul fotografic pe care cavalerul Pia îl ținea între mâinile sale tremurânde se prezenta ca un extraordinar pozitiv. Adevărată placă sensibilă, giulgiul înregistrare în negativ trupul unui torturat!

Cavalerul fotograf pretindea că datorită acestei calități a putut distinge limpede ceea ce nu se vedea cu ochiul liber: urmele cuielor, rana din coastă provocată de lancea centurionului și, pe umeri și pe fluierele picioarelor, urme însângerate ale loviturilor biciului roman alcătuit din șuvițe de piele în care erau vârâte bile de plumb.

De asemenea, pe fantasticul „negativ” apăreau și urmele lăsate pe fruntea condamnatului de coroana de spini. 

Cu alte cuvinte, imaginea obținută de cavalerul turinez confirma întocmai relatarea evanghelică și, implicit, autenticitatea relicvei.

Senzaționala fotografie din 1898 a declanșat ceea ce presa franceză va numi L’Affaire du Saint Suaire: controverse, polemici pasionate, luări de poziție pro și contra.

Interesant e faptul că mare parte a discuțiilor nu se mai purtau în jurul autenticității giulgiului din Torino, ci a autenticității fotografiei obținute de cavalerul Pia.

Printre partizanii autenticității se număra și doctorul Barbet și, firește, cavalerul Pia însuși. Adversarii erau însă numeroși – printre ei numărându-se și teologi de seamă precum preotul Braun. 

Ei au cerut ca giulgiul din Torino sa fie din nou fotografiat (de aceasta dată de un profesionist) și clișeul developat față de martori. Între timp, însă, regele Umberto moare (ucis de un terorist, la Monza), iar pe tronul Italiei urcă (în 1900) Victor Emanuel al III-lea.

Însă, în mod curios, un purtător de cuvânt al palatului a venit în fața ziariștilor declarând că familia regală nu autorizează efectuarea unor noi fotografii deoarece „o relicvă este un lucru sfânt și nu obiect de discuții sterile”.

Refuzul familiei regale de a mai permite accesul la relicvă i-a înverșunat și mai tare pe adversarii autenticității giulgiului din Torino, care au emis părerea că, cel probabil, ar fi vorba despre o simplă bucată de pânză pictată în secolul al XII-lea. 

Acestora, înverșunatul doctor Barbet le răspunde:

Desfid pe orice pictor de a realiza o asemenea imagine afară de cazul că este chirurg și cunoaște temeinic fiziologia coagulării.

La care, preotul Braun îi răspunde că nu este neapărat necesar ca un pictor să fie și chirurg pentru a realiza o asemenea imagine – ea poate fi obținută după amprenta unui mulaj.

Faptele vor da dreptate preotului Braun.

Experimentul Clement

Un pictor, pe numele său Clement – care nu avea cunoștințe de chirurgie sau de fiziologie a coagulării – a uns un bust cu tinctură de aloe și, înainte ca vopseaua să se usuce, a presat ușor pe cele două fețe ale bustului o pânză de in care a absorbit tinctura.

Clement a folosit această materie obținută prin dizolvarea elementelor colorate active ale plantei aloe, deoarece a presupus că și cei care, în secolul al XII-lea sau al XIII-lea, au confecționat relicva au folosit același tip de vopsea.

De altfel, în Evanghelia lui Ioan se specifica foarte clar:

Și a venit și Nicodim aducând cam la o sută de litre de smirnă și aloe. Au luat deci trupul lui Iisus și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de îngropare la Iudei.

Presupunerea pictorului s-a dovedit justă, experimentul reușind pe deplin.

„Rezultatul a fost tulburător”, relatează același Andre Castelot, „imaginea obținută astfel prezenta fără nici o îndoială o asemănare cu giulgiul din Torino”.

Interesantul experiment al pictorului nu i-a convins însă pe partizanii autenticității giulgiului sfânt, iar când Cement a murit, în 1939, unul dintre ei a mers până acolo încât să declare că pictorul își primise pedeapsa cerească pentru experimentul său nelegiuit, deși medicii certificaseră că murise de o banală aprindere la plămâni.

O lovitură de teatru se produce în 1931 când, după 33 de ani, familia regală italiană autorizează din nou fotografierea giulgiului sfânt, de data aceasta de către cavalerul G. Enrie, tot din Torino. Acesta realizează 12 clișee în condiții optime de iluminat și cu material de calitate superioară.

Mărite, aceste clișee s-au dovedit a nu avea nici o legătură cu vechiul „negativ” al cavalerului Pia. 

Dar fanaticul doctor Barbet nu s-a lăsat mai prejos: la spitalul Saint Joseph din Paris, acesta demarează o serie de experimente macabre în care crucifică cadavre, pentru a dovedi că petele confuze de pe giulgiul din Torino provin, într-adevăr, de la un om răstignit.

Barbet își continuă experimentele grotești o bună perioadă de vreme, fără prea mare succes, până când, indignați, colegii săi de breaslă îl forțează să le pună capăt.

Mai recent s-au făcut auzite voci care cer examinarea giulgiului prin radiografie și spectroscopie. 

Până acum, familia regală italiană nu și-a dat asentimentul. Însă cel mai probabil, nici razele ultraviolete, nici cele infraroșii și nici un fel de alte raze n-ar putea aduce vreo dovadă concretă în favoarea autenticității relicvei.
Cât despre Vatican, reprezentanții săi păstrează o tăcere prudentă în această chestiune (A. Castelor: une louable prudence – „o prudență lăudabilă”).

Miracole și vindecări spectaculoase

Încă de la început, în legende și artă au existat zvonuri despre miracole și vindecări spectaculoase realizate de giulgiul din Torino.

Patru martori credibili susțineau că în anul 554, când Edessa era asediată de o armată persană, imaginea a fost înălțată pe cel mai înalt zid al orașului și expusă tuturor privirilor. 

Ca printr-un miracol, armata inamică a abandonat imediat atacul.

Eusebius și alți cronicari susțin că regele Abgar al V-lea al Edessei, grav bolnav, a fost vindecat instantaneu când a văzut chipul de pe pânză. 

Când giulgiul sfânt a fost dus la Constantinopol, în 944, se spune că un om posedat de demoni a fost vindecat de îndată ce a atins relicva sacră. 

În 1954, într-un sătuc din Gloucestershire, Anglia, Josie Wollam, o fetiță de 11 ani era internată în spital, fiind pe moarte din cauza unei maladii grave osoase, osteomielită la șolduri și oasele picioarelor, având și abcese pulmonare.

Doctorii au declarat că nu există nicio speranță de salvare și fata a primit ultima împărtășanie.

Dar Josei auzise că un căpitan de aviație în rezervă, Leonard Cheshire (1917-1992) ținea conferințe în regiune despre giulgiul din Torino și i-a spus mamei sale că este sigură că ar putea merge din nou, dacă măcar ar vedea acea pânză.

La insistențele fetei, mama sa i-a scris căpitanului Cheshire, iar biroul acestuia a trimis la spital o fotografie a chipului de pe giulgiu.

Simpla atingere a fotografiei de către Josie a dus la o remisie parțială a bolii, iar două săptămâni mai târziu, fetița era externată. Ea nu putea încă să meargă și a continuat să susțină că dacă ar reuși să vadă personal giulgiul, s-ar vindeca total.

Cheshire a fost atât de impresionat de credința fetei, încât a luat-o cu el în Portugalia, pentru a-l vizita pe fostul rege italian Umberto al II-lea (1904-1983), deținătorul artefactului, și a-i cere permisiunea vederii de aproape a giulgiului sfânt.

Umberto a acceptat bucuros solicitarea, iar Cheshire și Josie au călătorit la Torino, unde giulgiul înfășurat a fost pus în brațele scaunului cu rotile al fetei.

Plină de respect, Josie și-a întins palmele și a mângâiat suprafața interioară a pânzei.

La expunerea publică a giulgiului, 24 de ani mai târziu, în 1978, Josie, acum în vârstă de 35 de ani, a intrat iar în catedrala din Torino, însoțită de Cheshire, dar fără scaun cu rotile.

Copilul care primise ultima împărtășanie în 1954 fusese vindecat pe deplin de atingerea giulgiului lui Hristos.

Aflată la Torino, l-a întâlnit pe părintele Peter Rinaldi și i-a spus că după vindecare ea trecuse normal prin copilărie și adolescență, se căsătorise, avea o fiică și un serviciu normal.

Controversele datării cu carbon

Deși mulți savanți pledează pentru folosirea tehnicilor de datare cu carbon, în vederea determinării, odată pentru totdeauna, a adevăratei vârste a giulgiului, alți experți avertizează că o datare plină de acuratețe cu carbon radioactiv n-ar fi tehnic posibilă, în condițiile actualelor practici de laborator.

În anii ‘70, doi cercetători, lucrând independent unul de altul, au reluat ideea conform căreia incendiul din 1532 de la Chambery, Franța, a făcut ca relicvarul de argint în care era depus giulgiul din Torino să se topească peste pânză.

Focul ar fi putut genera și un așa-numit „efect de oală cu aburi”, împregnând contaminanți din exterior în moleculele pânzei, astfel încât conținutul de carbon a fost afectat.

La Simpozionul de la Roma, din 1993, dar și ulterior, Dmitri Kuznețov, de la Laboratorul Sedov din Moscova, a afirmat că în timpul incendiului din 1532, argintul topit a acționat ca un catalizator pentru carboxilarea celulozei, astfel încât, după aceea pânza s-a îmbogățit cu carbon, părând astfel mult mai nouă decât era.

În ciuda unor astfel de proteste, privind tehnicile de datare cu carbon, testele de laborator desfășurate în 1985 au sugerat că giulgiul ar fi putut fi țesut pe la 1320.

Așa cum era de așteptat, mulți cercetători și-au exprimat dubii față de această dată și față de ipoteza că un artizan medieval talentat ar fi creat imaginea de pe giulgiul sfânt ca gest de pietate sau ca instrument de iluzionare a maselor.

Cei ce pledează pentru autenticitatea giulgiului afirmă că rănile de la nivelul scalpului și firele de sânge care apar pe fruntea bărbatului au caracteristicile fluxului sanguin arterial și venos, or ar fi fost imposibil ca giulgiul să fie un fals creat pe la 1320, de vreme ce circulația sanguină a fost descoperită abia în 1593.

Detalii incredibile vizibile doar cu ajutorul microscopului

Corelația dintre corp și pânză este atât de precisă, încât giulgiul sfânt pare să reflecte perfect o imagine tridimensională. 

Când imaginea de pe giulgiu a fost introdusă în analizatorul imagistic VP-8 de la NASA, acesta a produs basorelieful omului de pe giulgiu, fără nici o distorsiune.

Nici o altă imagine, pictură sau fotografie nu are această calitate – doar hărțile stelare și imaginea de pe giulgiu; orice altceva apare distorsionat.

Alți cercetători care pretind că giulgiul ar fi autentic relevă că 70 de varietăți de polen găsite pe veșmântul funerar provin din zona Orientului Mijlociu și 38 de varietăți de pe o rază de cel puțin de 70 de km de Ierusalim, iar 14 dintre ele nu cresc nicăieri în altă parte, pe Pământ.

Printre alte date semnificative care par să ateste autenticitatea giulgiului din Torino se numără următoarele:

1) Împletiturile specifice, folosite la țeserea pânzei, au fost cunoscute, până în secolele recente, doar în Orientul Apropiat și în Asia. Fibrele de bumbac din pânza giulgiului ar fi putut fi împletite doar pe războaie de țesut din Orientul Apropiat.

2) Microscopul a fost perfecționat în perioada 1590-1610, însă informații interesante, referitoare la imaginea de pe giulgiu, au fost relevate după mărirea acestuia de 1.200 de ori. Cum ar fi putut un artist din secolul al XIV-lea să realizeze asemenea detalii?

3) Piciorul bărbatului de pe giulgiu poartă urme de praf conținând aronit travertit, o formă rară de calciu având proprietățile spectrale ale unei substanțe calcaroase descoperite în peșterile de lângă Poarta Damasc, din Ierusalim. Nici o altă sursă nu este cunoscută.

4) Ciudățenia giulgiului din Torino este că el poate fi văzut doar de la o distanță optimă de 2 până la 5 metri. Cei ce stau mai aproape sau mai departe nu-l pot vedea în mod adecvat. Cum a reușit presupusul pictor medieval să picteze imaginea unui om, pe giulgiu, ținând în mână o pensulă lungă de 2 metri?

Chiar și cele mai recente traduceri ale evangheliilor afirmă că Iisus a fost țintuit pe cruce prin cuie bătute în palme. Dar giulgiul relevă, în mod corect, un adevăr medical: piroanele au fost introduse prin „spațiul lui Destot” în încheietură, fiindcă un cui în carnea moale a palmei n-ar fi putut susține greutatea corpului.

O altă realitate medicală este că un obiect ascuțit care străpunge „spațiul lui Destot”, în încheietură, va vătăma nervul median, făcând ca degetele să se retragă puternic spre interiorul palmei.

Bărbatul de pe giulgiu nu are degete vizibile. Cum de ar fi putut cunoaște un artist medieval o asemenea particularitate medicală?

Omul a fost încoronat cu un fel de tichie de spini, tipică pentru Iudeea, și nu cu cununa în stil grecesc atât de des pictată de artiști drept „coroana de spini” a lui Iisus.

Petele de sânge de pe giulgiu sunt reale și dispuse corect anatomic, fiind și în concordanță cu evangheliile. 

Dacă giulgiul ar fi fost ridicat de pe bărbat, s-ar fi putut întâmpla două lucruri: dacă sângele era încă proaspăt, petele de pe pânză s-ar fi mărit; dacă sângele era uscat s-ar fi rupt crusta de sânge uscat care impregnase țesătura.

Nu s-a întâmplat însă niciunul dintre aceste lucruri, ceea ce îi face pe unii cercetători să creadă că trupul trebuie să fi fost cumva dematerializat, fără îndepărtarea giulgiului.

Dacă giulgiul sfânt a colapsat, pur și simplu, și nu a fost îndepărtat, povestea sosirii lui Petru și a lui Ioan la mormânt, după Învierea lui Iisus (Ioan 20:1-10), pare mai credibilă, pentru că Petru a zărit „giulgiul pus jos” și Ioan „a văzut și a crezut”.

Deși giulgiul sfânt avusese un anumit contact cu trupul lui Iisus, căci savanții au recunoscut că petele de pe țesătura sunt într-adevăr sânge de om, imaginea corporală este descrisă de unii experți ca fiind „făcută în spațiu”, printr-un „proces de fabricare a imaginii” pe care ei l-au numit „fotoliză instantanee”, fiindcă imaginile nu sunt sensibile la presiune, aspectele anterior și posterior ale bărbatului având aceeași umbră și aceeași lipsă de saturație.

Dacă s-ar fi produs doar contactul dintre pânză și trupul însângerat, imaginea produsă de spatele bărbatului ar fi trebuit să fie diferită și mai întunecată.

Giulgiul lui Iisus?

Mulți dintre criticii autenticității giulgiului susțin că acesta n-ar fi decât o pictură medievală executată cu multă dibăcie. 

Unii sceptici au pretins chiar că imaginile de pe giulgiu ar fi fost pictate de Leonardo Da Vinci (1452-1519). O asemenea afirmație a fost rapid contrazisă, arătându-se că marele artist s-a născut la aproape 100 de ani de la data când giulgiul sfânt a fost expus la Lirey, în 1357.

La simpozionul științific despre giulgiu, organizat la Roma, în 1993, Isabel H. Piczek din Los Angeles și-a prezentat concluziile, potrivit cărora controversata pânză nu este și nu poate fi o pictură, realizată într-un anume fel, după o tehnică sau pe un anumit mediu.

Piczek este artistă profesionistă cu specializare în fizică și a câștigat numeroase premii pentru pictură și proiectare. Ea însăși a executat lucrări de artă folosind toate tehnicile străvechi și moderne cunoscute, inclusiv aproape 500 de opere gigantice, răspândite în întreaga lume.

Piczek avertizează că giulgiul din Torino n-ar trebui conservat ca și cum ar fi vorba de o pictură, fiindcă „riscăm astfel să distrugem singurul artefact de pe Pământ care constituie schița viitorului Universului nostru”.

Însă toate aceste dovezi nu i-au convins pe critici. De altfel, sceptici și oameni care nu au crezut în autenticitatea giulgiului au existat dintotdeauna. Până și al doilea fiu al regelui Abgar, Manu al V-lea, s-a îndoit de aceasta, deși tatăl său fusese, se pare, vindecat doar privind chipul de pe pânză.

Fiii împăratului bizantin au fost și ei sceptici. Episcopul Henri de Poitiers din Troyes (mijlocul secolului al XIV-lea) a lăudat, inițial, expoziția de la Lirey, după care a încercat să o închidă.

Succesorul său, episcopul Pierre D’Arcis (sfârșitul secolului al XIV-lea) a încercat să împiedice vizionările ulterioare ale veșmântului funerar de la Lirey, dar papa i-a poruncit să pună punct acestor tentative sub pedeapsa excomunicării.

Cercetătorii critici din secolul al XX-lea au descoperit un pretins memoriu scris de episcopul D’Arcis în 1389 și dedicat, s-a spus, chiar papei, în care înaltul prelat pretindea că știe identitatea pictorului care realizase imaginile de pe giulgiu.

Savantul francez Ulysse Chevalier (1841-1923) credea în autenticitatea memoriului, la fel ca și iezuitul Herbert Thurston (1856-1939). 

Teologul englez John A. T. Robinson a acceptat, la început, documentul, spre a respinge ulterior afirmațiile sale și a accepta giulgiul ca real.

În anii ’90, cercetătorii francezi au stabilit că așa-numitul „memoriu al lui D’Arcis” nu era deloc un memoriu, ci doar misiva scrisă de un cleric într-o latină grosolană, nedatată, nesemnată și netrimisă Vaticanului, căci nu există copii oficiale ale sale în arhivele din Vatican, nici în cele din Troyes.

În contrast cu cercetătorii critici care încearcă să diminueze credibilitatea giulgiului sfânt sunt savanții convinși personal că acesta este cel care a învelit cândva trupul lui Hristos și că imaginile imprimate pe pânză au fost realizate printr-o energie supranaturală, ca parte a evenimentului spiritual numit de creștini Înviere.

La Simpozionul de la Roma, din 1993, Gilbert R. Lavoie de la Clinica Pallon, Worcester, Massachusetts, a demonstrat că sângele și imaginile corpului de pe pânză sunt ale unui om care a fost suspendat pe verticală, ca și cum ar fi fost crucificat.

Potrivit tradiției, trupul lui Iisus a stat pe cruce între orele 9:00 și 13:00 și nu a fost așezat pe spate, între faldurile giulgiului, decât la ora 17:00. 

Astfel, potrivit lui Lavoie, o imagine cu adevărat spirituală s-a imprimat în giulgiu, relevându-l pe Iisus ca și cum s-ar fi aflat pe cruce.

Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a autorizat expunerea publică a giulgiului din Torino între 18 aprilie și 31 mai 1998 și între 29 aprilie și 11 iunie 2000.

Printre ultimele descoperiri legate de cele mai recente expuneri ale giulgiului s-a numărat și cea făcută de doi savanți israelieni, care au afirmat, în iunie 1999, că urmele de plante și polen impregnate în pânză sprijină ipoteza că aceasta este originară din Țara Sfântă.

Avinoam Danin, profesor de botanică la Universitatea Evreiască din Ierusalim a declarat că giulgiul sfânt conține urme de plante, precum o anumită varietate de capere (Zygophyllum dumosum), care cresc doar în Israel, Iordania și deșertul Sinai.

Au fost, de asemenea detectate urme de trandafir de stâncă (Cistus creticus), care trăiește în Orientul Mijlociu, precum și imaginea unei monede emise în perioada împăratului roman Tiberius (42 î.Hr. – 37 d.H.), care domnea în momentul crucificării lui Iisus.

În mod clar, în vreme ce o serie de savanți dezbat acuratețea datării cu carbon radioactiv – unii insistând că giulgiul din Torino ar putea fi datat, în mod corect, pentru perioada 1260-1390, iar alții apărând autenticitatea veșmântului funerar și susținând că acesta ar fi învelit trupul crucificat al lui Iisus Hristos, înainte de evenimentul cosmic al Învierii, nu putem decât să acceptăm cuvintele arhiepiscopului Severino Poletto, custodele giulgiului din Torino: „ultimul cuvânt în privința giulgiului nu a fost încă spus”.