Modificări genetice ale speciei umane? Misterul evoluției și controversele legate de originea omului

Originea omului, dar și evolutia acestuia, ridică în continuare multe semne de întrebare. 

La acestea se adaugă lipsa unor explicații satisfăcătoare în legătură cu dispariția stranie a unor rase umane ajunse la apogeul evoluției lor sau apariția unor noi rase, al căror nivel superior de dezvoltare fiziologică și socială nu poate fi justificat de o evoluție umană normală.

Originea vieții este una dintre cele mai importante probleme ale biologiei, care continuă să stârnească discuții aprinse, deoarece are atât conexiuni fiziologice cât și religioase.

Originea vieții pe Terra este cea care îi desparte pe materialiști de spiritualiști, cei în urmă invocând intervenția lui Dumnezeu.

În cursul istoriei, problema originii vieții a dat naștere la cele mai variate teorii. Oamenii au crezut mult timp în generația spontanee, adică în apariția subită a ființelor vii plecând de la materia moartă.

Astfel, poetul latin Publius Virgilius Maro (70-19 î. Hr.) credea că albinele se nasc din intestinele unui taur mort, iar Ambroise Pare (1509-1590), chirurg francez, considera că pietrele pot da naștere broaștelor râioase.

În secolul al XVII-lea, fiziologul Van Helmont încă mai credea că grâul fermentat se putea transforma în șoareci. Chiar Buffon (1707-1788), naturalist francez, era partizan al generației spontanee; cercetările lui Pasteur au demonstrat, însă, că generația spontanee este imposibilă.

Originea omului

Cea mai recentă și mai convingătoare teorie științifică privind evoluția speciei umane a apărut în anii 1976-1977, ca rezultat al cercetărilor întreprinse de câțiva dintre cei mai străluciți paleontologi ai lumii: Richard Leakey (Kenya), Maurice Taieb, Yves Coppens, Maurice Klein și Jean de Grouchy (Franța), Donald Johanson, Job Kalb și Tom Grey (Statele Unite).

Această teorie pentru originea și evoluția omului nu este sprijinită numai de argumentele științifice și logice, ci se bazează și pe o serie de dovezi edificatoare, furnizate de importantele descoperiri făcute de expeditiile Leakey (în Kenya, Tanganyika sau Tanzania) și de senzaționalele rezultate ale celor 4 expediții franco-americano-etiopiene IARE în Triunghiul Afar.

La apariția ei, noua teorie a produs un adevărat șoc lumii științifice, dar și opiniei publice. Această nouă teorie se îndepărtează inclusiv de clasicul darwinism al secolului al XIX-lea (care punea accentul pe adaptarea organismului la mediul înconjurător, urmată de transmiterea caracterelor dobandite și evoluția lor). 

Noua teorie despre originea omului contrazice și teoria variației genotipului (apărută în anii 1960-1970), care consideră că principalul factor evolutiv este mutația genetică, opinând că umanizarea ar fi rezultatul schimbului treptat de gene între populații (realizat în timp, prin imigrare și emigrare), care a dus la modificarea combinării și frecvenței genelor diverselor grupări umane.

S-a demonstrat însă că teoria darwinistă nu luase în considerare (din lipsa datelor la momentul respectiv) faptul că procesul evoluționist și adaptarea încep după ce s-a atins o anumită treaptă a dezvoltării unei specii. 

Acest fenomen este numit sugestiv de Grouchy „indispensabilul incert”, prima translocatie în cadrul speciei, transmisă apoi urmașilor.

Teoria genetică, la randul ei, nu sesiza faptul că, dat fiind perioada de timp pusă în discuție (acum aproape 20 de milioane de ani), mișcările maselor de animale erau extrem de reduse, iar maimuțele nu ar fi putut traversa oceanele, munții sau deșerturile.

De altfel, în anul 1976 s-a constatat că mutațiile genetice au avut o contribuție minoră la diferențierea și evolutia speciilor, căci studiul secvențelor aminoacizilor unui mare număr de proteine la om și la maimuțele antropoide a relevat diferențe minime.

Rezultă deci că evoluția se datorează, în primul rând, unor modificări ale expresiei genei, deci speciația ca fenomen general este consecința unor modificări în sistemul regulator, acestea la rândul lor fiind produse de schimbarea aranjamentului cromozomial.

Desigur, umanitatea n-a fost prea încântată să afle că își datora existența unui șir de accidente cromozomiale.

Părerea, lipsită de modestie, potrivit căreia omul este realizarea supremă inevitabilă, un adevărat finis coronat opus al naturii, teorie care susține că rasa umană s-a dezvoltat evoluând continuu, a cedat în fața incontestabilei evidențe.

Cum a evoluat omul de-a lungul istoriei

De-a lungul a peste 20 de milioane de ani, hominidele au evoluat prin nenumărate ramuri discontinue, dispărând adesea la apogeul dezvoltării lor fiziologice, dovadă clară a „accidentelor” biologice amintite.

De fapt, separarea omului de maimuța este rezultatul a două astfel de „accidente”, consecutive sau poate simultane.

Primul astfel de accident este reducerea numărului de cromozomi de la 48 la 46 (prin fuzionarea a doi cromozomi acrocentrici). 

Al doilea „accident” este reprezentat de homozigotie (nașterea unor copii cu aceeași modificare cromozomială).

Un astfel de fenomen rarisim nu se putea produce decât printr-un grup restrâns de indivizi și în condiții aparte: este probabil că a apărut o translocație, transmisă urmașilor, care s-au încrucișat, la rândul lor, dând naștere homizigoților.

Prin încrucișări ulterioare între aceștia, anomalia cromozomială a devenit treptat predominantă și s-a izolat reproductiv de restul speciei, formând în timp o linie evolutivă.

Aventura evoluționistă a început, se pare, de la cupluri izolate sau grupuri restrânse și nu de la transmutațiile dintre specii. 

Aceste accidente vor fi fost totuși destul de numeroase pentru a justifica „tentativele” de umanizare ale căror urme au fost descoperite în mai toată Lumea Veche: Europa Centrala și de Sud, estul Chinei, Indonezia, nord-vestul și sud-estul Africii, singura „tentativă” reușită având lor însă în regiunile africane Afar (Etiopia) și Olduvai (Kenya).

Pași în evoluția umană

După cum se știe astăzi, de la originea omului și întreaga evoluție a ființei umane, au existat câțiva pași importanți.

Acum 70 de milioane de ani s-a desprins dintre mamiferele arboricole ordinul Primatelor, care s-a diversificat în mai multe linii evolutive, una dintre acestea fiind ordinul Hominizilor (apărut acum 30 de milioane de ani).

Din Hominizi s-au dezvoltat Pongidele (strămoșii marilor maimuțe antropoide actuale) și Hominidele (din care a evoluat omul).

Din Hominide s-au desprins acum 15 milioane de ani Parapitecii, Propliopitecii, Oreopitecii (toți dispăruți acum două milioane de ani) și Ramapitecii, care s-a separat cu 5 milioane de ani în urmă în patru ramuri principale: 

• Ramura Ancestralus, din care fac parte Australopitecii (descoperiți în Kenya și China) și dispăruți acum două milioane de ani
• Ramura Robustus, din care fac parte Parantropii (Kenya), Megantropii (Jawa) și Zinjantropii (Tanganyika), dispăruți acum un milion de ani
• Ramura Africanus, cuprinzându-i pe Homo Habilis (descoperiți în Tanzania, Tanganyika și Israel) și dispăruți acum 650.000 de ani
• Ramura Homo, singura care a reușit să supraviețuiască

Evoluția ei a pornit de la o grupă de Australopiteci denumiți Gracili (apăruți acum 3,8 milioane de ani), care au evoluat în Homo timpuriu (apărut acum 2,6 milioane de ani), din care s-a desprins cu un milion de ani în urmă Homo Erectus cu cele patru subspecii ale sale: 

• Pitecantropul jawanez
• Pitecantropul chinez (Sinantropul)
• Pitecantropul nord-african (Atlantropul)
• Omul din Mauer

Homor Erectus a dispărut acum 400.000 de ani, când se deschide cel de-al treilea mare hiatus în paleontologie.

Homo Sapiens

Până la următoarele trei ramuri de Homo Sapiens (apărute în urmă cu 150.000 de ani) nu au fost găsite decât foarte puține fosile, aparținând unor grupuri numite Presapiens, descoperite în Anglia, Franța și Germania. 

Se pare deci că, într-un moment crucial al evoluției umane, din specia Homo Erectus au dispărut brusc și inexplicabil cele trei ramuri cu adevărat umane: 

1. Homo Sapiens Palestinianus, dispărut fără nici un motiv aparent acum 70.000 de ani.
2. Homo Sapiens Neanderthalensis (descoperit la Neanderthal, în Germania), o rasă enigmatică: deși avea talie de 1,55 m, capacitate craniană de 1.625 cm³ și dantura tipic umană, deși folosea focul, prelucra piatra, osul și lemnul, trăia în cete, avea limbaj și ritualuri de înmormântare, fiind relativ evoluat, a dispărut fără urmă din Europa și Africa acum 30.000 de ani, supraviețuind doar în Asia.
3. Homo Sapiens cu grupele Cro-Magnon, Chancelade și Grimaldi, apărute acum 25-30.000 de ani și rămase cele mai evoluate rase umane preistorice.

Specia Homo Sapiens este astăzi divizată în patru rase principale ținându-se seamă în mod subiectiv doar de caracterele fizice ereditare, nu și de rezervorul genetic caracteristic:

• Rasa Europoidă (albă)
• Rasa Mongoloidă (galbenă)
• Rasa Negroidă (neagră) 
• Rasa Australoidă (neagră) 

Rasele Australoidă și Mongoloidă s-au desprins acum 600.000 și, respectiv, acum 100.000 de ani, păstrând și astăzi unele caractere antropometrice neanderthaliene (statură medie de 1,55 m, pigmentația, cutia craniană și structură facială specifice).

O parte a populației mongoloide siberiene a emigrat acum aproape 70.000 de ani peste strâmtoarea Bering populând cele două Americi, în timp ce triburi australoide au migrat acum 30.000 de ani din Jawa în Australia, Tasmania și Noua Guinee.

Rasele Europoida și Negroidă (care provin din aceeași grupă de populații) au cea mai mică răspândire din punct de vedere al zonei de apariție și întindere inițială, și se remarcă printr-o statură înaltă (în medie 1,75 m).

Ele au apărut acum 30.000 de ani în condiții neclarificate încă. 

O parte a grupei Cro-Magnon a emigrat în Africa de Nord, unde a căpătat (datorită condițiilor specifice de mediu) caracterele rasei Negroide – prognatismul, pigmentația și pilozitatea specifică.

Cealaltă parte a ei a rămas în Europa, definind rasa albă împreună cu grupele Grimaldi și Chancelade.
Dar creșterea bruscă în înălțime apare stranie și nejustificată dacă ne gândim că de la Australopitecii gracili având 1,20 m până la Omul de Neanderthal (1,55 m), deci în curs de 3,6 milioane de ani, nu s-a realizat decât o creștere de 30-35 cm.

Misterul Omului de Neanderthal

Oare ce a determinat un salt spectaculos de 20-25 cm în numai 5.000 de ani, perioadă scursă între dispariția din Africa și Europa a lui Homo Neanderthalensis și apariția lui Homo Sapiens (Cro-Magnon)?

Se știe că indicii principalelor criterii de umanizare au avansat destul de repede. 

Încă de acum 3,8 milioane de ani, australopiteca gracila al cărei schelet a fost descoperit în 1974 în Afar avea oase lungi și drepte, iar femurele ei indicau un mers exclusiv bipet.

În același timp, familia de Homo timpuriu, descoperită lângă ea (5-7 indivizi fosilizați în acea perioadă) aveau deja maxilarele cu palatul în forma de „U” (în loc de „V” ca la maimuțe), mâini subțiri și lungi și dentiția bine dezvoltată (în special incisivii și caninii), ceea ce proba faptul că începuseră să consume carne.

Totuși, capacitatea cutiei craniene (care determină mărimea creierului și implicit gradul de inteligență) a evoluat foarte ciudat.

De la Australopiteci (700 cm³) la Homo Erectus (900 cm³), deci numai 200 cm³ în 2-3 milioane de ani, pentru ca apoi să facă un salt spectaculos la Homo Neanderthalensis (1.600 cm³) și Homo Sapiens (1.700 cm³) în doar 300.000 de ani.

Ce a determinat oare aceste salturi semnificative în evoluția omului?

Nici un exemplu din istoria vieții terestre nu sprijină aserțiunile celor care consideră aceste hiatusuri simple accidente nesemnificative.

Nici o teorie științifică nu este destul de bine argumentată pentru a explica veridic și complet aventura speciei umane, de la origini și până în prezent.

După cum conchidea marele paleontolog kenyan Richard Leakey în finalul filmului său The Making of Mankind („Evolutia rasei umane”):

Doar o intensă și serioasă cercetare științifică ne poate dezvălui minunatele secrete ale istoriei speciei Homo Sapiens, unica de pe Terra care a atins nivelul conștiinței de sine.

Neotenia

Un posibil răspuns la aceste enigme ale paleontologiei ar fi neotenia, mecanismul biologic ce permite unor specii să păstreze caractere infantile sau neonatale pe parcursul vieții. 

Acesta pare a fi procesul care a stat la baza evoluției omului din maimuță, dar acest mecanism nu poate fi declanșat decât prin control genetic.

Ideea că ar fi putut exista un astfel de control în evoluția speciei Homo Sapiens a fost pentru prima oară sugerată în anii ‘20 de anatomistul olandez Louis Bolk.

El a observat că atât oamenii adulți cât și puii de maimuță nou-născuți posedă maxilare mici, creiere de mari dimensiuni (a cincisprezecea parte din greutatea corpului) și au stațiunea verticală, bipedă.

Maimuțele adulte însă au maxilarele mari, creiere ce ating doar a suta parte din greutatea corpului și statiune patrupedă.

Teoria lui Bolk susține că, inițial, maimuțele antropoide și hominidele s-au dezvoltat similar însă, la un moment dat, viteza de evoluție spre forma adultă a hominidelor a încetinit considerabil.

Rezultatul a fost că urmașii primelor specii de hominide au rămas într-un perpetuu stadiu de „nou-născuți”, neajungând niciodată la forma adultă a maimuțelor antropoide.

După cum afirma Louis Bolk, neotenia a dat speciei umane o extraordinară vitalitate, favorizându-i în mod cert evoluția.

Înzestrând succesiv generațiile de hominide cu cea mai puternică particularitate juvenilă – un creier cu volum mare în comparație cu cel corporal – mecanismul neoteniei a transformat hominidele sedentare în cele mai inventive, adaptabile și reușite ființe de pe Terra.

După cum spunea savantul olandez:

Creierul juvenil, mare și neinhibat, și-a dovedit superioritatea, instaurându-și dominația în lumea vie terestră.

Teoria lui Bolk a fost ignorată la apariția ei, dar a primit sprijinul cvasiunanim al marilor paleontologi ai lumii (Leakey, de Grouchy, Johanson, Gould, Coppens, sau Taieb) în deceniile care au urmat, după ce expedițiile arheologice au descoperit în Africa extraordinare dovezi ce par să sprijine teoria evoluționistă a salturilor genetice.

După cum consemna revista științifică OMNI în august 1983, descoperirile din Afar și Kenya au demonstrat că, o dată cu fiecare nouă treaptă în evoluția omului, ultima specie avea capacitatea cutiei craniene sporită față de precedenta.

Paleontologii sunt de părere că această dezvoltare a craniului hominidelor a început cu milioane de ani în urmă, o dată cu înaintarea savanelor în dauna pădurilor.

Fără protecția copacilor, supraviețuirea depindea de continua creștere a volumului unui creier tot mai complex, capabil să conceapă unelte, dar și de adoptarea poziției verticale bipede, necesară eliberării mâinilor pentru a putea folosit obiectele.

Dar specialiștii cunosc faptul că neotenia nu poate fi provocată decât printr-o intervenție genetică repetată.

Un simplu accident n-ar fi putut influența evoluția unei specii, fiind lipsit de periodicitatea și amploarea necesară unei perpetuari a rezultatelor sale la scara istorică.

Este oare posibil ca specia umană să fi fost supusă unor modificări genetice deliberate pe vremea când încă se afla într-un stadiu incipient al evoluției sale? Care este oare adevărata origine a omului?

A fost oare evoluția umană influențată? Și dacă da, atunci de cine?

Lucy

Africa este considerată leagănul omenirii. Cu multe milioane de ani în urmă, strămoșii îndepărtați ai omului modern au coborât din copaci și au început să exploreze câmpiile acoperite de ierburi din jurul lor. 

Rămășițele fosile scoase la iveală de paleontologi ne-au sporit cunoștințele despre acești oameni timpurii, dar mai există multe întrebări la care nu s-a răspuns.

Bazinul Afar din nordul Etiopiei este una dintre cele mai puțin ospitaliere zone din lume. Totuși, alături de alte câteva regiuni din Africa, a furnizat oamenilor de știință material pentru a scrie una dintre primele pagini în cronica preistoriei omenirii.

În 1974, în extrem de aridul bazin Afar au fost descoperite niște rămășițe stranii. Echipa care făcea săpăturile a estimat că rămășițele au o vechime de peste 3 milioane de ani.

Interesant este că scheletul, botezat Lucy, prezenta indicii de evoluție remarcabile față de specia care îl precedase cu 1 milion de ani în urmă.

Antropologul William Chmerny de la Universitatea de Stat din Idaho (SUA) a studiat ani de zile scheletul de hominid găsit în 1974 de către paleontologul Donald Johanson, ajungând la concluzia că acea femelă pre-umană care a trăit în Afar este un exemplu clasic de neotenie.

De atunci s-au mai descoperit și alte rămășițe ale aceleiași specii (Australopithecus afarensis), iar rămășițele dezgropate în alte situri africane au contribuit și ele la înțelegerea dezvoltării strămoșilor omului modern.

Printre acestea se numără unele dintre cele mai vechi descoperite până azi (Ardipithecus afarensis – circa 4,4 milioane de ani vechime), dar și cele mai vechi monstre de hominizi moderni – cei mai apropiati strămoși ai ființelor umane moderne.

Majoritatea arheologilor sunt acum de acord că Africa este leagănul omenirii, dar lipsa dovezilor care să ateste existența unor hominizi timpurii în afara Africii îi nedumereste.

Căminul strămoșilor

De ce majoritatea descoperirilor de fosile s-au limitat la anumite regiuni ale continentului african? Să fi fost condițiile de evoluție de acolo atât de diferite de cele din restul Africii?

În 1984, Yves Coppens, profesor la College de France, Paris, și unul dintre descoperitorii lui Lucy, a avansat un scenariu larg acceptat în lumea științei, chiar dacă nu unanim.

Cu circa opt milioane de ani în urmă, mișcările scoarței terestre au creat Valea Marelui Rift, care traversează Africa de la marea Roșie până în Zimbabwe. 

Această falie tectonică separă Africa de Est de Africa Centrală și de Vest. Porțiunea estică a continentului s-a transformat în savană deschisă în stepa aridă, în vreme ce partea vestică este marcată în continuare de clima umedă.

Mișcările scoarței terestre au creat două regiuni cu condiții de mediu extrem de diferite, la care au trebuit să se adapteze diferiții lor locuitori.

În timp ce Africa Centrală și de Vest sunt și astăzi căminul maimuțelor antropoide, ca gorilele și cimpanzeii, locuitorii regiunilor estice au evoluat treptat până la punctul la care au început să meargă în poziție verticală.

În savana întinsă, prea puțin împădurită, acest lucru le-a dat un avantaj clar față de alte vietăți.

Apariția mersului biped marchează începutul speciei umane. Predecesorii noștri au început abia mult mai târziu să exploreze alte regiuni.

Mai întâi s-au îndreptat de-a lungul Văii Marelui Rift spre sud; în timp, au ajuns să populeze tot continentul african și, în cele din urmă, întreaga lume.

Însă aceste teorii despre originea omului și evoluția speciei umane ridică și o serie de întrebări. De exemplu, această perioadă reprezintă doar o clipă în timpul geologic, permițând maximum 250 de mutații genetice.

Or, transformările esențiale produse în detaliile anatomice ale hominidei afariene (sporirea considerabilă a capacității cutiei craniene, stațiune bipedă, falange lungi și subțiri, femure și tibii drepte) necesitau aproximativ 2 milioane de mutații genetice, posibile doar în sute de milioane de ani.

Chiar favorizate prin mecanismul neoteniei, care ar reduce mult numărul genelor necesare schimbărilor, mutațiile nu s-ar fi putut declanșa și perpetua prin accidente genetice naturale.

Ori, cum a fost oare posibil ca „Lucy” să prezinte toate aceste evoluții genetice uimitoare comparativ cu „predecesorii” ei care au populat Terra cu nici 1 milion de ani înainte?

Modalitatea și cauzele producerii acestor mecanisme genetice rămân încă inexplicabile, dar mulți cercetători sunt de părere că, după câte știm astăzi, ele nu puteau apărea, în cursul unei evoluții normale, decât într-o perioadă de cel puțin zece ori mai lungă decât cei 15 milioane de ani, acceptați ca interval al edificării speciei Homo Sapiens.

Misterele originii omului și a evoluției speciei umane sunt și mai mult adâncite de o altă enigmă – populațiile cu caractere genetice și rasiale neobișnuite.

Mai mult decât simple mituri și legende?

În majoritatea legendelor și documentelor provenind de la toate popoarele străvechi, apar cu o regularitate obsedantă uriașii albi cu plete și bărbi blonde sau roșcate, cunoscuți sub diverse nume (Fiii Cerului, Fiii Soarelui, Fiii Aurorei, Fiii Tunetului, Wanni, sau Viracochas), toate invariabil legate de cosmos, considerat mai mult spațiul învecinat Terrei decât un tabu religios.

Legendele sunt categorice.

Toți uriașii veneau din cer și s-au reîntors acolo, după ce au lăsat cunoștințele vitale pentru supraviețuirea si evoluția omenirii, aflată pe atunci în „stadiul copilăriei”, de la obținerea focului și prelucrarea metalelor, până la astronomie, arhitectură, matematică, geografie și medicină.

Desigur, toate aceste legende au fost tratate cu ironie sau indiferență. Însă sunt ele doar simple mituri? Este oare posibil ca originea omului să fie ascunsă undeva în aceste legende fantastice?

Există dovezi certe ale apariției, cu 40.000 de ani în urmă, a unei rase de oameni cu caractere europide, având înălțimea cuprinsă între 2 și 3 m și capacitatea cutiei craniene de 1.800-1.900 cm³.

Revistele Science et Vie și Stern au publicat în 1982 o serie de articole științifice însoțite de fotografiile unor dovezi paleontologice remarcabile.

Opinia publică nu cunoaște însă decât foarte puține din descoperirile care tind să treacă unele „fantezii” din domeniul ficțiunii, în cel al realității obiective.

În ultimii 150 de ani au fost descoperite atâtea schelete si mumii ale unor rase umane foarte diferite de cele actuale, încât arheologii s-au văzut obligați să admită că ele nu sunt doar niște accidente genetice.

Un astfel de exemplu a fost analizat și de către cunoscutul autor Erich von Daniken care a prezentat, în filmul său documentar Amintiri despre viitor, o variantă modernă a poveștii lui Mark Twain, Un yankeu la curtea regelui Arthur. 

La Muzeul de Paleontologie din Moscova se află celebra enigmă din Yakutia – un craniu de bivol sălbatic cu o vechime de câteva mii de ani, ce are între arcade o gaură mică, perfect rotundă, prin care nu poate încăpea decât un glonte de calibrul 9 mm.

Întrebarea evidentă ridicată de von Daniken a fost: „Cine folosea carabine Winchester în paleolitic”? 

Paleontologia nu a putut găsi, nici până în ziua de azi, o explicație rezonabilă pentru această enigmă.

După cum constatau și cercetătorii francezi în revista Science et Vie (1875), evoluția este prezentată ca un proces continuu și puțini amintesc despre nenumăratele eșecuri, marile discontinuități dintre specii și salturile calitative inexplicabile ale omului.

Adevărul este că momentele cheie din istoria umanității, cum ar fi clipa în care primul am nu a mai aruncat piatra pe care o folosise, ci a păstrat-o ca unealtă, clipa în care a scos primul sunet articulat și a descoperit solidaritatea de grup aruncându-se în ajutorul unui semen, atacat de un animal, toate aceste momente marcante în procesul de umanizare rămân un mister, atât prin motivele care le-au determinat, cât și prin modul sau timpul în care s-au produs.

Special umană are meritul incontestabil de a fi perseverat neabătută pe calea victoriei, în ultimii 30.000 de ani.

Dar, ce s-a întâmplat mai înainte? Ce motiv a determinat maimuțele Ramapithecus să pornească pe acest drum?

Omul este cea mai evoluată specia terestră astăzi după preistoria și istoria sa atât de zbuciumată, însă el nu era în nici un caz o specie cu mari șanse de evoluție chiar dacă avea în urma sa 15 milioane de ani de evoluție.

A fost specia umană modificată genetic?

Ce anume a determinat evoluția atât de rapidă și inexplicabilă a speciei umane? 

Erich von Daniken este de părere că într-un trecut foarte îndepărtat, greu de precizat în timp, o navă spațială străină a descoperit planeta noastră. Echipajul stabilește că Pământul întrunește toate condițiile pentru geneza unor ființe dotate cu inteligență. 

Firește, „omul” acelor vremuri nu era încă Homo Sapiens, ci altceva. 

Astronauții străini fecundează artificial unele exemplare feminine din această specie, le scufundă – după cum spun stravechile legende – într-un somn adânc și se reîntorc spre locurile de unde au venit.

Repetă experiența înnobilării de câteva ori (revenind de-a lungul timpului), până când realizează, în fine, o ființă înzestrată cu suficientă inteligență spre a-i putea împărtăși normele vieții sociale.

Pentru a evita pericolul unei involuții, dat fiind că omul, la originile sale, nu depășise încă starea de sălbăticie și ar fi putut să se împerecheze cu animalele, astronauții nimicesc exemplarele mai puțin reușite sau le iau cu ei pentru a popula alte continente (cazul probabil al speciei Homo Neanderthalensis).

Astfel iau naștere primele comunități umane și apar primele manifestări de îndemânare în muncă.

„Zeii” se arată mai departe interesați în transmiterea cunoștințelor lor.

Își ocrotesc învățăceii, se arată dornici să-i apere de primejdii și doresc să obțină – fie și cu forța – o dezvoltare pozitivă a colectivității umane.

Progeniturile nereușite sunt lichidate (sau lăsate în voia întâmplării, ceea ce, în majoritatea cazurilor, ducea la dispariție – câte specii n-au pierit în cursul milioanelor de ani, unele chiar în culmea dezvoltării lor?), urmărindu-se în schimb ca ceilalți (cazul probabil al rasei Cro-Magnon) să beneficieze de condițiile propice unei societăți capabile să se dezvolte.

În timp, va urma transmiterea unor inestimabile cunoștințe ale acestor vizitatori pământenilor, care îi vor trata cu nemărginit respect, păstrându-le cu recunoștință amintirea timp de multe generații.

Dar străinii nu au mai revenit și specia umană și-a urmat singură evoluția.

Au izbucnit războaie nesfârșite,îmbinându-se ca ochiurile unei plase în istorie, cetățile s-au ruinat, multe cunoștințe s-au pierdut, pentru a fi redescoperite mai târziu, s-au succedat generații deosebite, au înflorit și au dispărut civilizații.

În momentul apariției ipotezelor lui von Daniken, s-a iscat „din senin” o adevărată furtună de proteste grăitoare prin diversitatea lor.

Ipoteza paleoastronauticii deranjeaza autoritățile religioase și contrazice teoriile științifice în vigoare. Acceptarea ei înseamnă nu atât modificarea manualelor școlare, cât schimbarea întregului mod de a privi istoria, revizuirea tuturor cunoștințelor noastre despre trecutul umanității până în urmă cu două milenii.

Aceasta ipoteză este prea radicală si aici intervin probleme mai serioase decât opoziția unor oameni de știință conservatori.

Legile hazardului

Multe din motivele conflictelor s-ar fi prăbușit dacă umanitatea ar fi constatat că se trage cam din aceeași rasă, că acum 30.000 de ani nici nu existau de fapt rase în accepțiunea actuală a cuvântului, că ființele care au intervenit, poate, în evoluția omului le-au dat tuturor aceeași șansă de dezvoltare, lăsându-le aceleași cunoștințe.

În sfârșit, judecând prin analogie, s-a prezentat următoarea situație: presupunând că niște astronauți tereștri ar descoperi pe o planetă din Univers ființe inteligente aflate pe o treaptă de dezvoltare inferioară nouă, ar interveni ei oare în procesul (biologic sau istoric) de evoluție a acestor ființe?

Ar distruge ei pe cele a căror evoluție ar fi considerată prea înceată, pentru a le favoriza pe celelalte? Ar realiza ei oare fecundarea și hibridarea în grupul unor ființe înzestrate cu rațiune (presupunând că ar rezolva problema incompatibilității genetice)?

Problema intervențiilor de inginerie genetică a depășit stadiul explorărilor de ordin teoretic. 

Primele astfel de operații au fost făcute încă din 1982 când prof. dr. M. Cline a obtinut rezultate care au depășit până și cele mai optimiste așteptări de la acea vreme.

Desigur, este încă lungă calea ce urmează a fi străbătută pentru a conferi acestui fel de chirurgie atributele unei tehnici de corectare a unor anomalii genetice sau funcționale rezultate ca urmare a unor afecțiuni patologice dobândite după naștere.

În orice caz, însă, asemenea tehnici nu sunt admisibile ca intervenții forțate asupra unor ființe inteligente, acțiuni ce ar veni într-o flagrantă contradicție cu principiile umanitare unanim recunoscute.

Sunt însă cercetători care, pornind de la hiatusurile existente în evolutia omului (până în prezent inexplicabile), nu exclud posibilitatea unor asemenea intervenții asupra unor ființe neinteligente terestre, cu scopul de a le favorita evoluția spre rațiune, ipoteză care ar implica însă intervenția unor ființe străine de planeta noastră înzestrate cu o raționalitate superioară.

Alți autori susțin însă că „saltul spre rațiune” a fost determinat de un accident genetic, sau o suită de mutații genetice induse de modificări survenite în radioactivitatea terestră, de influența unor factori cosmici sau, pur și simplu, de „legile hazardului”.

În sfârșit, o altă categorie de oameni de știință susțin că „natura nu face salturi”, că evoluția hominidelor s-a desfășurat normal și că „golurile” constatate în această evoluție sunt explicabile prin lipsa unor informații concludente pentru perioadele respective, informații ce vor fi probabil completate odată cu progresele înregistrate de știință. 

Nu ne rămâne decât să așteptăm ca cercetări științifice serioase, eliberate de orice prejudecată, să valideze una dintre aceste ipoteze sau să elaboreze o alta, plauzibilă și verificabilă în acest domeniu atât de enigmatic și controversat al originilor si evoluției omului.

Până atunci însă, originea omului rămâne un subiect aspru dezbătut pe scena științifică.