Mitul chinezesc al creației – Cine a fost Pan Gu, cel care l-a modelat pe om din lut?

Miturile și tradițiile chinezești conexează multe povești vibrante, fiecare având caracterul său distinctiv. 

Aceste povești descriu societatea ideală către care priveau primii oameni, cântă laudele iubirii statornice și loiale, prețuiesc întreaga natură și gândesc profund războiul înfricoșător. 

Ele implică sentimente dogoritoare, imaginație exagerată, laude afectuoase și așteptări sincere. Prin cunoașterea acestor povești puteți pătrunde pe ușa civilizației chineze.

Popoarele din întreaga lume au propriile lor legende privind geneza, prin care încearcă să răspundă la întrebările despre cum au luat ființă cerul, pământul și omenirea. 

Aceste legende sunt diferite, însă prezintă și anumite asemănări, fapt care demonstrează că strămoșii noștri gândeau asemănător, chiar dacă trăiau într-o perioadă a primitivismului și a ignoranței, combinate cu o lipsă a comunicațiilor.

Mitul creației în mitologia elenă

Legendele grecești fac parte din comorile civilizației și au circulat în întreaga lume. Aceste legende ne spun ca Zeus, Tatăl Zeilor, a creat cerul, lumea și viețuitoarele pământului. 

Iar fiul său, Prometeu, a făcut mai multe figurine din lut, după propria lui imagine, oferindu-le inimi înzestrate cu bunătate și răutate, după cum văzuse la animalele din jurul său. 

Zeiței Atena i s-a făcut milă de aceste creaturi din lut, pe jumătate vii, și a suflat un vânt blând și luminos peste ele. Astfel, creaturile au prins viață pe deplin și, ușor ușor au ocupat întregul pământ. Cu alte cuvinte, acestea au fost primele ființe umane. 

După aceea, au apărut oamenii din Epoca de Aur, de Argint și de Bronz. Ei au jucat numeroase drame bazate pe viață și pe moarte, dragoste și ură, bunătate și cruzime, bine și rău, frumusețe și urâțenie, duritate și căldură umană. 

Chiar și astăzi ei ne trezesc tot respectul.

Potrivit legendelor indiene despre originea lumii, exista doar un „spirit”. El era Dumnezeul, Creatorul și Stăpânul tuturor lucrurilor.

Pan Gu s-a născut dintr-un ou

Legendele chineze despre facere ne înfățișează sentimente diferite. Se spune că la început universul era gol, însă la un moment dat a apărut o mică bulă de aer. 

Această mică bulă s-a oprit treptat, formând un nor care și-a schimbat apoi forma, transformându-se într-o minge. De-a lungul nenumăraților ani, aceasta a devenit un ou roșu enorm.

Din acest ou a luat naștere Pan Gu. După 18.000 de ani (potrivit conceptului popular chinezesc, cifra 9 ar fi echivalent cu multitudinea, iar un multiplu de nouă este folosit pentru a exprima „foarte, foarte mult” sau „foarte, foarte mare”; cifra 9 poate să nu fie un număr real, dar să aibă semnificația de „numeros”) el s-a trezit dintr-un somn adânc, a lovit, s-a zbătut și a început să rupă haosul sufocant. 

Așa au luat naștere cerul și pământul. 

Un luminos și diafan Yang Qi s-a ridicat și a clădit cerul senin. În același timp, plin de praf și greoi, Yin Qi a coborât încet și a dat formă pământului (conceptele Yang și Yin sunt caracteristice Chinei și pe baza celor două lumi s-a produs armonia dintre Yin și Yang. 

Cu această informație în minte aveți o altă cheie pentru înțelegerea culturii chineze). În ceea ce privește cojile oului din care s-a născut Pan Gu, unele s-au ridicat și s-au transformat în stele, în timp ce altele s-au scufundat și s-au transformat în minerale.

Însă, după un timp, distanța dintre cer și pământ nu mai era suficient de mare pentru ca Pan Gu să-și întindă mâinile și picioarele. 

El nu voia ca cerul și pământul să se unească din nou și să revină la starea originară de haos, astfel că a susținut cerul cu mâinile sale și și-a înfipt picioarele în pământ și a continuat să țină cerul și pământul separate. 

Prin urmare, cerul s-a înălțat cu nouă picioare în fiecare zi și pământul s-a depărtat cu o distanță egală. Și înălțimea lui Pan Gu creștea cu zece picioare pe zi. 

După alți 18.000 de ani, Pan Gu era un gigant de 90.000 de li (45.000 de km), care era chiar distanța dintre cer și pământ, de unde și numele de „Cer în Nouă Straturi”.

Cerul și pământul erau foarte înțelept construite de către Pan Gu. Dacă Pan Gu era bucuros, și cerul era senin, iar aerul era răcoros; dacă Pan Gu era mânios, cerul devenea negru; dacă Pan Gu suspina, se iscau vânturi violente; dacă Pan Gu plângea, lacrimile lui se transformau în furtună năprasnică; dacă Pan Gu clipea, un fulger brăzda cerul; și dacă Pan Gu sforăia, sforăitul său se transforma în tunet.

Marele Pan Gu a trăit o viață singuratică nenumărați ani între cerul și pământul pe care el însuși le crease, și, în cele din urmă, s-a stins. Trupul lui s-a prăbușit, provocând o izbitură puternică. 

Ochiul său stâng a devenit soarele, iar cel drept a devenit luna. Capul său a devenit Muntele Taishan sau Marele Munte din Est, piciorul s-a transformat în cel mai înalt dintre vârfuri, Muntele Huashan din provincia Shaanxi, iar pântecul a devenit minunatul munte Songshan, din provincia Henan. 

Brațul stâng a devenit Muntele Hengshan din provincia Hunan, iar brațul drept s-a prefăcut în Muntele Hengshan din provincia Shanxi. 

Vasele de sânge s-au prefăcut în râuri, tendoanele au devenit poteci și creste, carnea i-a devenit pământ fertil, părul s-a făcut flori, iarbă și păduri, dinții și oasele au devenit comori, iar sudoarea lui s-a prefăcut în blânda rouă care hrănește toate lucrurile.

Astăzi, se presupune că cerul ar fi corpul acestui Pan Gu, iar pământul ar fi carnea și oasele sale. Dragostea pentru pământul natal este puternic reprezentată prin această legendă care rămâne veșnic proaspătă și profund întipărită în memoria poporului chinez.

Nu Wa a creat ființele umane frământând nămolul

Pan Gu a creat cerul și pământul, însă, între cer și pământ, el a fost singur și a murit în singurătate. Fără Pan Gu, lumea a devenit la rândul său un loc singuratic. După mulți și nenumărați ani, ani de primitivism și solitudine, strămoșul oamenilor, Nu Wa, a ieșit la iveală.

În poveștile chinezești, zeița Nu Wa are corp de șarpe și chip uman și reprezintă imaginea maternității, ieșită direct din pământ, din carnea lui Pan Gu. 

Potrivit tradiției chineze, ea este văzută mai degrabă ca o bătrână bunică, decât ca o zeiță. Ea nu a vrut să trăiască în singurătate și a dorit ca frumoasa lume între cer și pământ să fie plină cu ființe vii. Astfel, a început să creeze omenirea după propria ei imagine. 

A frământat noroi și a făcut figurine, pe care le-a pus pe pământ. Spre bucuria ei, aceste chipuri de lut au prins viață imediat ce au atins pământul. Și-au mișcat mâinile și picioarele, au privit în jur, și-au deschis gurile ca să vorbească și au început să cânte și să râdă. 

Au înconjurat-o pe Nu Wa și au strigat într-o singură voce emoționantă „Mamă!”.

Na Wa a fost atât de fericită, încât a construit neîncetat figuri, zi și noapte. După un timp a obosit atât de tare, încât pur și simplu a afundat o creangă în noroi și a început să o agite într-o parte și-n alta. Stropii de noroi s-au transformat în ființe umane, care s-au cățărat pe munți, s-au îndreptat către văi și au populat lumea.

Nu Wa a împărțit ființele umane în bărbați și femei și i-a văzut împerechindu-se și dând naștere la nenumărați urmași. 

Treptat, s-a format nesfârșitul lanț al omenirii.

Nu Wa a cârpit cerul

Simplitatea este o caracteristică distinctivă a legendelor chineze despre facerea lumii. Ele sunt strâns legate despre modul de viață al vechilor chinezi.

Nici o altă cultură nu are acest motiv al unui zeu care cârpește cerul. Acest lucru arată că poporul chinez a avut din cele mai vechi timpuri o perspectivă pozitivă a interesului general de „a ajuta țara” sau „de a cârpi cerul”. 

Prin analogie, cerul semnifică țara și societatea, iar „cârpirea cerului” are semnificația atenuării dezastrului revoltelor și a menținerii unei societăți unite și armonioase. Este o idee despre pace și progres și nu despre violență și tulburări. 

Prin urmare, cârpirea cerului este o responsabilitate socială a chinezilor, în special a acelora cu idealuri nobile, asumată în chip conștient.

Poveștile chinezești spun că cerul era rotund, iar pământul era pătrat după ce a fost creat de Pan Gu. Cerul era susținut de patru stâlpi, iar pământul era susținut de frânghii. 

După mult timp, stâlpii care susțineau cerul au început să putrezească și pământul s-a rupt și el. Au apărut multe fisuri prin care focuri puternice și ape mirositoare ieșeau la suprafață. Și cerul s-a crăpat și s-au dezlănțuit ploi violente, grindină și au căzut meteoriți.

Un mare război în cer

Într-un an, a izbucnit un război între zeul focului, Zhurong, și zeul apei, Gong Gong. 

Gong Gong a fost învins și a scăpat fugind la marginea cerului. Zhurong l-a urmărit înfierbântat. Iar Gong Gong nu a putut să evite ciocnirea cu Muntele Buzhoushan. 

Inițial, Muntele Buzhoushan era unul dintre cei patru stâlpi care susțineau cerul, însă a fost rupt de către Gong Gong. 

Atunci, „cerul s-a înclinat spre nord-vest, iar pământul s-a scufundat spre sud-est”. O gaură mare a apărut în nord-vestul cerului și apa a început să curgă pe pământ ca o cascadă venită direct din râul ceresc. 

Pământul a început să se cutremure și inundațiile și focurile furioase au scăpat din frâu dezastrul. Sălbaticul dragon negru, care era încătușat în mlaștina din Câmpiile Centrale, a prins momentul potrivit pentru a ieși la iveală, iar lumea dintre cer și pământ a îndurat suferințe fără margini.

Nu Wa, marea mamă a oamenilor, nu a putut suporta să vadă că progeniturile sale și lumea în care trăiesc au ajuns într-o stare atât de jalnică. 

Ea a mers în fiecare colț al pământului și a început să adune pietre colorate în roșu, galben, albastru, alb și negru. Ea a mai strâns lemne pentru foc. A pornit un foc puternic care a topit pietrele în șapte zile și șapte nopți. 

Pietrele au devenit lichide și Nu Wa le-a folosit pentru a cârpi cerul prăbușit. Apoi a fugit în mare, a prins o țestoasă uriașă, i-a tăiat picioarele și le-a pus în locul stâlpilor cerului. 

Ea a ucis apoi dragonul cel negru și a dus toate animalele sălbatice în păduri. A aruncat cenușa rămasă de la topirea pietrelor peste zonele inundate, transformându-le în câmpuri înverzite. 

Lumea dintre cer și pământ și-a recăpătat vigoarea, cu excepția cerurilor din nord-vest și pământului din sud-est, care au rămas ceva mai jos decât erau înainte de ruperea cerului. 

De aceea, soarele, luna și stelele apun în partea de vest, iar râurile coboară fără încetare spre sud-est.