Misterul relicvelor Sfântului Petru – Unde se află îngropate moaștele Sfântului Petru?

Până în secolul al X-lea, când biserica a interzis comercializarea moaștelor și a relicvelor sfinte, acestea constituiau obiectul unui comerț intens, al cărui centrul se afla la Constantinopol.

Clienții erau de regulă pelerinii, ce veneau în număr mare la locurile sfinte, iar majoritatea cumpăratorilor erau interesați mai ales de moaștele Sfântului Petru.

Documente și mărturii contradictorii

Într-un manuscris din secolul al XVI-lea – conform celor scrise de Jean Francois Baque, într-un număr din 1991 al revistei Historama – se afirma că moaștele Sfântului Petru, părintele bisericii creștine, au fost scoase dintr-o criptă de la Vatican, pe la începutul secolului al VII-lea, și duse la mănăstirea Sfântului Petru din Roda, aflată într-o regiune situată în nord-estul Spaniei, în extremitatea orientală a Munților Pirinei.

Până în prezent, nu dispunem de nici o mărturie care să ateste că acestea ar mai fi fost vreodată readuse la Roma.

Deci ce s-a întâmplat cu relicvele Sfântului Petru? Și dacă moaștele s-au pierdut cu adevărat, atunci la ce anume se închină creștinii veniți în pelerinaj la Vatican?

De-a lungul timpului, relicvele Sfântului Petru au fost împrăștiate în nenumărate locuri. Astfel, cheile, lanțurile, veșmintele și acoperământul altarului său au fost răspândite prin diferite așezăminte religioase sau mănăstiri din toata lumea creștină.

Cea mai mare parte a lor însă se pare că se află la mănăstirea benedictină Sfântul Petru din Roda (sau Pedro de Roda).

Mănăstirea se înalță maiestuos în mijlocul unui peisaj dezolant care-i sporește măreția. Locul este învăluit și astăzi în mister, acoperit de garriga și presărat de măslini piperniciți care străjuiesc golful Leansa și Puerto de la Sierra, la aproximativ 30 de km de granița franco-spaniolă.

Mănăstirea tronează plină de grație pe coama Sierra Verdera, ultima înălțime a Pirineilor Orientali, care apoi par să se prăvale vertiginos în apele albastre ale Mediteranei, între coasta Vermeillei și Costa Brava.

Ruinele acestei mănăstiri, cândva falnică și scânteietoare, ascund misterul peste care s-au scurs secole, privind locul unde se află îngropate moaștele Sfântului Pentru, pe numele lui adevărat, de ucenic al lui Hristos, Simon.

Sfântul Petru a fost crucificat cu capul în jos pe colina Vaticanului din Roma, în anul 64, în timpul domniei lui Nero și a fost îngropat în apropiere. 

Rămășițele trupului său, cele ale discipolului său, Sfântul Petru Exorcistul, precum și a altor martiri au fost scoase pe la începutul secolului al VII-lea, transportate și îngropate într-o grotă din vecinătatea mănăstirii Sfântului Petru din Roda.

Dar documentele prezentate de istorici par să fie contrazise de cele ale autorităților ecleziastice de la Roma.

Astfel, pe 28 iunie 1978, în audiența acordată de Papa Paul al VI-lea, se menționa:

Primul lucru de la care nu se poate sustrage nici un vizitator al Vaticanului este mărturia celor scrupuloase studii recente și concluziilor examinării săpăturilor arheologice relativ la mormântul Sfântului Petru. Petru se află aici, la Vatican, după cum reiese din analizarea documentelor, a indicilor și a logicii.

Însă „documentele”, „indiciile” și „logica” invocată de Papa Paul al VI-lea sugerează un cu totul alt adevăr.

De altfel, mulți experți consideră că locul în care sunt păstrate relicvele Sfântului Petru constituie o enigmă a istoriei, încă nerezolvată.

Moaștele Sfântului Petru au fost scoase din Vatican

Istoricul francez Jerome Carcopino (1881-1970), într-una din lucrările sale, ne oferă informația că moaștele Sfântului Părinte al Bisericii creștine au fost transferate în anul 258 undeva în catacombele din San Sebastian, de teamă de a nu fi profanate de cei ce se împotriveau creștinismului.

Ele au fost readuse la Roma în anul 336 și depuse în biserica Sfântului Petru, prin grija împăratului Constantin cel Mare, ca urmare a cererii Papei Silvestru I (mort în anul 335). 

Dar calvarul peregrinării relicvelor Sfântului Petru nu a luat sfârșit.

La începutul secolului al VII-lea, ele sunt scoase de la Vatican pentru a fi transportate într-un loc mai sigur, care să le ferească de profanarea păgânilor. 

O serie de istorici care au cunoscut îndeaproape evenimentele, cum ar fi Boronio, Sahelico, Sacchi, Platina, Mejina și alții, menționați pe larg de Jeronimo Pujades (1568-1635) în lucrarea sa Cronica universal del principado de Cataluna, ne oferă o serie de amănunte extrem de interesante, referitor la această problemă.

Pujades afirmă că, în vreme ce vizita în 1606 mănăstirea San Pedro de Roda, aflată în nord-estul Spaniei, în apropierea Munților Pirinei, a descoperit în biblioteca lăcașului sfânt un manuscris ce purta numărul „223” și menționa următoarele:

În timp ce Focas domnea în Orient și scaunul apostolic de la Roma era ocupat de Papa Bonifaciu al IV-lea, amiralul Babilonului, în fruntea unei puternice armate persane, amenința Roma, venind pe mare.

Reconstituind evenimentele, este mai mult ca probabil ca întâmplările menționate în acel manuscris să se fi produs în 608 sau 609.

Amenințarea iminentă a armatei persane de a supune și devasta Roma și a profana resturile pământești ale apostolilor Petru și Pavel, ca și ale altor sfinți aflați în sfintele lăcașuri ale Vaticanului, l-au determinat pe suveranul pontif să convoace de urgență un conciliu.

Au fost invitați prelații de rang înalt, prinții și notabilitățile orașului. 

Cu toții, cei prezenți, au fost de acord că o parte din moaștele preafericitului sfânt Petru (capul și brațul drept), trupul discipolului său, Sfântul Petru Exorcistul, precum și osemintele martirilor creștini Concordis, Lucidino și Moderando, să fie scoase din Roma și transportate prin intermediul unor oameni de încredere, în Franța, pentru a se odihni într-un loc sigur, până la sfârșitul persecuțiilor care amenințau.

Papa Bonifaciu al IV-lea a adăugat cu mâna lui acestor moaște un flacon care se spune că ar fi conținut sânge de la Iisus Hristos, și împreună cu clerul ce luase parte la conciliu, au format o procesiune care a însoțit sfintele rămășițe până la corabia ce se afla ancorată în port.

Depuse cu solemnitate la bordul vasului, ele au fost însoțite de câțiva ecleziaști de încredere, printre care se aflau și frații Feliu, Poncio și Epicino.

Grota Sfântului Pavel

Corabia a urmat cursul descendent al Tibrului și a pătruns în Marea Mediterană. Dusă de un vânt puternic, după câteva zile de navigație, a ajuns în portul Armen de Roda, numit astăzi Puerto de la Sierra, aflat perpendicular pe lanțul Munților Pirinei, ce despart Franța de Spania.

Bucuroși că au scăpat nevătămați și au ajuns cu bine la țărm, timp de trei zile membrii echipajului au rămas pe corabie, aducând mulțumiri lui Dumnezeu prin rugăciune.

Provizia de apă fiind pe sfârșite, câțiva dintre ei au coborât pe țărm, în căutare de apă proaspătă. Ce a urmat aflăm din Cronica universal del principado de Cataluna, a lui Jeronimo Pujades:

Oamenii urcară pe falnicul munte, numit Verdera, și din vârf zăriră o câmpie întinsă denumită Ampuradan, marea, numeroase lagune și heleșteie în prăpastia ce se datora prăbușirii Pirineilor spre coastă. Ceva mai jos de vârf, găsiră un izvor cristalin cu apă rece și nu departe de el o grotă, dominată de un mic altar, care fusese ridicat de Sfântul Pavel în cei doi-trei ani cât stătuse aici, pe când fusese episcopul Narbonnei.

Considerând că este un loc potrivit pentru a îngropa rămășițele pământești ale sfântului, călugării au luat de pe navă, în taină, moaștele și le-au depus în fundul grotei pe care au avut grijă să o astupe înainte de a pleca.

Întorși, câteva săptămâni mai târziu, după ce trecuse pericolul, le-a fost imposibil să mai găsească locul mormântului, din cauza abundenței vegetației spinoase ce năpădise împrejurimile în lipsa lor.

Înțelegând că nu vor mai putea recupera prețioasa comoară sacră, s-au stabilit acolo până la moarte, cu excepția a doi dintre ei, care s-au întors la Roma, pentru a da socoteală de rezultatul călătoriei.

Papa Bonifaciu al IV-lea, luand act de cele intamplate, a considerat ca nu se cade ca locul sa ramana pustiu și, pentru a-l marca, a dispus construirea unei manastiri impunătoare.

Misterioasa mănăstire a Sfântului Petru din Roda

Mănăstirea Sfântului Petru din Roda a fost vizitata și elogiată de Carol cel Mare, în anul 778. 

Dacă invazia arabă din 711 nu provocase stricăciuni edificiului, în schimb ofensiva maură din 798 a afectat parțial mănăstirea, provocând distrugeri importante.

Maurii, veniți din nordul Africii, inteționau să-și recapete pământurile pe care le pierduseră pe vremea lui Ludovic cel Pios (778-840, născut la Chasseneuil, rege al francilor între 814 și 840), fiul lui Carol cel Mare.

Urmează o perioadă grea pentru mănăstire când, datorită vitregiei timpurilor, este uitată și lasătă în părăsire. 

Construcția se deteriorează, mai ales în urma numeroaselor expediții maure.

Totul a durat până în anul 944, când arhitectul Tassis începe lucrările de restaurare a edificiului, operațiune care continuă și după moartea sa, încheindu-se abia în anul 1022.

Legat de construcție, a planat mult timp un alt mister și anume, cum se putea explica prezența capitelurilor corintene într-o bazilică de inspirație vizigotă și romană.

Amintim ca vizigoții au apărut în secolul IV în regiunea Dunării, fiind convertiți la arianism. În anul 410 au cucerit Roma. Instalați ca federali în sud-estul Galiei (418), ei au cucerit o bună parte din Spania (476). În 711, vizigoții au fost învinși de arabi.

Explicația a fost găsită mult mai târziu, ținându-se seama de afirmația din cartea lui Ptolemeu care menționa că pe muntele Verdera se afla templul zeiței Venus din Pirinei.

Constructorii mănăstirii benedictine, ca mai toți constructorii din acea vreme, obișnuiau să valorifice materialele de construcție aflate în împrejurimile noului edificiu. În acest caz au fost recuperate o parte din capitelurile grecești aparținând fostului templu al zeiței Venus.

Cele relatate de istorici fac să fie considerată ca certă transferarea osemintelor Sfântului Petru și a celorlalți martiri la mănăstirea Sfântul Petru din Roda.

Să vedem acum ce spun sursele istorice despre reîntoarcerea moaștelor Sfântului Petru la Vatican. Istoricul catalan, Alexandre Deulofeu, afirma:

Dacă există certitudinea că osemintele lui Petru au fost scoase din Roma, nu există nici o dovadă a întoarcerii lor în acest oraș.

Pe bună dreptate, observă o serie de istorici și oameni de știință, printre care și clerici, că dacă s-ar fi petrecut acest lucru, faptul nu putea scăpa neobservat și ar fi fost menționat în cronici sau relatări istorice sau, în cel mai rău caz, ar fi fost transmis prin tradiție orală.

Dar nimic nu vine în sprijinul acestei ipoteze, deci relicvele au rămas pentru totdeauna în pământ catalan.

Vaticanul minte legat de locația osemintelor

Un indiciu care vine să susțină cele mai de sus îl constituie faptul că, așa cum menționează Alexandre Deulofen, în anul 1090, Papa Urban al II-lea acorda aceleași indulgențe atât credincioșilor, care mergeau în pelerinaj la catedrala Sfântul Petru de la Vatican, cât și celor ce mergeau la mănăstirea Sfântul Petru din Roda.

Este un indiciu indubitabil care pledează pentru teza conform căreia sfintele moaște se păstrează în pământ spaniol.

Se impune și un argument logic: ce motiv ar fi avut Papa Bonifaciu al IV-lea să dispună construirea unei mănăstiri atât de grandioase, într-o zonă uitată de lume, la granița de răsărit a Spaniei?

Iată cum argumentația mărturiilor istorice, împletită cu logica, conduce la acreditarea ideii că moaștele Sfântului Petru – în totalitate sau parțial – se odihnesc în pământ catalan.

Însă nici Vaticanul nu s-a lăsat mai prejos. Cercetările întreprinse de Vatican datează încă din preajma primului război mondial. Astfel, în 1915 au fost descoperite o serie de catacombe frecventate de creștini, sub bazilica Sfântului Sebastian, pe Via Appia.

Pe pereți puteau fi văzute inscripții ce păreau să dovedească faptul că rămășițele pământești ale Sfinților Petru și Pavel se aflau în acest loc, fapt întărit și de afirmațiile Papei Damasus I, alături de confirmarea transferării relicvelor din anul 258.

În 1914, în urma săpăturilor executate sub bazilica Sfântului Petru de la Vatican, a fost descoperit un trofeu, identic cu cel pe care îl oferise pretorul Gaius Sfântului Petru, la sfârșitul secolului al II-lea.

Se impune o remarcă menționată de altfel de istoricul Charles Meunier în Istoria sfinților și sanctității (Editura Hachette, Paris):

Spațiul presupus a adăposti moaștele Sfântului Petru este mult prea redus.

În 1951, Papa Pius al XII-lea trasează ca sarcină unor eminenți profesori de la Institutul Pontifical de Arheologie Creștină, în frunte cu cardinalul Engelbert Kirschbaum și arheologul Enrico Tosi, să facă noi săpături.

Din păcate, rezultatele au fost nule.

Cine vizitează azi Vaticanul pătrunde în partea stângă a intrării în bazilică într-un muzeu ce adăpostește o serie de obiecte de mare valoare, în special arheologică.

Un culoar îngust coboară în pivnițele Vaticanului unde își dorm somnul de veci înalții ierarhi pontificali. Continuând drumul, la ultimul nivel, pelerinul descoperă resturile unei mici bisericuțe, în care a oficiat Sfântul Petru.

Tabloul care ți se înfățișează ochilor este impresionant. Într-un spațiu de câțiva metri pătrați, te întorci cu două milenii în timp. 

După 1970, cercetările au fost reluate și rezultatul s-a concretizat într-o serie de declarații pontificale care sunt însă puse la îndoială. 

Astfel, în Osservatore romano din 29-30 iunie 1976 și din 29 iunie 1978, se menționează:

În omelia din 29 iunie 1976, pronunțată de Papa Paul al IV-lea, de Sfântul Petru și Pavel, se spune: avem șansa de a fi ajuns la certitudinea că mormântul Sfântului Petru se află aici, în acest veritabil loc unde a fost construită bazilica închinată lui. Există aici dovada că Sfântul Petru a trăit la Roma, în pofida criticii negative a unor cercetători și suntem siguri de identificarea și autenticitatea venerabilelor moaște ale Sfântului Petru.

În ciuda celor afirmate de reprezentantul Bisericii catolice, dosarul relicvelor Sfantului Petru nu este închis. Este evident că moaștele Sfântului Petru nu au mai fost înapoiate la Roma și ele nu se află depuse la Vatican. 

În acest caz, ce anume determină Biserica Catolică să conteste toate aceste dovezi istorice? Cui se închină oare credincioșii veniți în pelerinaj la Vatican? Unde se află, cu adevărat, relicvele Sfântului Petru, părintele bisericii creștine?

Este foarte posibil să nu aflăm răspunsurile la aceste întrebări până ce nu vor avea loc noi cercetări la mănăstirea Sfântul Petru din Roda. Doar o nouă serie de săpături arheologice ar putea contribui la elucidarea misterului care domnește încă.