Articol documentat din surse relevante
Toate informațiile prezentate în acest articol sunt atent documentate din surse de încredere. Echipa Misterio face permanent eforturi pentru a îmbunătăți și actualiza conținutul oferit cititorilor noștri.

Statuile Monolitice – Misterul de pe Insula Paștelui. Cine a fost Dumnezeul alb?

Misterio

Autor: Misterio

Actualizat: 6 Februarie 2022

Au fost oare uriașii abandonaţi pe Insula Paştelui de către zei? De ce se cultiva bumbac, când războiul de ţesut nu era cunoscut? Misterul Dumnezeului alb, o treaptă superioară a adevărului?

Această pagină poate conține linkuri spre produse/servicii. Este posibil ca Misterio să câștige un comision în urma vânzărilor efectuate prin aceste link-uri.

Statuile Monolitice  – Misterul de pe Insula Paștelui. Cine a fost Dumnezeul alb?

Statuile de pe Insula Paștelui (sau Rapa Nui, așa cum insula este cunoscută printre localnici) sunt statui monolitice ce înfățișează figuri umane și care, se presupune, că au fost sculptate de triburile indigene Insulei Paștelui între anii 1400 și 1550.

Aproximativ jumătate dintre statui (cunoscute și sub denumirea de moai) se află în prezent la Rano Raraku, o carieră de piatră situată în inima insulei, iar alte câteva sute de statui a fost transportate și fixate pe platforme de piatră – ahus – în jurul insulei.

Majoritatea statuilor au dimensiuni impresionante. Cea mai înaltă, numită Paro, măsoară aproape 10 metri înălțime și cântărește 80,7 tone. O altă statuie neterminată, dacă ar fi fost finalizată, ar fi măsurat aproximat 21 de metri înălțime și ar fi cântărit între 145 și 165 de tone.

Statuile de pe Insula Paștelui

Într-unul dintre cele mai izolate locuri de pe Pământ, despărțit de peste 3000 de km de ocean de cele mai apropiate centre de civilizație, se află o insulă enigmatică, de formă triunghiulară, care ocupă aproximativ 170 de km pătrați. 

Pe coasta sud-estică a insulei se înalță aproape 100 de monumente megalitice uriașe, sculptate într-o manieră stilizată, spre a semăna cu niște capete bărbătești cu trăsături faciale alungite. Alte aproximativ 800 de astfel de statui gigantice se află împrăștiate pe insulă.

Localnicii numesc insula Rapa Nui. Europenii au cunoscut-o drept Insula Paștelui, căci primii care au zărit-o, în ziua de Paște a anului 1722, au fost mateloții olandezi ai lui Jacob Roggeveen (1659-1729). 

Când aceștia au pășit pentru primă dată pe insulă, n-au putut să-şi creadă ochilor. Pe acest petic de pământ, aflat la nu mai puțin de 3.700 km de coasta chiliană, au descoperit sute de statui imense, răspândite pe întreaga insulă.

De altfel, un mare mister este și felul în care Insula Paștelui a ajuns să fie populată. Chile este statul continental aflat la cea mai mica distanță, spre est. Tahiti, cea mai apropiată insulă importantă, se află la 4000 de km vest de Insula Paștelui. Cea mai apropiată așezare umană este insula Pitcairn.

Revenind la descoperirea făcută de oamenii lui Roggeveen, aceștia au rămas șocați la vederea coloșilor din piatră. Munţi întregi fuseseră de-a dreptul răsturnaţi, roca vulcanică dură ca fierul fusese tăiată ca o bucată de unt, iar stânci masive cântărind zeci de mii de tone zăceau prin diferite locuri unde nu ar fi putut fi prelucrate. 

Sute de statui uriaşe, unele atingând 10-12 metri înălţime şi cântărind 50 de tone, contemplă până în ziua de azi cu ochii lor lipsiţi de viaţă, aidoma unor roboţi monstruoşi care aşteaptă clipa când vor fi din nou puşi în funcţiune, pe călătorul aflat în trecere pe aceste meleaguri. 

Iniţial, aceşti coloşi purtau şi nişte pălării, dar, după cum vă puteţi închipui, pălăriile nu contribuie cu nimic la dezlegarea misterului. 

Dacă mai adăugăm la aceasta şi faptul că pălăriile, în greutate de peste 10 tone, zăceau departe de capetele de piatră ale statuilor cărora le aparţineau, urmând abia să fie ridicate la înălţimea necesară, veţi înţelege că ele nu fac decât să încâlcească şi mai mult dezlegarea enigmei. 

Prin preajma unora din aceşti coloşi s-au găsit nişte tăbliţe de lemn acoperite cu un fel de hieroglife speciale. Dar cea mai mare parte dintre tăbliţe au dispărut, şi în zilele noastre nu mai există decât vreo zece, răspândite prin muzee; mai mult, până în prezent nu a putut fi descifrată nici una din ele. 

Locuitorii insulei nu le-au putut spune exploratorilor europeni prea multe despre moai – civilizația care se presupune că ar fi sculptat blocurile de piatră. 

Există dovezi că o civilizație înfloritoare a existat cândva pe insulă, dar când Roggeveen a denumit insula, în duminica de Paște a anului 1722, locuitorii polinezieni, în număr de câteva mii, se luptau pentru supraviețuire. 

La momentul primului contact cu europenii, insularii numeau patria lor Te Tito O Te Henua, sintagmă tradusă ca „buricul pământului”, „capătul lumii” sau „sfârșitul pământurilor”.

Populația și solurile erau și mai sărăcăcioase 50 de ani mai târziu, când navigatorul britanic James Cook (1728-1779) a sosit aici. Localnicii au acceptat cu bucurie să schimbe sculpturile vechi și elaborate pentru haine și mâncare. 

Remarcand ca statuile nu făceau parte din ritualurile sacre ale insularilor, Cook le-a numit în jurnalele sale „monumente ale Antichitații”.

Așadar, teoriile conform cărora statuile de pe Insula Paștelui ar fi fost închinate unor zeități ale fertilității și abundenței par nefondate. De ce s-ar fi străduit atât de mult o comunitate de doar câteva sute de locuitori să taie, să transporte, și să cioplească aproape 1000 de blocuri imense de piatră doar pentru a le oferi ca tribut în schimbul unui sol fertil?

Statui Rapa Nui Insula Paștelui - Monumente istorice

Cunoștințe uitate

Abilitatea tehnologică de a muta statuile din carieră la locurile lor rămâne inexplicabilă, mai ales că nu există evidențe care să sugereze folosirea sistemelor de scripeți sau a roților care ar fi facilitat transportul blocurilor masive de piatră.

Cercetările întreprinse de Thor Heyerdahl cu privire la aceşti coloşi misterioşi au scos la iveala faptul că pe teritoriul insulei s-ar fi succedat trei forme de civilizaţie distincte, prima părând, în chip paradoxal, a fi fost cea mai evoluată. 

Resturi de lemn carbonizat descoperite de acelaşi Heyerdahl ar data de prin anul 400 al erei noastre. Nimic însă nu ne dovedeşte că rămăşiţele de cărbuni şi oase ar avea vreo legătură cu uriaşii de piatră. 

De-a lungul pereţilor stâncoşi ai insulei şi de jur împrejurul craterelor vulcanice, exploratorul a descoperit sute de statui începute, dar neterminate.

Mii de unelte, nişte simple topoare de piatră, erau împrăştiate la rândul lor, ca şi cum lucrul ar fi fost întrerupt pe neaşteptate. Insula Pastelul se află situată departe de orice continent şi de orice civilizaţie. 

Luna şi stelele sunt mai apropiate pentru locuitorii insulei decât orice alt uscat. Nici un arbore nu creşte pe acest sol vulcanic. Nici nu poate fi deci vorba de a explica transportul coloşilor cu ajutorul unor trunchiuri de lemn. Insula nu a putut să hrănească mai mult de 2.000 de oameni (astăzi nu mai există decât vreo câteva sute).

De asemenea, nu se poate presupune că, într-un trecut îndepărtat, insula ar fi fost aprovizionată pe cale maritimă cu hrană şi îmbrăcăminte. 

Cine a putut desprinde asemenea blocuri de piatră direct din munte, ca apoi să le prelucreze şi să le transporte, fără ajutorul unor trunchiuri de lemn, la câţiva kilometri depărtare? Cine oare le-a dat forma definitivă, le-a şlefuit, le-a ridicat în picioare? Şi cum de le-au mai fost puse pe cap şi aceste pălării de 10 tone, a căror piatră provenea din altă carieră decât cea a statuilor? 

Dacă, de bine, de rău, având o imaginaţie foarte bogată, poţi să-ţi închipui un furnicar de oameni ridicând în Egipt piramide după metoda „Hei-rup”, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva în Insula Paştelui, unde nu exista această masă de oameni. 

În orice caz, 2.000 de oameni n-ar fi putut să cioplească, cu ajutorul uneltelor lor foarte primitive, din stâncă vulcanică, tare ca oţelul, aceşti coloşi nici măcar dacă ar fi lucrat zi şi noapte. 

Cu atât mai mult cu cât o parte din locuitori trebuiau, totuşi, să cultive terenurile sărăcăcioase ale insulei, să se ocupe cât de cât cu pescuitul, câţiva dintre ei să ţeasă stofe şi să împletească frânghii. 

Nu, un lucru este cert, 2.000 de oameni n-ar fi fost în stare să ridice statuile-colos! Iar o populaţie mai numeroasă n-avea cum să trăiască pe insulă. 

În aceste condiţii, cine a realizat oare aceste sculpturi? Şi în ce scop? Şi de ce statuile sunt toate ridicate de jur împrejur, pe ţărmuri, iar în interiorul insulei nu se află nici una? Cărui cult să fi slujit ele? 

Din păcate, chiar şi aici, pe acest petic de pământ, primii misionari veniţi din Occident au făcut totul ca bezna ce acoperă trecutul să sporească, dând foc tăbliţelor gravate, interzicând practicarea cultelor străvechi şi ştergând, pe cât le-a fost posibil, urmele acestora. 

Oricât de temeinic s-au străduit aceşti oameni cucernici, ei nu au putut împiedica pe băştinaşi să-şi denumească încă şi în ziua de azi insula „Ţara oamenilor-păsări”. Conform tradiţiei orale, nişte oameni zburători ar fi aterizat pe insulă cu multă vreme în urmă şi i-ar fi învăţat pe locuitori cum să facă focul. 

Legenda este confirmată de sculpturi, ce reprezintă fiinţe zburătoare cu ochii mari, ficşi. Coincidenţele dintre Insula Paştelui şi Tiahuanaco se impun de la sine. Şi aici şi acolo, aceiaşi coloşi de piatră aparţinând aceluiaşi stil, cu feţe semeţe si cu o expresie stoică. 

Atunci când în 1532 Francisco Pizarro a încercat să afle de la incaşi amănunte cu privire la originile cetăţii Tiahuanaco, ei i-au răspuns că nici un om nu a văzut vreodată acest oraş altfel decât în ruine, deoarece epoca în care a fost clădit se pierde în negura vremurilor. 

Tradiţia numeşte Insula Paștelul „buricul pământului”. Cum se pot explica asemenea interferenţe între două regiuni situate la 5.000 km una de cealaltă? Poate că mitologia preincaşă ne va da unele lămuriri în privinţa aceasta?

Viracocha

Cine a fost Viracocha, Creatorul?

Viracocha, creatorul, figurează printre divinităţile străvechi şi de prim ordin ale acestei mitologii. Lui i se atribuie crearea Pământului pe când era întuneric peste tot şi nu exista Soarele. El a dăltuit mai întâi din piatră un popor de uriaşi. 

Dar, cum nu se declara satisfăcut de opera sa, prăvăli peste ea un val imens de apă, înecând-o. Înălţă apoi Soarele şi Luna deasupra lacului Titicaca, pentru ca să facă lumină pe Pământ. Apoi modelă din lut chipuri omeneşti şi de animale la Tiahuanaco şi le dădu viaţă. Sună cunoscut?

Tot Viracocha le dădu oamenilor grai, îi învăţă anumite deprinderi şi le puse la îndemână unele meşteşuguri, pentru ca, în cele din urmă, să-i trimită în zbor pe unii dintre ei pe diversele continente pe care urma să le populeze. 

Dornic să vadă dacă poveţele sale au fost urmate întocmai, precum şi ce roade dădeau, el a întreprins mai apoi o călătorie, întovărăşit de două ajutoare. 

Sub înfăţişarea unui bătrân, Viracocha străbătu Anzii şi bătu cale lungă pe lângă coaste. Pe ici, pe colo fu prost întâmpinat. Locuitorii Cachei se arătară atât de neprimitori, încât, cuprins de îndreptăţită mânie, dădu foc unei stânci, pârjolul ameninţând să aprindă toată regiunea. 

Poporul nerecunoscător îi imploră însă iertarea şi el stinse focul printr-un simplu semn al mâinii. 

În cursul peregrinărilor sale, Viracocha nu încetă să dea sfaturi în dreapta şi în stânga şi numeroase au fost templele ridicate în cinstea sa.

În cele din urmă, în provincia de coastă Manta, îşi luă rămas bun de la pământeni, promiţând că va mai reveni cândva, păşi peste valuri şi se îndepărtă pe ocean, făcându-se nevăzut în zare. 

Pretutindeni unde au pătruns în America centrală şi de Sud, conchistadorii au auzit vorbindu-se de Viracocha şi depre ai săi uriaşi albi coborâţi de undeva din ceruri. Uimiţi, ei au aflat că aparţineau unei seminţii create de Fii ai Soarelui, care, înainte de a dispărea din nou, au învăţat pe oameni tot felul de meşteşuguri. 

Toate legendele pe care spaniolii au avut prilejul să le audă afirmau că Fiii Soarelui se vor reîntoarce. De fapt, continentul american este leagănul unora dintre cele mai vechi civilizaţii. Cunoştinţele noastre însă nu depăşesc în această privinţă mai mult decât aproximativ un mileniu. 

Vom ști oare vreodată de ce cu 3000 de ani înaintea erei noastre, în Peru, incaşii cultivau bumbac, cu toate că nu cunoşteau războiul de ţesut? Sau vom afla vreodată de ce mayaşii, care cunoşteau roata, fără însă a se folosi de ea, construiau drumuri?

Din ceea ce s-a putut afla din povestirile spuse primilor misionari europeni, până în 1780, Insula Paștelui fusese condusă de un împărat-zeu, numit Ariki. 

Acesta avea putere absolută asupra populației, susținut de rolul său în cultul zeului Tangata Manu, care se traduce „Omul-pasăre”. Ariki a fost cel care a comandat construirea acestor moai.

Potrivit legendelor locale, urechile lungi nu ar fi o exagerare artistică, ci o reprezentare fidelă a urechilor lui Ariki și ai membrilor familiei sale, care erau în mod intenționat alungite cu ajutorul unor greutăți purtate în copilărie. 

Însă cum este posibil ca Ariki să fi ordonat cioplirea a aproape 1000 de astfel de statui gigantice când datarea cu carbon arată, fără echivoc, că unele sculpturi au fost realizate la începutul anilor 400, iar altele datează din jurul anilor 1200-1300?

Piatră Jad

Arhitecți antici

Însă misterul care abundă în jurul statuilor de pe Insula Paștelui nu este singular.

Un alt mister este, de exemplu, proveniența jadului utilizat la sculptarea obiectelor găsite pe tot teritoriul Guatemalei. De exemplu, un extraordinar colier de jad verde, împletit din cinci şiraguri, descoperit în piramida de la Tikal din Guatemala, îi fascinează și astăzi pe arheologi. 

Cine ne va putea explica prezenţa jadului, această piatră originară din China, în adâncurile unui templu guatemalez? Componența jadului chinezesc este una diferită, acesta fiind mai translucid. 

Însă acest lucru nu explică proveniența jadului folosit de mayași. Cele mai apropiate zăcăminte cunoscute de jad se află în Alaska și Canada, la distanţe de mii de kilometri de Guatemala.

Dar sculpturile olmecilor, cu capetele lor uriaşe acoperite de căşti, care nicicând nu vor putea fi văzute în muzee, ci contemplate doar la faţa locului, pentru că nici un pod de pe acele meleaguri n-ar putea rezista greutăţii lor? 

Doar cei mai „mici” dintre aceşti monoliţi, a căror greutate nu depăşea 50 de tone, au putut fi transportaţi cu ajutorul scripeţilor şi al unor utilaje moderne speciale. 

Atunci când se pune problema unor monoliţi de 100 de tone, tehnica noastră se dovedeşte neputincioasă. Ei bine, strămoşii noştri îndepărtaţi puteau face acest lucru. Dar cum oare? Îţi vine să crezi uneori că aceste popoare străvechi se distrau cărând de colo-colo mase enorme de piatră prin munţi şi văi! 

Egiptenii îşi aduceau obeliscurile de la Assuan, arhitecţii de la Stonehenge îşi aduceau blocurile de stâncă din Walesul de sud-vest şi din Marlborough, sculptorii din Insula Pastelul îşi cărau monştrii de piatră din cariere aflate departe de coastă; cât despre monoliţii de la Tiahuanaco, nimeni n-a ştiut vreodată despre unii dintre ei de unde au fost aduşi. 

Curioase popoare, care îşi clădeau templele şi îşi amplasau sculpturile în locurile cele mai „imposibile”! De dragul dificultăţilor? Sau pentru plăcerea de a-şi complica existenţa? 

Nu vrem să-i considerăm proşti pe artiştii noştri străvechi, care ar fi putut foarte bine să-şi clădească templele şi să-şi ridice statuile în imediata apropiere a carierelor de unde-şi scoteau piatra. Dar nu au procedat în felul acesta pentru că tradiţia îi obliga să aleagă anumite locuri, şi nu altele. 

Suntem convinşi că fortăreaţa incaşă de la Sacsayhuaman n-a fost întâmplător ridicată deasupra oraşului Cuzco, ci pentru că tradiţia considera acest loc ca sfânt. 

De altfel, suntem convinşi că, pretutindeni unde au fost găsite asemenea străvechi şi monumentale edificii ale omenirii, solul mai ascunde încă vestigii dintre cele mai semnificative şi importante pentru cunoaşterea trecutului nostru.

Statui Rapa Nui Insula Paștelui - Moai

O poziționare curioasă

Statuile de pe Insula Paștelui sunt poziționate cu spatele la ocean. Mulți arheologi consideră că acest lucru semnifică marginea lumii polineziene.

Se crede că megaliții ar reprezenta spiritele strămoșilor și marilor căpetenii. Faptul că fețele sunt standardizate indică poate arhetipul unui individ puternic. 

Van Tilburg sugerează că moai sunt poziționați pe platforme de piatră pentru a arăta că reprezintă punți între zeii celești și pământul material. Polinezienii ar fi ridicat asemenea statui ca „proptele ale cerului” care ajută la sprijinirea cerului, iar căpeteniile lor sunt considerate stâlpi de susținere a comunității.

Se credea că monumentele de pe Insula Paștelui ar fi fost construite între 1400 și 1550, până când datarea cu carbon radioactiv, din anii ‘90, a demonstrat o vechime cu circa 700 de ani mai mare. 

Poate fi schițată o istorie a zonei începând cu anul 400, odată cu sosirea polinezienilor. Comunitatea de pe Insula Paștelui a început să intre în declin pe la 1550, iar resursele sale erau aproape epuizate la momentul primului contact cu europenii.

Așezarea cu spatele către ocean, dar și poziționarea curioasă a statuilor pe insulă l-a determinat pe profesorul de geologie Charlie Love de la Western Wyoming Community College, alături de o echipă de 17 studenți, arheologi și localnici să analizeze statuile gigantice.

Astfel, în vara anului 2000, Love și echipa sa au petrecut câteva luni pe insulă încercând să afle cum anumite statui din piatră, unele cântărind peste 90 de tone, fuseseră mutate de la carieră până la centrele ceremoniale de pe coasta Insulei Paștelui.

Deși drumurile folosite pentru transportul blocurilor de piatră nu au fost datate cu precizie, Love a acceptat estimările anterioare, care sugerau că activitatea de mutare s-a încheiat undeva în jurul anului 1500. 

După luni de investigații de teren, Love a fost nevoit să accepte că misterele Insulei Paștelui nu fuseseră rezolvate.

Teorii și speculații

Teoriile privind scopul și metodele folosite la transportul statuilor de pe Insula Paștelui abundă. Însă după zeci de ani de cercetări și excavări, arheologii nu au găsit nici o dovadă concretă că băștinașii ar fi avut vreodată acces la tehnologii inginerești avansate.

Unii teoreticieni au speculat că monumentele ar fi vestigii ale continentului pierdut Mu. Potrivit acestora, lemurienii, o rasă de oameni deosebit de avansată, ar fi cioplit, mutat și ridicat monumentele. 

Blocurile de piatra ar fi fost mutate de la carieră la ahu prin folosirea unor secrete străvechi, cunoscute lemurienilor, implicând poate levitația și taina lichefierii pietrei. 

Cele mai importante teorii cu o oarecare bază științifică afirmă că insula a fost populată de navigatori venind de la est la vest, din America de Sud sau de la vest la est, din Polinezia. 

Aceștia ar fi colonizat Insula Paștelui, punând bazele unei comunități înfloritoare, și ar fi înălțat monumentele. Dar de ce ar fi făcut acest lucru? Teoria nu oferă un răspuns la această întrebare.

Teoria est-vest a fost răspândită în anul 1948 de antropologul Thor Heyerdahl (1911-2002), care a întreprins o călătorie îndrăzneață de-a lungul Pacificului într-o plută primitivă din lemn de balsa, numita Kon Tiki.

Astfel, Heyerdahl a încercat să demonstreze că locuitorii din preistorie ai Americii de Sud ar fi putut naviga oceanul până la insulele polineziene din partea central-vestică a Pacificului. 

Voiajul pe care Heyerdahl l-a realizat, alături de alți patru temerari, a durat 101 zilei și a acoperit aproape 7000 de km, arătând că o astfel de călătorie ar fi putut fi, teoretic, efectuată. 

De fapt, voiajul nu ar fi fost unul deosebit de dificil. Vânturi favorabile bat de la est la vest de-a lungul regiunii sudice a Pacificului. Vânturile traversează Insula Paștelui și mențin climatul cald tot timpul anului.

O altă teorie a fost avansată în anul 1985 de către specialista în antropologie Jo Ann Van Tilburg, care a avut o contribuție importantă la studiul megaliților de pe Insula Paștelui. 

Cercetările sale au făcut obiectul unor documentare difuzate pe Public Broadcasting System Nova, dar și pe The Learning Channel, Discovery Channel, The History Channel și în cadrul unor emisiuni din ciclul Arthur C. Clarke’s Mysterious World.

În 1998, Van Tilburg a dus la bun sfârșit un proiect de arheologie experimentală folosind un computer pentru a simula întreg procesul de cioplire și transport a unui moai de mărime medie. 

A demonstrat astfel că un artefact putea fi deplasat pe o distanță de aproximativ 10 km, în mai puțin de cinci zile, de o echipă formată din 70 de oameni.

În cadrul simulării, statuile au fost așezate pe doi stâlpi târâți pe bușteni mai mici. Polinezienii au folosit astfel de sisteme în trecut pentru a ridica și sprijini obiecte de mari dimensiuni, la construirea unor canoe imense. Asemenea dispozitive ar fi putut fi utilizate și pentru a muta și aseza statuile pe suporții din piatră.

Statui Rapa Nui Insula Paștelui - Semnale în spațiu

O treaptă superioară a adevărului

În zilele noastre, cu ajutorul antenelor şi al posturilor de emisie, au fost lansate în univers primele semnale radiofonice destinate unor fiinţe inteligente extraterestre. Când vom primi oare răspuns? În zece, cincisprezece sau o sută de ani? Cu neputinţă de apreciat. 

Nu ştim măcar nici spre care astru să ne expediem mesajele, deoarece nici nu bănuim care planetă este mai interesantă pentru noi. Nu ştim nimic despre acest lucru, dar se prea poate ca planeta noastră să fie depozitara unor indicaţii preţioase în această privinţă. 

Imponderabilitatea, particulele elementare, antimateria se află în centrul preocupărilor noastre, ne monopolizează toată atenţia şi nu mai acordăm nici un moment căutării pe suprafaţa propriei noastre planete a unor indicii care ne-ar permite poate să aflăm locul nostru de baştină, planeta de pe care provenim. 

Luate literal, faptele care până acum se încadrau cu greu în mozaicul reprezentărilor noastre tradiţionale despre trecut ne vor apărea acum aproape plauzibile. 

Aprecierea nu se opreşte numai la ciudăţeniile relevate de textele antice, ci se extinde şi asupra a „ceea ce sare în ochi” la o primă analiză privind globul. Întrucât suntem înzestraţi cu raţiune, să raţionăm. 

Omul va atinge treapta superioară a adevărului atunci când va înţelege că eforturile sale milenare pe calea progresului au constat în fapt în a epuiza întreaga experienţă a trecutului, spre a deveni apt pentru a stabili legături cu cosmosul şi a-şi organiza existenţa în cosmos. 

Revenind la misterul statuilor de pe Insula Paștelui, istoria aşezărilor din mijlocul Oceanului Pacific este ea însăși un mister. 

Potrivit unor experți, colonizarea regiunii a avut loc în două faze. În primă faza ar fi fost colonizate insule precum Tonga sau Fiji, acum aproximativ 3000 de ani. 

În cea de-a doua fază, în jurul anului 1200 î. Hr., ar fi fost colonizate Insula Paștelui, Tahiti și Hawaii. Nu se ştie, totuşi, motivele pentru care aceştia s-au mutat pe aceste insule.

Rămâne un mister și modul în care impresionantele statui au fost „tăiate” în stâncă. Majoritatea statuilor au fost sculptate în rocă vulcanică numită tuf

Din cauză că locuitorii aveau o cultură asemănătoare cu cea din epoca de piatră, singurul mod prin care putea fi prelucrată acest tip de rocă era prin lovirea ei cu alte pietre.

Tuful poate fi sfărâmat destul de ușor, dar substratul este foarte dur. Cioplirea statuilor din asemenea rocă ar fi necesitat foarte multă muncă. Iar la acel efort extraordinar s-ar fi adăugat efortul necesar deplasării și ridicarii statuilor pe lespezile de piatră. 

Vestigii precum statuile de pe Insula Paștelui ar putea să aibă o mare însemnătate pentru actuala şi viitoarea dezvoltare a astronauticii. 

Cosmonauţii necunoscuţi care, acum multe milenii, au petrecut probabil un timp pe Pământ trebuie să fi avut convingerea că omul va atinge cândva un nivel tehnic şi ştiinţific care să-i permită să pătrundă în spaţiul cosmic.

Oamenii s-au străduit întotdeauna – după cum o atestă istoria universală – să-şi caute semeni în cosmos, să stabilească contacte cu alte forme de viaţă raţională, cu alte fiinţe din univers şi să-şi descopere legături de rudenie cu ele.

La Misterio folosim doar surse de încredere în documentarea articolelor noastre. Astfel de surse relevante includ documente autentice, articole din ziare și reviste, autori consacrați, sau site-uri web reputabile.

  • Sarah Pruit - How Easter Island's Mysterious Statues Got Their 12-Ton Hats. Articol publicat la data de 5 iunie, 2018. [Sursă]
  • Easter Island statues: mystery behind their location revealed. Articol publicat în The Guardian. [Sursă]
  • Emily Dixon - One mystery of Easter Island's statues finally solved, researchers say. [Sursă]
  • Whitney Dangerfield - The Mystery of Easter Island. Articol publicat la data de 31 martie, 2017. [Sursă]
  • Jessica Wolf - The mystery of Easter Island revealed? [Sursă]
  • Steven R. Fischer - The island at the end of the world. Editura Reaktion Books, 2005.
  • Carl P. Lipo, Terry L. Hunt și Sergio Rapu Haoa - The Walking Megalithic Statues (Moai) of Easter Island. Lucrare publicată în Journal of Archaeological Science, 2013. [Sursă]
  • Mystery of Easter Island - Documentar TV. NOVA și National Geographic Channel.
  • Sarah C. Sherwood, Jo Anne Van Tilburg, Casey R. Barrier, Mark Horrocks, Richard K. Dunn și José Miguel Ramírez-Aliaga - New excavations in Easter Island's statue quarry: Soil fertility, site formation and chronology. Lucrare publicată în Journal of Archaeological Science, 2019. [Sursă]
  • Rupert Matthews - Enciclopedia Paranormalului. Editura Corint, 2009.
  • Erich von Däniken - Amintiri despre viitor. Editura Econ-Verlag, Düsseldorf-Wien, 1969.
  • Brad Steiger și Sherry Hensen Steiger - Enciclopedia Gale a fenomenelor neobișnuite și inexplicabile. Editura All, 2012.