Strigoii în mitologia românească. Cum pot fi uciși strigoii și moroii

În mitologia românească, strigoii adesea confundați cu moroii, șișcoii, stafiile, vârcolacii, pricolicii sau spiridușii. Însă aceasta asemănare este eronată, existând diferențe fundamentale între aceste creaturi ale nopții. 
Termenul de „strigoi” vine din limba latină – striga (duh necurat, fermecătoare, bufniță). Striga plânge și se văicărește întreaga noapte, strigând numele celui pe care vrea să-l piardă, situație întâlnită adesea în cazul nou-născuților, care mureau subit noaptea în leagăn, fără a fi suferit de vreo boală.

Cum se nasc strigoii și moroii

Potrivit unor mituri românești, strigoii și moroii vin pe lume la fel ca orice copil normal. Însă ei sunt ușor de recunoscut de moașă prin faptul că „se nasc cu chitie pe cap sau îmbrăcați cu o cămașă ori căciulă din piele”.

Copiii moroi sau strigoi se nasc rar și sunt, potrivit credințelor populare, rezultatul păcatelor săvârșite de mamă, în timpul sarcinii. În credința populară românească există conceptul conform căruia femeile gravide care beau „apă necurată” sau umblă noaptea cu capul descoperit ajung să dea naștere unor copii strigoi. 

Strigoii mai apar și din copiii nebotezati sau cei uciși de propria mama. Oamenii care și-au vândut sufletul Diavolului se pot transforma, de asemenea, în strigoi sau moroi după moarte. 

Strigoii se mai fac și din morții lăsați singuri peste noapte și pe sub care a trecut o mâță, un șoarece sau un câine. Românii au, în această privință, foarte multe credințe în legătură cu nașterea și viața strigoilor, de care se tem grozav.

Cum recunoști un strigoi

Strigoii sau moroii nu sunt doar sufletele celor morți și care se ridică noaptea din morminte, ci sunt și sufletele celor născuți strigoi și care părăsesc trupul lor și umblă prin lume pentru a face rele și produce stricăciuni. 

Însă acești strigoi, acești morți-vii, sunt ușor de recunoscut. Copilul strigoi se dezvoltă neobișnuit de repede, este puternic, viguros, schilodește și omoară animale din plăcere, înșeală, minte, fură, jură strâmb, se ferește de usturoi, ceapă, tămâie și apa sfințită. 

Odată ajuns la maturitate, strigoiul are aspect de spân, pielea roșiatică, dentiție specifică (canini mai ascuțiți decât în mod normal), ochi însângerați și adoră să săvârșească rele și să provoace supărări celor din jur. 

În mitologia românească, moroii și strigoii sunt creaturi mitice de rang inferior (puterea lor este relativ limitată), fiind împărțiți în două categorii principale: strigoiul viu și strigoiul mort. 

Strigoiul viu ducea o viață normală în timpul zilei, muncește, are familie, se comportă la fel ca ceilalți membri ai comunității. Însă, la miezul nopții, după primul cântec al cocoșului, în timpul somnului, sufletul strigoiului viu îi părăsește trupul și, sub aspectul unei umbre umane, colindă pustietățile și gospodăriile satului. În urma spiritului rămâne corpul, ca mort, pe pat. 

Spiritele strigoilor vii se adună, de obicei, în grupuri mai mari și fac răutăți. 

Strigoaicele sunt cele mai periculoase. Ele pot ucide copii sugându-le sângele, distrug căsniciile, sărăcesc oamenii gospodari, omoară animalele domestice și distrug culturile:

Strigoaica a găsit
Ușa casei deschisă,
Fereastra destupată,
Focul stins,
În dinți pe el l-a luat,
Sângele i-a sorbit,
La pământ l-a trântit,
Cu morții l-a socotit.

După ce se iubește cu cineva, strigoaica îi suge sângele. În dimineața următoare, omul respectiv găsește pe corpul lui o pată roșie și două împunsături ca de ac. 

Tot despre strigoaice se credea că „fură roua de pe plante” și alungă ploile. Pentru astea, strigoaicele se feresc a se scălda, căci imediat ce intră în apă, ploile încep sa curgă. Iar dacă strigoaicele vor să provoace inundații și revărsări de ape, atunci ele se scaldă des în ape adânci și reci, căci ele nu se îneacă.

Strigoii vii și strigoii morți

Stafiile morților-vii umblă prin sate cât e noaptea de lungă. Spre dimineață, la a treia cântare a cocoșilor, strigoii se întorc la trupurile lor. 

Odată treziți din somn, strigoii vii nu-și vor aminti nimic din relele făcute în timpul nopții, decât dacă oamenii mai curajoși le-ar fi ținut calea și le-ar fi însemnat chipul în vreun fel anume.

În fiecare an, oamenii strigoi se adună într-un fel de ritualuri valpurgice. Astfel, în nopțile de Sfântul Toader, Sfântul Gheorghe și Sfântul Andrei, oamenii strigoi se transformă în diverse animale, unele chiar fantastice (centauri) și cutreieră așezările pentru a pedepsi femeile care nu respecta sărbătorile. 

Apoi, oamenii strigoi incing hore aeriene în jurul bisericilor dărâmate, cimitirelor părăsite sau la răscrucile pustii. 

Tradiția populară spune că, în noaptea de Sfântul Gheorghe, strigoii și moroii se adunau pe Muntele Retezat, formând acolo conclavuri (sfaturi) în cadrul cărora puneau la cale planurile necurate pentru lunile ce urmau. 

Îngroziți de prezența duhurilor necurate, locuitorii din zonă desenau pe pământ cercuri magice în care intrau pentru a se proteja de puterea malefică a spiritelor care zburau în jurul crestelor muntelui. 

Locuințele erau și ele protejate. Oamenii ungeau intrările (ușile, ferestrele, hornurile) cu usturoi și agățau diferite amulete protectoare. 

Strigoii morți apar atunci când un om, strigoi din naștere, moare. Acest nou tip de spirit necurat are o putere demonica superioară și este mult mai periculos. 

El își păstrează înfățișarea umană de la momentul morții, chiar și după ani de zile de la moarte. Strigoiul mort se ridică din mormânt la șase sau la nouă zile după ce a fost îngropat. Când bate ceasul de miezul nopții, acesta sapă cu ghearele tune prin pământ. 

Odată ieșit la suprafață, strigoiul se transformă în animale domestice sau sălbatice și se întoarce, de cele mai multe ori, la casa unde a locuit în timpul vieții. 

Astfel se explică legendele oamenilor bântuiți de rudele decedate care, potrivit miturilor românești, se întorc din morți și îi îmbolnăvesc sau blesteamă pe cei rămași în viață.

Cum pot fi uciși strigoii și moroii

Conform mitologiei românești, există câteva modalități prin care strigoii și moroii pot fi alungați sau uciși. Însă primul pas care trebuie făcut este identificarea lor. 

Când oamenii bănuiau că un mort este strigoi, întreaga comunitate se aduna în cimitir și căuta să afle care mormânt era săpat sau avea pământul lăsat.

Dacă un astfel de mormânt nu era identificat, atunci oamenii aduceau un cocoș negru sau un armăsar negru și la care mormânt se oprea, acela era mormântul strigoiului. 

Pentru izgonirea duhului necurat, preotul din sat obișnuia să facă o slujbă specială, o nouă înmormântare. Dacă aceasta nu avea efectul scontat, iar strigoiul continua să producă nenorociri, atunci oamenii dezgropau mortul și îi înfigeau în inimă, ori în cap, un țăruș din lemn sau fier. 

Coșciugul era apoi îngropat la loc iar pe lângă cruce se turna mujdei de usturoi. 

Oamenii foloseau și descântece pentru a alunga strigoii și moroii. De exemplu, pentru un astfel de descântec era nevoie de trei fire de busuioc și de un ou ouat de o găină neagră într-o sâmbătă pe la asfințitul soarelui.

Se descânta la capul bolnavului de trei ori în trei zile, rostindu-se următorul descântec:

Un om mare, roșu,
Lua secure mare roșie,
Înjugă doi boi mari roșii,
La carul roșu,
Jugul roșu,
Proțapul roșu,
Roatele roșii
Inima rosie,
Osiile roșii,
Toate roșii.

Și plecară în pădurea cea mare, roșie,
Să taie un copac mare roșu,
Și sparseră copacul mare roșu,
Și făcură stobori mari roșii.

Și îl puse în carul mare roșu,
Și înjugă boii mari roșii,
La carul mare roșu,
Și făcu un obor mare roșu,
Și plecă la casa mare roșie,
Și închise vitele mari roșii.

Și mulse vacile mari roșii
În găleata mare roșie
Și pleca la târgul mare roșu
Cu lapte roșu
Și striga în târgui roșu:
Lapte roșu!

Moroii,
Strigoii,
Deochetorii,
Râmnitorii,
Moroaicele,
Strigoaicele,
Deochetoarele,
Râmnitoarele,
Navalira.

Care cum lapte din târg luară,
Inima,
Ficatii,
Le plesniră,
Iar acesta rămase
Curat,
Luminat,
Ca steaua în cer,
Ca roua în câmp,
Ca maică-sa ce l-a făcut.

Povești și basme cu strigoi

În România contemporană, strigoiul reprezintă un paradox care nu numai că uneşte tradiţii ortodoxe est-europene şi credinţe păgâne, dar reprezintă și legătura profundă dintre viaţă şi moarte. Strigoiul este o formă de existenţă specifică tărâmului românesc care se aseamănă ideii vampirului occidental prin faptul că nu este cu adevărat un organism viu.

Astfel, poporul român a creat o adevărată mitologie în jurul acestor creaturi nocturne, mitologie alimentată de numeroase povești și basme cu strigoi.

Strigoiul și fata

O poveste din Bucovina – culeasă de Ion G. Sbiera (1836 -1916), folclorist și istoric literar român, membru fondator al Academiei Române – intitulată Strigoiul și fata, vorbește despre pățaniile unei fete sărmane, care nu reușea să-și găsească pețitor și care într-o noapte se trezește cu un flăcău frumos la fereastră.

Tânărul, cu chip angelic, își face o obișnuință din a se arăta, după miezul nopții, la fereastra fetei alături de care petrecea până la răsăritul soarelui.

Într-o noapte, tânărul misterios o ia pe fată pe un armăsar negru și fuge cu ea. Cei doi zboară peste sate, ogoare și păduri, până ajung în dreptul unui mormânt deschis. Băiatul oprește calul, descalecă și coboară în groapa săpată în pământ, după care o strigă și pe fată să i se alăture.

Îngrozită, tânăra o ia la fugă, bâjbâind prin întuneric și împiedicându-se de mormintele părăsite și acoperite de vegetație.

Imediat, flăcăul, numai piele și os, se ridică din mormânt și pornește în urmărirea fetei. O fugărește minute bune până când aceasta ajunge la casa morților din sat, unde intră și dă peste un cadavru (al strigoiului) întins pe o laviță.

Când sa intre în încăpere strigoiul, de afară răsună cântatul cocoșului, vestind primele raze ale soarelui.

Spiritul necurat aruncă câteva vorbe de blestem, după care se face nevăzut într-o ceață deasă.

Strigoiul și Maritica

În Muntenia circula o altă poveste cu strigoi, intitulată Strigoiul și Maritica.

La fel ca în istorisirea de mai sus, un strigoi se întrupă într-un fecior frumos ca să poată amăgi și ademeni fetele din sat. Acesta se înfățișează de mai multe ori unei fete tinere și frumoase, pe nume Maritica, căreia îi sucește mințile.

Cei doi își petrec nopțile împreună însă, în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, strigoiul este nevoit să se întoarcă în mormânt.

Învățată de o vrăjitoare, Maritica îl urmărește pe tânăr, descoperindu-i astfel secretul înfricoșător. În noaptea următoare, strigoiul apare din nou și bănuiește că fata i-ar fi aflat adevărata identitate.

Cum tânăra refuză să-i răspundă la întrebări și încearcă să se descotorosească de el, strigoiul este cuprins de o furie animalică și, fără sa stea prea mult pe gânduri, o omoară pe fată. Se răzbuna apoi și pe restul familiei acesteia, sugându-le sângele.

După ce săvârșește cumplita faptă, strigoiul ia trupul neînsuflețit al Mariticăi și-l îngroapă pe un deal pustiu.

Pe mormânt răsar însă flori albe, fermecate, cu parfum imbietor. Un fecior de împărat care trecea cu alaiul său pe acolo, observă florile și culege câteva pe care le așează sub o icoană. Atunci, ca prin minune, florile încep să vorbească, povestindu-i prințului cele întâmplate.

Mișcat de povestea tristă a fetei, feciorul de împărat pornește în urmărirea duhului necurat. Nu trece mult până descoperă mormântul strigoiului, pe care îl pândește ascuns în tufișuri, iar la răsăritul soarelui, după ce moroiul se întorsese în sicriu, tânărul îl dezgroapă și-i înfige un par de stejar în inimă.

Apoi, arde trupul demonului iar cenușa o împrăștie în vânt. După moartea strigoiului, fata este eliberată de Necuratul și revine la viață.