Articol documentat din surse relevante
Toate informațiile prezentate în acest articol sunt atent documentate din surse de încredere. Echipa Misterio face permanent eforturi pentru a îmbunătăți și actualiza conținutul oferit cititorilor noștri.

Cine a fost John William Dunne? Teoria timpului serial ca iluzie a conștiinței umane

Misterio

Autor: Misterio

Actualizat: 27 Martie 2022

John William Dunne a fost un soldat britanic, inginer aeronaut și filosof care și-a dedicat o bună parte a vieții studiului parapsihologiei și a științelor de frontieră. Dunne credea în vise precognitive și a dezvoltat o teorie a timpului pe care ulterior a numit-o Serialism.

Această pagină poate conține linkuri spre produse/servicii. Este posibil ca Misterio să câștige un comision în urma vânzărilor efectuate prin aceste link-uri.

Cine a fost John William Dunne? Teoria timpului serial ca iluzie a conștiinței umane

John William Dunne și început cariera ca inginer, lucrând la aeronave, dintre care multe au fost proiectate cu aripi fără sudură. Dunne a obținut prima aeronavă stabilă certificată. Mai târziu s-a întors spre studiul filozofiei, domeniu pe care l-a influențat cu teoria sa asupra naturii timpului și a conștiinței, numită „serialism” sau „teoria timpului serial”.

Mintea sa logică și matematică se opunea tuturor lucrurilor mistice. El a ajuns la teoria sa ciudată printr-un studiu statistic al viselor sale de noapte.

Mai târziu, el a făcut diagrame și cu visele altor oameni. El și-a explicat teoria în trei volume care au provocat o adevărată polemică. De exemplu, H.G. Wells l-a acuzat că i-a luat mult prea în serios primul capitol din The Time Machine.

Serialism, o nouă teorie asupra timpului

An Experiment with Time (1927) începea cu aserțiunea că „nu e o carte despre ocultism”. Deși Dunne părea entuziasmat de descoperirile sale, entuziasmul său nu a atenuat precizia observațiilor sale.

Dunne, de profesie inginer, dorea să propună o teorie pe care o dezvoltase în legătură cu timpul, ca o consecință a succesiunii de vise prevestitoare ce i se adeveriseră, și era foarte dornic să fie privită mai curând ca o contribuție științifică decât ca un adaos la cunoștințele metapsihice. 

În acest sens avea să fie dezamăgit, deoarece teoria sa și-a găsit puțini adepți printre oamenii de știință.

Visele lui însă – și mai ales, recomandarea lui că oricine își dă osteneala să își țină lângă pat carnețelul și creionul, în scopul de a nota tot ce-și aduce aminte din vise la trezire, se poate aștepta să ajungă la rezultate similare – aveau să ofere dovezi ale precogniției care, până în zilele noastre, au impresionat mult mai profund publicul decât orice altă realizare a parapsihologilor. 

Volumul a rămas în circulație, doar cu o pauză accidentală, permanent de-atunci încoace. Despre scriitorii Vladimir Nabokov și Borges se știe că au fost inspirați de Dunne și s-au ținut de acest experiment în care își notau visele.

Conform bestsellerului lui Dunne, prezentul, trecutul şi viitorul sunt faţetele simultane ale unui timp serial, pe care numai perspectiva observatorului, bariera conştiinţei, îl obligă la succesiune. 

Cum în somn conștiința se diluează, toate visele sunt, măcar pe jumătate, precognitive, compuse pentru fiecare visător din imagini ale trecutului şi viitorului său deopotrivă, în mod proporţional.

John William Dunne și visele precognitive

Dunne susținea că este posibil ca visele, în general, toate visele oamenilor, ar putea fi compuse din imagini provenite din experiențe trecute sau viitoare, amestecate în diverse proporții. El și-a bazat teoria pe studiul propriilor vise, dintre care multe premonitorii.

Deşi elementele propriilor sale vise se adevereau deseori, ele erau în mare măsură lipsite de importanţă până când, spre sfârşitul anului 1916, în timp ce lucra în cadrul armatei britanice, Dunne s-a trezit cu o viziune de o claritate fără precedent, în care vedea o explozie la o fabrică de armament. 

Două luni mai târziu, în ianuarie 1917, o explozie uriaşă a avut loc într-o fabrică de bombe din Londra, ucigând şaptezeci de muncitori şi rănind mai mult de o mie.

O altă lucrare a lui Dunne intitulată Nothing Dies în care își susține teoria timpului serial.

Curând după aceea, Dunne a avut un alt vis, în care a văzut cu claritate un titlu de ziar încă nepublicat care anunţa numărul de patru mii de victime ucise de o erupţie a unui vulcan din Extremul Orient. 

O săptămână mai târziu citea acelaşi titlu la masa la care îşi lua micul dejun. Un singur detaliu era diferit: numărul de morţi estimat era patruzeci de mii, de zece ori mai mare decât cifra prevăzută de el.

Dunne era fascinat de faptul că visele lui premonitorii practic contraziceau modelul unanim acceptat al timpului văzut ca o serie de evenimente care curg într-un singur fel – doar dinspre trecut spre viitor (timpul liniar). 

Aceste vise premonitorii pe care le experimentase Dunne l-au făcut să gândească timpul într-un fel cu totul nou. Dunne a făcut, așa cum a declarat, o „anchetă extrem de prudentă” într-o „direcție mai degrabă nouă”. 

John William Dunne

El a vrut să evidențieze o modalitate demonstrabilă de contabilizare a mai multor dimensiuni și precogniție. Rezultatul a fost o teorie științifică provocatoare a „regresului infinit”, în care timpul, conștiința și universul sunt văzute ca o serie existentă în patru dimensiuni.

În mod surprinzător, modelul de timp al lui Dunne explică multe dintre misterele vieții: natura și scopul viselor, modul în care funcționează profeția, nemurirea sufletului și existența „observatorului general”, „martorul” din spatele conștiinței (ceea ce spiritualiștii numesc „Sine Superior”). 

Dunne a ajuns la ipoteza că există nu doar un timp care trece, şi în care fiecare clipă, odată trăită, dispare, aşa cum simţurile şi inteligenţa noastră tind să ne facă să credem, ci şi un timp în care coexistă trecutul, prezentul şi viitorul, pe care-l numeşte „timp total” sau „timp serial”, din care noi percepem, ca printr-o fantă subțire, doar o foarte scurtă porţiune, aceea denumită „acum”. 

Ori, afirmă Dunne, se întâmplă ca anumiţi indivizi, fără voia lor, să aibă un contact cu timpul serial şi să trăiască scene din trecut sau din viitor. De aceea, unii oameni pot vedea în viitor (fiind profeţi) sau poţi citi în trecut.

Scriitorul englez J. B. Priestley, numește cartea lui Dunne ca fiind „una dintre cele mai fascinante, mai curioase și probabil cele mai importante cărți ale acestor vremuri”.

Această carte este o expoziție de minuni, orientată spre a explica fenomene precum clarviziunea, déjà vu-ul sau telepatia, dar Dunne nu dovedește naivitate, ci uneori joacă și rolul scepticului. Având în vedere povara dovezii empirice, validitatea științifică a cărții va fi întotdeauna pusă în discuție.

Timpul, o altă dimensiune a spațiului?

John William Dunne concepe timpul ca fiind o altă dimensiune a spațiului. 

De asemenea, el presupune că timpul are dimensiuni asemănătoare cu spațiul, dar este conștient că omenirea are instrumente destul de limitate de percepție pentru scopul unui astfel de studiu. 

Dacă timpul are dimensiuni, atunci va fi nevoie de timp pentru a măsura orice unitate de timp și va fi nevoie de o altă unitate pentru a măsura timpul de măsurare și așa mai departe până la infinit. Într-un astfel de model, timpul real ar fi limita de neatins a acestei serii infinite.

Dintre cele trei volume care constituie lucrările sale finalizate, Universul serial este cel mai tehnic. În ultimul volum, Nothing Dies (1940), Dunne propune o serie infinită de timpuri care curg unele înăuntrul altora și invers. 

El ne asigură că, la moartea noastră, ne vor fi înmânate cheile fericirii eterne. Vom recupera toate momentele vieții noastre și le vom recompune în felul care este cel mai plăcut pentru noi.

În volumul Borges despre Borges, marele scriitor argentinian amintește de cartea lui Dunne:

Am citit o carte de John William Dunne, intitulată Experience with Time, în care autorul spune că, din moment ce știi un lucru, știi că-l știi; și știi că știi că-l știi; și știi că știi că știi că-l știi, drept care în fiecare om există o infinitate de euri. Dar nu cred că asta se poate dovedi.

Potrivit ipotezelor lui Dunne, mintea unei persoane poate fi conştientă de ceea ce face persoana – fiind deci conştientă de ea însăşi – în orice moment dat. Dar trebuie să fie şi conştientă de faptul că este conştientă, şi tot aşa, la infinit. Astfel, pentru Dunne, mintea omenească devenea o sală a oglinzilor mentală.

Concepţia lui Dunne asupra timpului – pe care el a numit-o „timp în serie” – era complicată şi controversată pentru acele vremuri, deşi în ochii multora nu pe de-a-ntregul neplauzibilă. 

Lucrarea a marcat începutul mai multor studii despre precunoaştere care i-a condus pe parapsihologi către reevaluarea universului şi a concepţiei timpului liniar în care mulţi dintre noi încă mai credem. 

Aceste studii tind să sugereze că premoniţii ale unui dezastru au loc mai frecvent decât se presupune în general şi că s-ar putea chiar ca previziunea subconştientă a unei primejdii iminente să fie un mecanism de apărare eficient, comun nouă, tuturor.

La Misterio folosim doar surse de încredere în documentarea articolelor noastre. Astfel de surse relevante includ documente autentice, articole din ziare și reviste, autori consacrați, sau site-uri web reputabile.

  • Brian Inglis - Enciclopedia fenomenelor paranormale. Editura Valdo, București, 1993.
  • Rupert Matthews - Enciclopedia Paranormalului. Editura Corint, 2009.
  • P. D. Uspenski - A patra cale. Editura Prior Pages, 2004.
  • J. W. Dunne. wikipedia.org. [Sursă]
  • Brad Steiger Și Sherry Hansen Steiger - Enciclopedia Gale a fenomenelor neobișnuite și inexplicabile. Editura ALL, 2012
  • Lawrence Harvey - J. W. Dunne: a snapshot. [Sursă]
  • Hyman Levy - Time and Perception (review of An Experiment with Time). Articol publicat la data de 11 iunie 1927 în revista Nature.