Articol documentat din surse relevante
Toate informațiile prezentate în acest articol sunt atent documentate din surse de încredere. Echipa Misterio face permanent eforturi pentru a îmbunătăți și actualiza conținutul oferit cititorilor noștri.

Top 10 cele mai sinistre locuri din lume

Misterio

Autor: Misterio

Actualizat: 2 Martie 2022

Printre cele mai sinistre locuri de lume putem enumera pădurea bântuită Aokigahara, Hotelul Stanley, Culloden Moor, Dealul Crucilor, sau Stull Cemetery, locul în care diavolul se arată pe Pământ.

Această pagină poate conține linkuri spre produse/servicii. Este posibil ca Misterio să câștige un comision în urma vânzărilor efectuate prin aceste link-uri.

Top 10 cele mai sinistre locuri din lume

Lumea este plină de locuri minunate pe care oricine ar trebui să le vadă, măcar o dată în viaţă. Peisaje mirifice care îţi taie respiraţia, construcţii impresionante, sau tradiţii care s-au păstrat sute de ani, toate acestea ar trebui să se regăsească pe harta unui pasionat de călătorie.

Însă există şi locuri care, deşi de o frumuseţe rară, sunt marcate de o istorie violentă care şi-a pus amprenta atât asupra locului în sine, cât şi a oamenilor care locuiesc acolo. 

Astfel, un top cu cele mai sinistre locuri din lume este ușor de realizat, de vreme ce legendele care au luat naştere aici sunt înfricoșătoare și puţini sunt cei temerari care se încumetă să viziteze astfel de obiective.

Pădurea Aokigahara, Japonia

1. Pădurea Aokigahara, Japonia

Aokigahara este o pădure densă care se întinde pe câteva zeci de hectare la baza Muntelui Fuji din Japonia. 

Aici au luat naștere numeroase legende urbane, localnicii crezând despre Aokigahara că ar fi bântuită din cauza sutelor de sinucideri care au avut loc aici, în ultimii ani. 

Datorită nivelului ridicat de stres cu care se confruntă japonezii, Japonia este una dintre țările cu cea mai mare rată de sinucidere din lume. Potrivit unui raport al The Guardian, depresia, bolile grave și datoriile sunt printre motivele comune pentru care o persoană caută să-și pună capăt vieții.

În Japonia feudală, sinuciderea era văzută ca un act de onoare. Războinicii samurai preferau să-și pună capăt zilelor (printr-un ritual cunoscut sub numele de seppuku), decât să cadă în mâinile inamicului sau să-și dezonoreze stăpânii. 

Chiar și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aviatori kamikaze alegeau să se sacrifice pentru țară, sacrificiu primit cu mare respect de societatea japoneză.

În prezent, mulți dintre cei care caută să se sinucidă aleg un loc retras, iar pentru japonezi, pădurea Aokigahara este una dintre cele des alese locații.

Datorită densității foarte mari de arbori și vegetație, Aokigahara este cunoscută și sub numele de Jukai – termen care înseamnă „o mare de copaci”. De altfel, vegetația este atât de densă aici încât, chiar și în miezul zilei, cu greu vei găsi o rază de lumină care să pătrundă până la nivelul solului.

Potrivit localnicilor, Aokigahara a fost dintotdeauna o zonă sinistră, învăluită în mister. Însă pădurea avea să devină și mai cunoscută în Japonia în anul 1960 după publicarea romanului Kuroi Jukai (trad. „O mare neagră de copaci”) a lui Seicho Matsumoto. 

Romanul cu pricina se sfârșește cu cei doi protagoniști, doi îndrăgostiți, care își pun capăt zilelor în pădure – care în carte a fost portretizată drep Pădurea Sinucigașilor sau Pădurea Demonilor.

Cartea lui Matsumoto a fost urmată în 1993 de bestseller-ul lui Wataru Tsurumi, The Complete Suicide Manual, o lucrare controversată în care erau descrise diferite moduri de sinucidere și care recomanda Aokigahara drept unul dintre locurile perfecte pentru a muri.

În 2010, rapoartele poliției arătau că cel puțin 247 de persoane au încercat să-și pună capăt zilelor în pădurea blestemată. Este foarte posibil însă ca numărul să fie mult mai mare de vreme ce multe cadavre nu au fost niciodată descoperite.

Conform mitologiei japoneze, Aokigahara este bântuită de demoni, motiv pentru care multor japonezi încă le este frică să intre în pădure. Se spune că cei care îndrăznesc să părăsească potecile marcate și se afundă în pădure nu se mai întorc niciodată.

Această legendă poate fi cât se poate de adevărată. Cei care nu cunosc zona se pot pierde cu ușurință în desișul pădurii. În plus, concentrația mare de fier din solul vulcanic interferează adesea cu busolele sau semnalul telefoanelor mobile.

Un alt motiv pentru care oamenii cred că pădurea este bântuită se datorează legendei yurei. Yura este un suflet plin de ură, tristețe și dorință de răzbunare. 

Potrivit legendei, în timpul marii foamete din perioada Edo (1782-1788), localnicii disperați obișnuiau să-și abandoneze rudele bolnave în interiorul pădurii. Astfel, se asigurau că cel puțin o parte a familiei avea șanse de supraviețuire.

Cei abandonați în pădure mureau încet, de foame, transformându-se astfel în yurei

În credința populară japoneză, dacă o persoană moare într-un sentiment profund de ură, furie, tristețe sau dorință de răzbunare, sufletul său nu poate părăsi această lume și continuă să rătăcească, arătându-se oamenilor care au ghinionul să-și intersecteze calea cu cea a duhul.

Castelul Edinburgh, Scoția

2. Castelul Edinburgh, Scoția

Intrigi, crime, vrăjitoare arse pe rug și lupte sângeroase: Castelul Edinburgh are o istorie tulbure, dar fascinantă. 

Ridicându-se semeț deasupra orașului, pe vârful unei stâncii vulcanice masive, castelul vechi de secole este un reper important al orizontului Edinburghului.

Însă castelul nu a avut dintotdeauna forma actuală. De-a lungul secolelor, Castelul Edinburgh s-a extins treptat. Cea mai veche parte este capela Sf. Margareta, care a fost construită în jurul anului 1130 și a servit drept biserică regală. 

În jurul anului 1510, regele James al IV-lea a comandat construirea Sălii Mari, iar Memorialul Național al Războiului a fost adăugat după Primul Război Mondial. 

Vizitatorii au ocazia să vadă bijuteriile coroanei, camerele regale și, după cum se potrivește oricărui castel medieval, temnițele sale sinistre.

Însă zidurile reci din piatră ascund mai mult decât o istorie tulburată.

Probabil cea mai tragică poveste este aceea a misterioasei doamne în gri. Îmbrăcată ca o nobilă din secolul al XVI-lea, enigmatică siluetă a fost văzută rătăcind pe coridoarele vechi ale castelului, uneori suspinând, alteori plângând. 

Doamna în gri este asociată cu două figuri istorice la fel de nefericite.

Unii spun că ar putea fi Janet Douglas, o femeie acuzată de vrăjitorie de către crudul și răzbunătorul James V of Scotland (1512-1542). 

Deși se știa că acuzațiile erau lipsite de temei, nimeni nu a îndrăznit să-l înfrunte pe rege, iar Janet Douglas a fost condamnată la moarte prin ardere pe rug. Sentința a fost îndeplinită pe 17 iulie 1537, chiar în fața fiului ei.

Alții speculează că fantoma ar putea fi Marie de Guise (1515-1560), mama și regenta lui Mary Stuart, Regina Scoției (1542-1587). 

Marie de Guise s-a stins în timpul Reformei Scoțiene, o perioadă tulbure din istoria Scoției. Când a murit, în iunie 1560, trupul ei a fost ținut la castel mai multe luni de zile, învelit în pânză și păstrat într-un sicriu de plumb pentru a ține mirosul la distanță – înainte ca nobilii protestanți să permită ca rămășițele ei să fie transportate acasă, în Franța.

Unele mărturii vorbesc despre sunetele ritmate ale unei tobe care răsună, câteodată, pe coridoarele întunecate ale Castelului Edinburgh. Potrivit legendei, apariția toboșarului misterios prevestește un atac împotriva castelului. 

Într-o serie de evenimente petrecute în 1650, mai mulți gardieni au raportat apariții repetate ale toboșarului fantomatic de-a lungul crenelurilor. Exasperat de rapoartele santinelelor, guvernatorul castelului a decis să investigheze el însuși problema pentru a dezvălui misterul acestor viziuni fantomatice. 

Nu a văzut nicio fantomă, dar a auzit o tobă cântând o veche melodie de război scoțiană, împreună cu sunetul multor picioare care mărșăluiau în ritm. Sunetele procesiunii fantomatice s-au îndreptat spre guvernator, trecând ulterior pe lângă acesta. 

Ritmuri de tobe au continuat să se audă în interiorul castelului până când, în același an, armata condusă de Oliver Cromwell a asediat castelul.

În 2003, mai mulți muncitori care efectuau lucrări de restaurare în interiorul castelului, au susținut că ar fi fost hărțuiți de fantomele prizonierilor care și-au găsit sfârșitul în temnițele de sub castel. 

După ce mai multe fotografii cu muncitorii încadrați de globuri albastre cețoase au apărut în media, lucrătorii au refuzat să continue proiectul de restaurare.

Catacombele Parisului

3. Catacombele Parisului

Lista noastră cu cele mai sinistre locuri din lume continuă cu celebrele catacombe ale Parisului (fr. Catacombes de Paris). În aceste osuare subterane se găsesc rămășițele a peste șase milioane de oameni. 

Întinzându-se spre sud de la fosta poartă a orașului, Barrière d’Enfer (trad. Poarta Iadului), catacombele au fost create într-un efort de a elimina cimitirele care sufocau vechiul oraș. 

Lucrările la catacombe au demarat în 1774, după ce o serie de surpări ale zidurilor subsolurilor cimitirului Saint Innocents, cel mai mare cimitir de la acea perioadă, a scos la iveală mii de cadavre aflate în diverse stadii de descompunere.

În același an, autoritățile au aprobat dezgroparea și mutarea rămășițelor umane din majoritatea cimitirelor din oraș. Acestea au fost transportate, în timpul nopții, cu ajutorul unor care mortuale acoperite. Osemintele au fost astfel mutate în interiorul galeriilor miniere abandonate de lângă Rue de la Tombe-Issoire

Așa cum era de așteptat, întreaga operațiune s-a desfășurat în mare grabă și dezordine și timp de multe decenii catacombele n-au fost nimic altceva decât un depozit uriaș de rămășițe umane. 

Abia în 1810, Louis-Étienne Héricart de Thury, directorul Serviciului de Inspecție a Minelor din Paris, a demarat o procedură amplă de renovare care avea să transforme cavernele într-un mausoleu vizitabil.

Acesta a ordonat stivuirea craniilor și a osemintelor în modelele pe care vizitatorii le pot vedea astăzi în interiorul catacombelor. Louis-Étienne Héricart de Thury s-a folosit și de diverse decorațiuni macabre pe care le-a găsit depozitate pe proprietatea Tombe-Issoire, cel mai probabil ascunse acolo în timpul revoluției din 1789. 

Louis-Étienne a creat și o cameră specială în care a expus diferite monstre de minerale excavate de sub oraș, un muzeu dedicat diformităților scheletului uman în care a expus mai multe schelete deformate și a inscripționat mii de tăblițe cu mesaje înfricoșătoare pe care le-a amplasat de-a lungul galeriilor subterane. 

Catacombele Parisului sunt vizitate de aproximativ 550.000 de turişti în fiecare an. Aceștia sunt întâmpinați la intrare de un avertisment macabru: „Opreşte-te! Aici este Imperiul Morţii!”

Stull Cemetery, Kansas

4. Stull Cemetery, Kansas

Există locații sinistre în toată lumea – locuri precum Bachelor’s Grove sau Stull Cemetery – care sfidează legile raționalului și se pot încadra, fără probleme, în orice listă a celor mai bântuite locuri din lume.

Evenimentele care au loc în astfel de locuri încărcate cu energie întunecată depășesc normele legendelor urbane și intră în tărâmul diabolicului. Despre Stull Cemetery se spune că este atât de malefic încât adăpostește o veritabilă „poartă către Iad” prin care însuși Diavolul se arată adepților săi.

Stull este un mic oraș din comitatul Douglas, Kansas, Statele Unite. Fondată în 1857, așezarea a fost cunoscută inițial ca Deer Creek, până când a fost redenumită după Sylvester Stull, singurul lucrător poștal din întreaga istorie a comunității.

Începând cu anii ‘70, orașul a devenit cunoscut datorită unei legende apocrife conform căreia cimitirul situat la marginea orașului ar fi posedat de forțe demonice. 

Legenda a inspirat numeroase producții cinematografice – precum episodul Swan Song din sezonul 5 al celebrului serial american Supernatural, Turbulence 3: Heavy Metal (2001), sau Nothing Left to Fear (2013).

Într-un interviu acordat Complex Magazine, starul pop Ariana Grande a povestit despre experiența terifiantă pe care a avut-o atunci când a încercat să filmeze unul dintre videoclipurile sale în Stull Cemetery, vedeta spunând că ar fi fost atacată de demoni.

Relatările despre presupuse activități demonice la Stull datează din jurul anului 1900, dar niciuna nu a fost tipărită până în noiembrie 1974, când în ziarul studențesc al Universității din Kansas a apărut un articol care vorbea despre o serie de întâmplări ciudate din curtea bisericii Stull. 

Potrivit articolului, Stull ar fi fost unul dintre cele două locuri de pe pământ în care diavolul apare în persoană de două ori pe an, lucru care ar fi fost cunoscut și de către locuitorii orașului.

Articolul conține și câteva mărturii. Un tânăr pretindea că ar fi fost prins de braț de o entitate nevăzută în timp ce vizita mormântul unei rude decedate, în timp ce alții vorbeau despre pierderi inexplicabile de memorie, stări de amețeală și semne apărute pe piele, toate acestea petrecându-se în proximitatea cimitirului. 

Articolul din ziar a devenit atât de popular încât pe 20 martie 1978, peste 150 de oameni au așteptat în cimitir venirea Diavolului, eveniment care, în mod evident, nu a avut loc. Dar acest lucru nu a împiedicat răspândirea a tot felul de legende, care mai decare mai stranii.

De exemplu, câțiva tineri au povestit cum au fost martorii unor manifestări demonice la Stull. Pasionați de paranormal, aceștia au vrut să înregistreze entitățile care, credeau ei, bântuie locul blestemat. Însă un vânt puternic a început să sufle din senin.

Tinerii povestesc cum, speriați, au alergat înapoi la mașină doar pentru a constata cu stupoare cum vehiculul fusese mutat din loc și se afla pe cealaltă parte a drumului de acces.

Un alt bărbat a susținut că a experimentat același curent puternic, dar în interiorul vechii bisericii, nu în ​​cimitir. El a relatat cum un suflu puternic de aer l-a trântit la podea și nu i-a permis să se ridice timp de câteva minute bune. 

De altfel, despre biserica aproape prăbușită se spune ca ar fi centrul manifestărilor paranormale, mai mulți martori afirmând că în interiorul bisericii nu cade nici o picătură de ploaie, asta deși acoperisul este distrus în totalitate.

Autoarea Lisa Hefner Heitz a adunat numeroase astfel de legende, pe care ulterior le-a publicat în cartea sa, Haunted Kansas (1997). Povestirile includ relatări ale apariții ale Diavolului în ultima noapte de iarnă sau în prima noapte de primăvară. Se spune că acesta vizitează o vrăjitoare îngropată acolo.

Întâmplător sau nu, în Stull Cemetery se află o piatră funerară veche pe care se mai poate distinge inscripționat doar cuvântul „Wittich”.

O altă poveste controversată îl are în prim-plan pe Papa Ioan Paul al II-lea care, în timpul unei vizite în Statele Unite, a cerut pilotului avionului său personal să modifice traseul de zbor astfel încât să evite orașul Stull și întreaga regiune învecinată. 

Motivul pentru această deviere de la traseul stabilit, susține povestea, a fost că suveranul pontif nu a vrut să zboare deasupra „pământului nesfânt”.

Legendele din jurul „porții către Iad” au crescut atât de mult, încât în noaptea de Halloween a anului 1989, în Stull Cemetery s-au adunat peste 500 de curioși care au rupt bucăți din vechea biserică (pe care le-au luat acasă ca suveniruri) și au călcat peste mormintele vechi, distrugând și câteva cruci din piatră. 

Începând cu 1999, Stull Cemetery a devenit zonă închisă vizitatorilor, accesul fiind posibil doar cu aprobarea și sub supravegherea autorităților locale. 

O ultimă întâmplare stranie a avut loc pe data 29 martie 2002 când o patrulă locală de poliție a observat că vechea biserică de lemn dispăruse. 

În urma unei anchete la fața locului, s-a ajuns la concluzia că biserica fusese demolată în mod intenționat, asta deși foarte puține rămășițe au fost identificate pe amplasamentul fostei biserici, iar oamenii legii nu au găsit urme evidente ale unor utilaje grele. 

Mai mult, câteva persoane care locuiau în apropiere au declarat ca n-au știut nimic despre o presupusă demolare, și nici nu au auzit zgomote ciudate venite dinspre cimitir.

Culloden Moor, Scoţia

5. Culloden Moor, Scoţia

Un alt loc demn de inclus în lista celor mai sinistre locuri din lume este Culloden Moor, scena ultimei bătălii date pe pământ britanic, o încleştare între forţele guvernamentale conduse de Prințul William Augustus, Duce de Cumberland şi iacobiții loiali lui Charles Stuart (pe numele său complet Charles Edward Louis John Casimir Sylvester Severino Maria Stuart), pretendent la tronul Angliei și al Scoției. 

Bătălia de la Culloden, din 16 aprilie 1746, a fost practic ultima încercare disperată a rebeliunii iacobite (care a beneficiat și de un ajutor limitat din partea Franței) de a reinstaura dinastia Stuart. 

În doar 40 de minute de luptă, întreaga armată a lui Charles Stuart a fost nimicită.

Șansele rebelilor erau foarte mici încă de la început, în principal datorită unor dezavantaje tactice evidente: 

1) Terenul mlăștinos care a încetinit înaintarea soldaților și a echipamentelor de luptă neadecvate pentru un astfel de teren.

2) Trupele conduse de Charles Stuart erau deja epuizate fizic și mental după zilei întregi de marș forțat înapoi în Anglia.

3) Armata Ducelui de Cumberland era mai numeroasă (fiind formată din aproximativ 16 batalioane de infanterie și artilerie) și mai adaptată condițiilor unui teren dificil.

Bătălia a început cu rafale de artilerie din ambele părți însă în doar câteva minute trupele lui Charles Stuart au fost copleșite de forța de foc mult superioară a adversarilor. 

În mai puțin de 20 de minute, artileria iacobiților a fost distrusă aproape în totalitate. Cum Charles Stuart a decis să nu-și conducă armata direct de pe câmpul de luptă, ci mai degrabă să-și comande trupele de la distanță, prin intermediul generalilor, iacobiții nu au primit ordinele în mod eficient. 

Disperați și dezorganizați, cei care au supraviețuit tirului de artilerie s-au aruncat asupra liniilor inamice formate în mare parte din soldați cu experiență, bine echipați și organizați. 

Aici aveau să fie însă măcelăriți de armata guvernamentala care a folosit o nouă tactică de apărare împotriva unei sarje inamice, soldații grupându-se și sprijinindu-se unul de altul astfel încât linia de apărare să nu poată fi străpunsă cu ușurință. 

Întreagă armată a lui Charles Stuart a fost complet nimicită în mai puțin de 40 de minute. Acesta a reușit însă să scape și timp de cinci luni a stat ascuns în pădurile vaste care înconjoară Culloden Moor, până când s-a ivit oportunitatea să se îmbarce pe o navă comercială și să fugă în Italia.

Se spune ca în fiecare an, pe 16 aprilie, fantomelor sutelor de soldați iacobiți măcelăriți la Culloden Moor se ridică din nou și își reiau încleștarea cu forțele guvernamentale. 

Strigătele lor disperare răsună timp de aproape 40 de minute după care se așterne din nou liniștea peste vasta câmpie Culloden.

Unii martori au raportat siluete fantomatice rătăcind prin zonă, alți vorbesc despre plânsete de femei care se aud uneori noaptea, poate spiritele soțiilor și mamelor care i-au pierdut pe cei dragi în cumplita bătălie.

Dealul Crucilor, Lituania

6. Dealul Crucilor, Lituania

Originile exacte ale Kryžių Kalnas din Lituania, sau Dealul Crucilor, rămân un mister. 

Aflat la mai puțin de 11 km de orașul Šiauliai, Dealul Crucilor „găzduiește” în prezent peste 100.000 de cruci, dealul devenind un loc de pelerinaj atât pentru localnici, cât și pentru turiști. 

AnNumăr de cruci
1831peste 9.000
1900130
1902155
192250
1938peste 400
1961au fost distruse peste 5.000 de cruci
1975au fost distruse peste 1.200 de cruci
1990aproximativ 55.000
2006peste 100.000

Prima mențiune în scris a acestui loc straniu datează din 1850, dar unii cred că crucile au apărut mai devreme, lăsate de rudele îndoliate ale victimelor revoltelor împotriva regimului țarist în 1831, iar mai târziu în 1863. 

Țarul a suprimat identitatea națională prin limitarea expresiei religioase, astfel că lituanienilor le-a fost interzisă onorarea morților, așa cum o cere credința ortodoxă, prin ritualuri de înmormântare și morminte marcate cu cruci.

Alții cred că primele cruci au apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, după ce o apariție a Fecioarei Maria ținând în brațe pe pruncul Iisus le-a cerut credincioșilor să acopere dealul sfânt cu icoane și cruci.

În timpul ocupației sovietice, religia și Dealul Crucilor au rămas interzise. De altfel, în aprilie 1961, întreaga zonă a fost distrusă cu buldozere și apoi incendiată de autorități.

Dar asta nu i-a împiedicat pe localnici să „reclădească” Dealul Crucilor. În fiecare noapte, la adăpostul întunericului, aceștia cărau zeci de cruci pe care apoi le înfigeau în pământ. Pe cruci legau rozarii și icoane pictate chiar de ei.

Vilius Puronas, un artist local, descrie locul astfel:

Dealul are multe secrete. Potrivit folclorului local, aici a fost cândva o biserică. O furtună teribilă, cum nu s-a mai văzut, a avut loc acum multe generații. Localnicii speriați s-au adăpostit în biserica de pe deal. Însă un fulger a lovit biserica și furtuna a îngropat-o sub un strat de pământ și rocă, cu zeci de suflete încă prinse înăuntru. Cei de aici vorbesc despre siluete fantomatice de călugări și oameni de rând care, într-o procesiune straniu, înconjoară Dealul Crucilor la răsăritul soarelui. Astfel de apariții magice, viziuni ale sfinților sau siluete de fantome fac parte din istoria dealului de multe generații.

Potrivit unei alte legende locale, la începutul anilor 1300, pe deal se înălța un castel condus de unul dintre baronii păgâni din Samogitia, cândva stat în fostul Mare Ducat al Lituaniei. 

În 1348, castelul a fost distrus de Order of the Brothers of the Sword (trad. Ordinul Fraților Sabiei), o grupare de călugări războinici germani însărcinați cu creștinarea Livoniei (regiune unde astăzi se află Letonia și Estonia). 

Mulți cred că samogiții care au supraviețuit bătăliei au adunat trupurile camarazilor lor uciși, le-au stivuit și apoi le-au acoperit cu un strat gros de pământ, formând astfel colina pe care astăzi sunt așezate miile de cruci.

Death Railway, Tailanda

7. Death Railway, Tailanda

Death Railway are o istorie sângeroasă – peste 240.000 de muncitori și aproape 20.000 de soldați prizonieri de război pierzându-și viața la construcția căii ferate care leagă Tailanda de Myanmar. 

Istoria Death Railway (sau „calea ferată a morții”) începe în 1942, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Tailanda nu a dorit să se implice în război, alegând să rămână neutră. Însă a fost rapid invadată de Japonia care a văzut în Tailanda o regiune strategică excelentă pentru lansarea de ofensive militare împotriva Birmaniei, o colonie a Imperiului Britanic.

Un tratat semnat între Tailanda și Japonia a permis Japoniei acces deplin la infrastructura tailandeză. Dar la acea vreme, Tailanda nu beneficia de o infrastructură suficient de dezvoltată pentru ca Japonia să poată transporta suficiente trupe, provizii și echipament militar. 

Folosindu-se de muncitori asiatici și prizonieri de război, Japonia a început să construiască șosele și căi ferate, inclusiv infamul proiect Death Railway care avea să reducă timpul de aprovizionare a armatei japoneze cu zilei, dacă nu chiar săptămâni. 

Construcția căii ferate a început în septembrie 1942 în Birmania și în noiembrie 1942 în Tailanda. Potrivit unui raport al guvernului australian, la uriașul proiect au fost angrenați peste 250.000 de muncitori și aproximativ 60.000 de prizonieri de război din diferite țări aliate.

Condițiile de muncă au fost însă înfiorătoare. Muncitorii erau obligați să lucreze sub un soare arzător, de multe ori fără echipamentul necesar, bătuți, înfometați și maltratați de soldații japonezi și coreeni.

Mulți au fost răpuși de dizenterie și holeră, boli care din lipsa unei igiene de bază s-au răspândit cu rapiditate. Potrivit documentelor oficiale, rația zilnică a unui muncitor era de doar 600 de calorii, asta în timp ce oamenii erau obligați să muncească 14, 16 sau chiar 18 ore zilnic.

Cea mai dificilă secțiune a Death Railway a fost așa numitul Hellfire Pass, un tunel de câteva sute de metri săpat prin rocă dură. Muncitorii au fost forțați să taie prin stâncă fără unelte adecvate, adesea la lumina torțelor și supuși unui risc constant de surpare a tunelului.

În ciuda tuturor acestor lucruri, proiectul Death Railway a fost finalizat înainte de termen.

Calea ferată a avut nevoie de reparații ample pentru a rămâne funcțională după terminarea războiului. În prezent, aproximativ 130 de km de cale ferată sunt  folosiți în continuare de Royal Thai Railway însă anumite secțiuni, precum Hellfire Pass au rămas închise. 

Pierderea totală de vieți omenești a fost uriașă: 29% dintre britanici, 31% dintre australieni, 23% dintre americani și 19% dintre prizonierii olandezi care au lucrat la construcția căii ferate nu au supraviețuit. Pierderile au fost însă și mai mari în rândul muncitorilor asiatici, 90% dintre aceștia fiind omorâți în bătaie, de boli sau de foamete.

După încheierea războiului, 111 înalți oficiali japonezi au fost judecați pentru crime de război, dintre care 32 au fost executați.

O parte din tragedia Death Railway a fost prezentată în producția cinematografică The Railway Man (2013) care i-a avut în rolurile principale pe Nicole Kidman, Colin Firth și Stellan Skarsgard.
Într-un interviu acordat Daily Mail, Nicole Kidman a vorbit despre atmosfera apăsătoare din timpul filmărilor, dar și despre câteva întâmplări stranii care i-au făcut pe cei de pe platoul de filmare să creadă ca zona este, în continuare, bântuită.

Eyam Village, Derbyshire

8. Eyam Village, Derbyshire

Eyam Village (cunoscut și sub numele de „satul celor damnați”) este o mică localitate din Derbyshire, Anglia, care a devenit renumită datorită numeroaselor evenimente stranii și apariții fantomatice raportate aici.

Astăzi, Eyam este un sat cochet, înfloritor, unde principala ocupație a localnicilor este agricultura. Satul este însă și unul dintre principalele puncte de atracție pentru cei pasionați de paranormal. 

Eyam are o istorie lungă, plină de evenimente tragice. Însă cea mai îngrozitoare perioadă din istoria localității s-a petrecut în anul 1665, în timpul epidemiei de ciumă care a măturat Europa. 

Nu se știe exact cum a ajuns ciuma în mica localitate izolată. Unii cred că virusul ar fi ajuns în sat prin intermediul unor colete pline cu pânze, blănuri și piei de animale care au fost livrate de un furnizor din Londra. Este foarte posibil ca blănurile să fi fost infestate cu purici purtători ai teribilei boli.

La mai puțin de o săptămână de la primirea coletelor, singurul croitor din localitate era deja mort, iar până la sfârșitul lunii septembrie, încă alte cinci persoane muriseră. Luna următoare, în octombrie, au fost raportate alte 20 de decese și mai multe îmbolnăviri.

Îngroziți, mai mulți săteni au vrut să părăsească satul și să se refugieze la rudele și prietenii din satele și orașele vecine. Însă în urma unei adunări generale, la care au participat toți locuitorii din Eyam, s-a luat o decizie surprinzătoare: nimeni nu avea să părăsească satul și toată lumea trebuia să se carantineze.

Decizia a fost luată pentru ca virusul ucigaș să nu se răspândească și în localitățile vecine, care până la acea dată fuseseră ferite de boală. 

Sătenii din localitățile învecinate au aflat curând de decizia curajoasă a celor din Eyam și într-un efort comun, au decis să facă tot posibilul pentru a-i aproviziona cu hrană, apă potabilă și toate cele necesare. 

Astfel, oamenii veneau și lăsau provizii lângă pietrele care marcau intrarea în Eyam. La rândul lor, locuitorii din Eyam au lăsat bani în oale pline cu oțet, menite să sterilizeze monedele.

Potrivit documentelor oficiale, satul a fost devastat de ciumă timp de 18 luni. În ciuda condițiilor tot mai dificile și a riscului tot mai mare de infectare, nici un sătean nu a părăsit localitatea atâta timp cât boala a fost prezentă.

273 de locuitori au murit până la finalul epidemiei de ciumă din 1667. Doar 83 au supraviețuit.

Astăzi, localitatea încă mai poartă semnele epidemiei care aproape că a șters Eyam Village de pe fața pământului. Multe case frumoase, aparținând familiilor răpuse de ciumă, au fost conservate și pot fi vizitate și astăzi, la aproape patru secole de la epidemie.

În Eyam există multe povești cu fantome. Localnicii vorbesc despre Miner’s Arms ca fiind una dintre cele mai bântuite clădiri din sat. 

Transformat într-un mic motel, Miner’s Arms găzduiește turiști dornici de senzații tari. Nu de puține ori, cei cazați aici au fost treziți în toiul nopții de pași și voci misterioase. 

Se spune că unii oaspeți s-au speriat atât de tare încât n-au mai așteptat până dimineață, și-au împachetat bagajele și au părăsit hotelul în mare grabă.

O altă clădire presupus bântuită este clădirea vechii primării din Eyam, care în prezent este deținută de familia Wright. 

Localnicii cred că fantoma unei femei pe nume Sarah Mills bântuie holurile vechii primării, iar într-o cameră de la primul etaj a fost văzută, în repetate rânduri, fantoma unui bărbat în vârstă. Camera respectivă a fost sigilată, iar accesul vizitatorilor nu este permis.

Helltown, Ohio

9. Helltown, Ohio

Helltown este un oraș abandonat din Cuyahoga Valley, Ohio. Dar spre deosebire de orașele fantomă din vestul Statelor Unite, Helltown este cu siguranță un oraș aparte. 

În timp ce unele clădiri poartă trăsăturile arhitecturii americane a secolului trecut, majoritatea construcțiilor au fost ridicate în jurul anilor 1950, pe când regiunea se afla în plină dezvoltare economică. 

Însă cum s-a transformat un oraș înfloritor într-o ruină? Cum a ajuns Helltown să fie înconjurat de drumuri periculoase care aparent nu duc nicăieri? Cum a ajuns oare vechea biserică de lemn, odinioară punct de întâlnire pentru întreaga comunitate locală, să fie astăzi „împodobită” cu sute de cruci răsturnate? 

Puținii locuitori rămași în zonă – majoritatea oameni săraci care locuiesc în rulote sau case dărăpănate răsfirate pe câteva zeci de kilometri pătrați în jurul Helltown – toți au teorii proprii legate de ce s-a întâmplat acolo.

Unii spun că biserica a fost transformată în loc de procesiune pentru sataniștii care au populat orașul. 

Alții cred că localitatea a fost evacuată de guvern după ce o scurgere accidentală de substanțe chimice toxice a otrăvit pânza de apă freatică. Cei expuși chimicalelor, oameni și animale, ar fi suferit mutații îngrozitoare.

Până și vechiul autobuz școlar, care în prezent zace abandonat pe o margine de drum, a ajuns în centrul unei legende întunecate. 

Se spune că, într-o seară pe când autobuzul transporta copiii de la școală către casă, șoferul a tras pe dreapta după ce ar fi observat o victimă întinsă pe șosea. 

S-a dovedit a fi însă un criminal nebun care l-a atacat și ucis pe conducătorul auto. Autobuzul a fost găsit a doua zi abandonat la marginea pădurii, departe de drumul principal. Cât despre copii, aceștia nu au mai fost văzuți niciodată.

Adevărate sau nu, o parte dintre legendele urbane se confirmă, cel puțin parțial. 

Locuitorii din zonă au fost într-adevăr forțați de către guvernul federal să-și abandoneze casele, dar nu din cauza unei deversări chimice sau a unei mușamalizări supranaturale.

Datorită defrișărilor masive de pe tot cuprinsul Statelor Unite, președintele Gerald Ford a fost nevoit ca în 1974 să aprobe o lege care a permis National Park Service să exproprieze forțat proprietarii din zonele care aveau să fie transformate în arii protejate.

Deși amplul proiect avea ca scop protejarea pădurilor Americii, zeci de mii de proprietari de terenuri, asemenea rezidenților din Helltown, n-au avut nimic de câștigat de pe urma exproprierilor forțate. 
Aria care cuprinde și orașul abandonat Helltown este acum parte din Parcul Național Cuyahoga Valley.

Hotelul Stanley, Colorado

10. Hotelul Stanley, Colorado

Ultimul loc din lista noastră cu cele mai sinistre locuri din lume este ocupat de o locație binecunoscută fanilor lui Stephen King – Hotelul Stanley din Colorado, faimosul hotel bântuit care a inspirat bestseller-ul Shining

Dar să începem cu începutul, pentru că istoria acestui hotel este deosebit de interesantă.

Freelan Oscar Stanley a fost un inventator, antreprenor, hotelier și arhitect american. El a fost inventatorul unui set de desen practic care a ajuns foarte popular în Statele Unite. Practic fiecare elev avea pe bancă un astfel de set de ustensile. Stanley s-a trezit multimilionar peste noapte.

Cu banii câștigați din vânzarea patentului, Oscar Stanley a fondat compania Stanley Motor Carriage. Aici, împreuna cu fratele sau geamăn, au dezvoltat o locomotivă cu aburi, Stanley Steamer, care putea atinge o viteză de 165 km/h, fiind astfel una dintre cele mai puternice și rapide locomotive de la acea dată.

În 1903, Oscar Stanley a primit un diagnostic teribil: tuberculoză. Doctorul personal i-a dat mai puțin de șase luni de trăit și i-a recomandat un regim alimentar strict, multă odihnă și cât mai mult aer proaspăt. 

Stanley, împreună cu soția sa, au decis să se mute în Estes Park, o zonă superbă de la poalele Munților Stâncoși. Spre surprinderea tuturor, Stanley a început să se simtă mai bine.

La nici o lună de la sosirea în Estes Park, acesta făcea deja plimbări lungi prin pădurile dese de la poalele munților. Cele șase luni prognosticate de medic au trecut, dar bărbatul se simțea din ce în ce mai bine. Patru ani mai târziu, Stanley era complet recuperat.

Crezând cu tărie în puterea vindecatoare a acelor locuri, soții Stanley au hotărât să transforme Estes Park într-un oraș stațiune. Ei au început construirea celebrului Hotel Stanley în 1907. Au mai construit o mini centrală hidroelectrică în munți care alimenta hotelul și o parte din oraș. 

Corpul principal al hotelului și sala de concerte au fost finalizate rapid, în 1909 însă sistemul de încălzire a fost inaugurat abia în 1979. Cu toate acestea, oaspeții nu au întârziat să apară. Turiștii erau întâmpinați de un peisaj de basm, iar de la gară erau aduși la hotel de câteva trenuri cu aburi, numite Mountain Wagons

Acestea erau formate dintr-o locomotivă și două vagoane special concepute pentru a le oferi oaspeților tot confortul necesar pe durata călătoriei.

Până la acea dată, complexul a fost extins și cuprindea deja unsprezece structuri: hotelul principal și câteva corpuri secundare, o sală de concerte, un garaj, o clădire care găzduia angajații, dar și câteva alte corpuri independente precum The Lodge sau Stanley Manor (o căsuță cochetă în care stăteau soții Stanley). 

Însă afacerea nu mergea bine. Turiștii erau din ce în ce mai puțini iar despre hotel, locuitorii din Estes Park spuneau că ar fi bântuit. 

Însă lucrurile aveau să ia o întorsătură neobișnuită în 1974 când un cunoscut autor al genului horror, Stephen King, s-a cazat la hotel. 

King trecea printr-o perioada dificilă, întâmpinand probleme cu cel mai recent roman al său, Darkshine, și era în căutarea un loc retras care să-i ajute spiritul creator. Câțiva cunoscuți i-au recomandat Estes Park.

Prima noapte petrecută de King în Hotelul Stanley avea să fie una de referință pentru reinventarea genului horror și avea să-l transforme pe Stephen King într-unul dintre cei mai importanți autori ai acestui gen din toate timpurile.

King și soția lui, Tabitha, au fost primiți cu multă căldură de cei câțiva angajați ai hotelului. Cei doi au fost cazați în camera cu numărul 217. Erau însă singurii oaspeți din hotel. Au servit cina în restaurantul gol, iar apoi King a hotărât să facă un tur scurt al proprietății.

Zona izolată în care se afla hotelul, dimensiunea impresionantă a sălilor, coridoarele largi, dar și aspectul dezolant al corpului principal i-au inspirat lui King primele idei pentru ceea ce avea să devină The Shining, un roman de referință al genului horror. 

Într-un interviu, autorul își amintea:

Parcă Dumnezeu m-ar fi trimis acolo să aud și să văd acele lucruri. L-am visat pe fiul meu de trei ani alergând pe coridoare, privind înapoi peste umăr, cu ochii mari, țipând. M-am trezit cu o frică extraordinară. Eram transpirat peste tot, inima îmi bătea cu putere și aproape că am căzut din pat. M-am ridicat, mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe un scaun, privind pe fereastră către Munții Stâncoși. Și asta a fost. Atunci mi-am creat în minte fundația pentru The Shining.

Ecranizarea cu același nume a romanului lui Stephen King a fost cea care a transformat Hotelul Stanley în unul dintre cele mai „fierbinți” puncte pentru iubitorii de paranormal.

Thrillerul psihologic regizat de Stanley Kubrick în 1980 și în care au jucat Jack Nicholson, Shelley Duvall, Scatman Crothers și Danny Lloyd a fost primit cu entuziasm de criticii de film, însă nu același lucru se poate spune despre percepția lui Stephen King în ceea ce privește filmul.

Acesta nu a fost deloc încântat de viziunea lui Kubrick și nici de interpretarea lui Nicholson pe care a descris-o drept „exagerată și complet necaracteristică personajului pe care l-am creat în The Shining”.

Cu toate acestea, în anii ce au urmat, hotelul a găzduit nenumărate investigații paranormale, inclusiv ale echipelor Ghost Adventures de la Travel Channel și Ghost Hunters de la SyFy. 

Manifestări paranormale au fost raportate în aproape fiecare cameră a acestui vast hotel. De la siluete întunecate, râsete ciudate și lumini pâlpâitoare, până la obiecte care se mișcă singure.

Camera 217 este unul dintre punctele centrale ale acestor manifestări paranormale. Actorul Jim Carrey a stat în camera 217 în timpul filmărilor la Dumb and Dumber (1994). Se pare că ceva l-a speriat atât de tare, încât actorul a fugit din cameră, în miezul nopții, pe jumătate dezbrăcat.

Mulți dintre cei cazați la etajul al patrulea au spus că au auzit copii alergând, râsete și chicoteli. Alții au văzut uși inchizandu-se și deschizandu-se singure. 

În trecut, întreg etajul a servit ca loc de cazare pentru angajate, copii și bone. Este oare posibil ca gemenii Grady să fie mai mult decât născociri ale imaginației macabre a lui King?

Cei ce vizitează hotelul mai au parte de o experiență inedită – un tur al sistemului de peșteri subterane de sub hotel.

Peșterile au o concentrație mare de calcar și cuarț, despre care unii cred că ar ajuta la captarea energiei paranormale. 

Potrivit legendelor locale, peșterile erau folosite de angajații hotelului pentru a se deplasa cu ușurință din clădirea principală către celelalte corpuri ale complexului. Iar dacă ar fi să dăm crezare poveștilor, unii dintre vechii angajați mai bântuie și astăzi galeriile subterane.

La Misterio folosim doar surse de încredere în documentarea articolelor noastre. Astfel de surse relevante includ documente autentice, articole din ziare și reviste, autori consacrați, sau site-uri web reputabile.

  • Great Tenmei famine. wikipedia.org. [Sursă]
  • Suicide forest skews Yamanashi's statistics. japantimes.co.jp. [Sursă]
  • Yuki Ling - What is Aokigahara? All About The Most Haunted Forest in Japan. [Sursă]
  • Mikhaila Friel - Photos show what it's like to visit Scotland's Edinburgh Castle, which was built on an extinct volcano and said to be haunted. [Sursă]
  • Edinburgh Castle. great-castles.com. [Sursă]
  • Thu Ly - Scotland’s Edinburgh Castle – one of the world’s most haunted places. [Sursă]
  • Pre-1750 Buildings in Edinburgh Old Town Conservation Area. City of Edinburgh Council, City Development Department.
  • Janice Hopper - Edinburgh Castle history: 900 years protecting Scotland’s capital. [Sursă]
  • Catacombs A Timeless Journey. [Sursă]
  • Natasha Geiling - Beneath Paris' City Streets, There's an Empire of Death Waiting for Tourists. [Sursă]
  • Plunge into the heart of the Catacombes de Paris. en.parisinfo.com. [Sursă]
  • Stull Cemetery, The Legendary Gateway To Hell In Kansas. americanhauntingsink.com. [Sursă]
  • Jain Penner - Legend of Devil Haunts Tiny Town. Articol publicat în The University Daily Kansan, 1974.
  • Erwin Seba - Legends Linger Around Stull". Articol publicat la data de 1 noiembrie 1999 în Lawrence Journal World.
  • Julie Kuennecke - The Legend Of Stull. [Sursă]
  • The Story Behind This Disturbing Kansas Cemetery Will Give You Goosebumps. onlyinyourstate.com. [Sursă]
  • Kirsty McIntyre - Folklore Thursday: The Ghosts of Culloden Battlefield. [Sursă]
  • Christopher Duffy - The '45: Bonnie Prince Charlie and the untold story of the Jacobite Rising. Editura Orion, 2003.
  • Jacqueline Riding - Jacobites; A New History of the '45 Rebellion. Editura Bloomsbury, 2016.
  • Battle of Culloden. britannica.com. [Sursă]
  • Gill McMillan - Battle of Culloden – What Actually Happened. Articol publicat la data de 13 noiembrie 2019. [Sursă]
  • Christine Bednarz - Thousands of Crosses Cover This Eerie Hill in Europe. Articol publicat la data de 26 februarie 2018. [Sursă]
  • Egle Gerulaityte - The Hill of Crosses is steeped in legends of ghosts, miracles and heroic acts of defiance. Articol publicat la data de 28 octombrie 2017 [Sursă]
  • The Haunting Hill Of Crosses In Lithuania. mysteriousfacts.com [Sursă]
  • Baz Bamigboye - Nicole Kidman reveals she was haunted by the ghosts of Thailand's Death Railway on the set of film charting the horrors faced by Allied soldiers during World War Two. Interviu publicat la data de 6 decembrie 2013. [Sursă]
  • Kyle Hulme - The Horrific Story of Thailand's Death Railway. Articol publicat la data de 20 decembrie 2017 [Sursă]
  • Burma Railway. wikipedia.org. [Sursă]
  • 15 Most Haunted Places in Derbyshire & the Peak District. explorebuxton.co.uk. [Sursă]
  • The Village of the Damned Interactive Ghost Walk Eyam Derbyshire. blackhistorymonth.org.uk. [Sursă]
  • Helltown, Ohio. atlasobscura.com. [Sursă]
  • Gina Dimuro - Why Helltown, Ohio Actually Lives Up To Its Name. Articol publicat la data de 2 octombrie, 2021. [Sursă]
  • Dan Evon - Does ‘Helltown’ Film Document Weird Happenings in Abandoned Ohio Town? Articol publicat la data de 25 noiembrie 2019. [Sursă]
  • The Stanley Hotel - wikipedia.org. [Sursă]
  • Stephanie Earls - The Spooky Story Behind Colorado’s Haunted Stanley Hotel. Articol publicat la data de 1 octombrie 2019. [Sursă]
  • Laura Studarus - Redrum | Inside the Hotel Which Inspired The Shining. Articol publicat la data de 20 februarie 2020. [Sursă]
  • 9 Places From TV And Movies You Can Actually Visit. huffpost.com. [Sursă]