Dracula între legendă și realitate. Adevărul despre faimosul vampir imaginat de Bram Stoker

Între 14 și 16 august 1997, a avut loc la Los Angeles (SUA) o reuniune a Societății Transilvania-Dracula, consacrată „vampirismului”, prilej cu care s-a reluat o mai veche temă, aceea a identificării domnitorului roman Vlad Țepeș cu personajul fantastic Dracula.

Mai nou, au apărut ipoteze care sugerează că autorul britanic Bram Stoker s-a inspirat, la crearea celebrului vampir, din surse care nu au legătură cu Transilvania și Vlad Țepeș. 

Dacă aceste ipoteze sunt adevărate, cine sau ce a inspirat faimosul personaj Dracula? Este oare adevărat că în spatele acestui vampir fantastic se ascunde un personaj real, la fel de misterios?

Enigmatica societate Golden Dawn

Wilkinson, consul britanic în Principatele Române prin 1822, este autorul unor impresii de călătorie în care pomenește și de istoria României, făcând aprecieri negative la adresa lui Vlad Țepeș – Dracula.

Această carte a fost una dintre sursele care i-au servit lui Bram Stoker la scrierea romanului Dracula.

Radu Florescu, istoric specialist în Evul Mediu, ce trăiește în America, a descoperit în mod întâmplător, așa după cum mărturisește în cea de-a treia carte scrisă despre Vlad Țepeș, o serie de note într-o arhivă din Philadelphia, aparținând lui Stoker, care confirmă ipoteza a două surse principale folosite de autor pentru scrierea romanului.

A doua sursă este tot o însemnare de călătorie, datorată lui Emily Gerard, autoare de origine anglo-franceză, a cărei carte se intitulează The Land Beyond the Forest (trad. „Țara de dincolo de pădure”), în care se abordează tema vampirilor.

Rezultatul sintezei acestor două cărți a fost The Essential Dracula, o lucrare în care materialele preluate se îmbină cu elemente de folclor local, istorie și geografie.

Așa după cum foarte bine remarca Mihai Ungheanu în cartea Răstălmăcirea lui Țepeș (Editura Globus, București, 1992), romanul lui Bram Stoker poate fi privit ca un plagiat, în ciuda succesului de librărie realizat.

Este probabil cel mai mare bestseller, în limba engleză, din toate timpurile. În prefața cărții sale de altfel, Bram Stoker nu se sfiește să recunoască sursele pe care le-a folosit, amestecându-le cu propria-i imaginație, după o rețetă originală ce-i va aduce succesul, de proporții inimaginabile.

Cartea irlandezului Abraham Stoker, interesat de ocultism și magie, fost membru al lojii Golden Dawn din Londra, este citită cu interes și în zilele noastre.

Societatea Golden Dawn in the Outer a fost fondată în 1887 și a fost condusă inițial de William R. Woodman. 

Ar fi interesant să ne oprim puțin asupra acestei societăți misterioase, a membrilor ei și a influenței pe care a exercitat-o asupra oamenilor vremii.

Către 1900, Ordinul Golden Dawn număra mai multe sute de membri, printre care și personalități eminente ale epocii victoriene: poetul irlandez William B. Yeats, viitor laureat al Premiului Nobel; marea actriță Florence Farr, prietena lui Bernard Shaw; Arthur Machen, autor al unor capodopere ale genului fantastic; precum și nume care au ilustrat același gen literar, ca J. W. Brodie-Innes, Algernon Blackwood, Sax Rohmer, Talbot Mundy, Charles Williams, Allan Bennet, Aleister Crowley și, bineînțeles, Bram Stoker.

S. Liddell Mathers, organizatorul societății, avea pasiunea ocultismului și ca atare cerceta neobosit marile biblioteci, în căutare de manuscrise vechi.

Se spune că la Paris ar fi descoperit textele lui Abramelin Magul, traducându-le și combinându-le. Mai cu seamă tradițiile celtice îl obsedau până-n într-atât, încât luase obiceiul de a se intitula singur Mac Gregar, conte de Elenstrae.

S. L. Mathers s-a văzut silit, mai târziu, să cedeze conducerea Ordinului lui William B. Yeats, pare-se mai puțin autoritar. 

Cert este că scriitorii afiliați ordinului, vor prezenta în lucrările lor preocupări comune, care, în mare, se leagă de existența în Univers a unor ființe sau tradiții venite din lumea pre-celtică.

Scriitorul Pierre Victor relata următoarele:

Toți scriitorii care au participat în chip activ la viața Ordinului Golden Dawn au fost pecetluiți cu o amprentă de neșters.

Practicile magice pe care le efectuau li s-au părut eficiente. Concret, deși diferiți ca factură, Arthur Machen (scriitor de povestiri mistice, romantice și macabre, 1863-1947, a scris The House of Souls, 1906, The Great Return, 1915, și The Shining Pyramid, 1924), Sax Rohmer (autor de romane de aventuri în care personajul principal este Fu-Man-Chu) și Bram Stoker, toți au introdus în prozele lor un nou gen de fantastic, populat cu monștri, inspirați din cărțile de magie neagră și ocultism.

Referindu-se la Bram Stoker, Mathers afirma că acesta ar fi cunoscut la Londra sfârșitului de veac, vampiri dedați la ritualul sângelui. 

Este oare posibil ca aceste întâlniri stranii să fi inspirat mitul vampirului în viziunea lui Stoker?

Vlad Țepeș, fiul lui Vlad Dracul

Romanul lui Stoker are drept câmp de acțiune Europa și Anglia. Eroul principal este contele Dracula, proprietar al unui castel situat undeva în Munții Carpați, între Transilvania și Moldova.

Conte de Bistrița, Dracula nu este un om obișnuit, ci un vampir, care se hrănește cu sânge omenesc, de preferință de femeie tânără. Ca atare, Dracula constituie un pericol public.

Radu Florescu și Raymond T. McNally, cercetând numeroase cronici și hărți de proveniență europeană, documente contemporane lui Dracula, lucrări istorice și filologice din secolele al XIX-lea și bizuindu-se pe folclorul și tradiția țărănească, au alcătuit o dublă istorie: o relatare nu numai despre Dracula secolului al XV-lea, sau Vlad Țepeș care a domnit în Țara Românească, dar și despre vampirul care a animat legendele acelorași regiuni.

În plus, cei doi autori au studiat felul în care Bram Stoker a contopit cele două surse, ca să creeze către sfârșitul secolului al XIX-lea cel mai înspăimântător și celebru vampir din întreaga literatură de ficțiune: contele Dracula.

Din cele de mai sus, rezultă două mari întrebări: 

1) Cum a ajuns Bram Stoker să-l identifice pe Vlad Țepeș (1431-1476) cu Dracula, un băutor de sânge uman?

2) De ce în roman contele Dracula aparține unei vechi stirpe ungurești ce se trage tocmai din temutul han Attila?

Să vedem acum de unde provine numele de Dracula, care l-a inspirat pe Bram Stoker în crearea eroului său negativ.

Originea numelui Dracula

Denumirea de Dracula dată lui Vlad Țepeș și care este îndeobște folosită în multe surse istorice, provine de la ordinul pe care tatăl său, Vlad al II-lea, l-a primit în februarie 1431, la Nurnberg, la curtea Sfântului Împărat Roman Sigismund, din dinastia de Luxemburg.

Jurământul oficial pe care l-a depus la Nurnberg va marca destinul tuturor Drăculeștilor.

În ochii celor binevoitori, Ordinul Dragonului, acordat unui număr restrâns de personalități de viță nobilă, după unele surse, îi desemna pe toți membrii familiei drept moștenitori și succesori ai primului numit.

Prin însemnul Dragonului, Drăculeștii erau hărăziți să lupte, potrivit jurământului depus la investitură, împotriva turcilor. Această investitură oficială îi indica de asemenea pe Drăculești ca pretendenți la mult disputatul tron al Țării Românești, ocupat la vremea aceea de voievodul Alexandru Aldea, fratele vitreg al lui Vlad Dracul.

După alte surse, Ordinul Dragonului ar fi fost netransmisibil. Iar pentru că Vlad Țepeș a continuat să poarte veșmintele și medalionul Ordinului, se presupune că ar fi fost omorât, drept pedeapsă.

La New York, în 1972, a apărut cartea lui Gabriel Ronay intitulată Adevărul asupra lui Dracula. La Londra, se publica aceeași carte sub titlul Mitul lui Dracula.

Este Vlad Țepeș asimilabil lui Dracula? Ce ne spune istoria? Analiza și interpretarea faptelor, câte le deținem, dovedește că legenda exagerează și că, deși crud, Țepeș a fost în tonul epocii, un conducător de stat constrâns să apeleze la mijloace extreme.

A-l reduce la cruzime este absurd. Faptele lui arată multă inteligență.

Confuzia a început la sfârșitul secolului al XIX-lea pe un vad istoriografic, când unii „istorici” tindeau să scrie istoria românilor din punctul de vedere al unor interese străine.

Viața lui Bram Stoker

Dar să revenim la Bram Stoker, la o scurtă prezentare a vieții acestuia, la problema vampirismului și de unde i-a venit și pe ce cai, ideea de a-și alege un asemenea subiect.

Stoker s-a născut la Dublin în noiembrie 1847. Se numea Abraham după tată, mic funcționar la Biroul Secretarului Șef al castelului Dublin.

Intimii săi, ca și prietenii, îi spuneau Bram. Mama sa, Charlotte Matilda, era fiica unui căpitan, pe nume Thornley.

Fire bolnăvicioasă, Bram Stoker și-a petrecut primii opt ani mai mult în pat. 

Instruirea sa a fost încredințată pastorului William Woods, care conducea o școală particulară din Dublin, unde s-a ocupat de educația sa până la vârsta de 16 ani.

În anii copilăriei, a fost îngrijit cu o dragoste tandră de mama lui, Charlotte, fiind preferat surorilor sale. Ea îi povestea micuțului Bram basme irlandeze și povești de groază ce aminteau episoadele epidemiei de holeră din 1832.

Bram a intrat în 1864 la Trinity College din Dublin.

Încă din acea perioadă manifesta o vădită înclinație către literatură și teatru, în detrimentul studiilor vizând o carieră de funcționar public. 

Stoker era un pasionat de teatru așa că urmărea cu regularitate spectacolele de la Royal Theatre. O impresie puternică a avut-o asupra sa spectacolul dintr-o seară de august a anului 1867, când Henry Irving a interpretat rolul principal în piesa Rivalii. Bram a fost cucerit de celebrul actor al vremii.

Când acesta a revenit pe scenă în piesa Doi Trandafiri, în sală se afla Bram, împreună cu adolescentul George Bernard Shaw.

Sub impresia puternică a spectacolului vizionat, cei doi tineri s-au hotărât să devină critici de teatru. Drept urmare, Stoker va scrie un prim articol, ce-i va fi publicat în Dublin Mail din noiembrie 1871.

Bram va fi preocupat de acum înainte de două probleme: admirația sa fără margini față de Henry Irving și problema vampirismului.

În iarna lui 1876, Henry Irving a jucat din nou într-o piesă la Dublin, interpretând rolul lui Eugene Aran, care l-a fascinat pe Bram. Captivat de faimosul actor, Stoker a început să lucreze pentru acesta.

După doi ani, nemaiputând îndeplini și funcția de secretar particular al lui Irving și pe cea de funcționar la Serviciul Public Irlandez, se decide să-și părăsească slujba de funcționar și împreună cu tânăra sa soție, Florence Anne Lemon Balcombe, pleacă și se stabilește la Londra, under Irving preluase recent teatrul Lyceum.

Bram Stoker va lucra ca secretar particular al lui Henry Irving, vreme de 27 de ani, perioadă pe care o va descrie în cartea Amintiri personale despre Henry Irving.

El va evoca prietenia pentru Irving, „pe cât de profundă, de strânsă și de trainică poate fi o prietenie între doi bărbați”.

Irving îl va domina pe Stoker cu personalitatea sa, exercitând o adevărată fascinație. Stoker se ocupa, printre altele, cu organizarea turneelor trupei lui Irving, rezolvarea corespondenței și activitatea de redactor teatral.

În timpul liber, Bram Stoker studia ocultismul și tot ceea ce era legat de vampirism. Poate că este o coincidență, dar în această perioada s-a dezvoltat romanul gotic realist, în care groaza și misterul se îmbinau în chip magistral.

Romanul gotic realist

Mary Shelley avea numai 18 ani, când a scris romanul Frankenstein, povestea unui om de știință nebun care a încercat să treacă dincolo de legile naturii. Cercetătorul a creat un monstru care, în final, își distruge propriul creator.

Byron, care făcea parte din anturajul lui Mary Shelley, gelos pe aceasta și mai ales pe succesul romanului Frankenstein, va încerca să scrie la Geneva o poveste despre un vampir. 

Romanul va rămâne neterminat, dar el are meritul că abordează, pentru prima dată, tema vampirului în literatură. Aceeași temă va fi reluată de alți scriitori, mai mult sau mai puțin obscuri.

Un tânăr pe nume Polidori (1795-1821), englez de origine italiană, în vârstă de numai 20 de ani, fost student la Facultatea de Medicină din Edinburgh, a aflat de ideea nefinalizată a lui Byron și, plecând de la ea, a scris o poveste intitulată Vampirul.

Aceasta a apărut în 1819 în New Monthly Magazine sub semnătura lui Byron, din cauza unei neînțelegeri din partea editorului.

Subiectul poveștii este pe scurt următorul: un tânăr libertin, Lord Ruthnen, este ucis în Grecia și devine vampir. Prietenul său are o soră, pe nume Audrey, pe care vampirul o seduce și o sufocă în noaptea nunții.

Povestirea lui Polidori nu are succes la public și tânărul este în așa măsură afectat, încât la un moment de descurajare, datorită insuccesului în medicină și în literatură, după doi ani se va sinucide.

Dar povestea lui Polidori nu va rămâne fără urmări.

Bram Stoker o va citi, iar Goethe o va aprecia drept cel mai bun lucru pe care Byron îl scrisese vreodată. La rândul său, Goethe tratase tema vampirilor în Brant Von Korinth, publicat în 1797.

Și alți scriitori au abordat în scrierile lor tema vampirului.

Astfel, Alexandre Dumas Tatăl a compus o dramă având titlul Le vampire. Francezul Nodier va scrie și el în 1820 un alt roman cu același titlu, pe care J. R. Planche îl va traduce în limba engleză. În 1830 același J. R. Palnche va publica la Baltimore melodrama Vampirul.

Preotul irlandez Robert Maturin publica în 1820 povestirea Melmoth Rătăcitorul. Personajul principal este o combinație între un evreu nomad și un vampir. Vampirul își face apariția când se celebra o căsătorie, îngrozindu-i pe participanți, care fug speriați în toate părțile. 

La scurt timp, mireasa moare în condiții misterioase, iar mirele înnebunește, fapte considerate ca o răzbunare a vampirului.

Tema vampirului va înregistra succes la public odată cu povestirea Varney vampirul sau sărbătoarea sângelui scrisă și publicată în 1874 de Thomas Preskett Prest. 

De această dată, autorul s-a documentat serios, studiind în detaliu legendele vampirilor.

Acțiunea are loc în vremea domniei lui George al II-lea. Familia Bannesworth este în conflict cu Sir Francis Varney care îi suge sânge din gât Florei Bannesworth. Varney apare ca un personaj contradictoriu, împins la rău de un destin implacabil.

După încercări repetate și nereușite de a se salva, în final se sinucide, aruncându-se în craterul vulcanului Vezuviu.

Nașterea contelui Dracula

Bram Stoker a cunoscut toate lucrările menționate mai sus. Pentru a oferi un plus de credibilitate subiectului abordat, Stoker și-a imaginat eroul contemporan cu el, în Anglia victoriană.

Bram a utilizat surse multiple de documentare, fapt care a asigurat succesul romanului său. El îl cunoștea pe Sir Richar Brunton, un orientalist care tradusese unsprezece povestiri cu vampiri, în 1870, folosindu-se de surse hinduse.

Să nu uităm că Stoker a fost contemporan cu Jack Spintecătorul, ale cărui crime din august, până în noiembrie 1888 au terorizat Londra. Despre existența acestuia se avansaseră cele mai fanteziste supoziții, inclusiv aceea că era vorba de un vampir.

Bram Stoker a avut la dispoziție și cartea lui Sabine Gould, The Book of Werewolves, care conține prima relatare completă în limba engleză a celebrei contese Elisabeta Bathory.

Din această carte, el și-a extras numeroase note, iar pe unele din ele le-a încorporat direct în romanul său. Aceste note, împreună cu altele nepublicate, se păstrează în arhivele fundației particulare Rosenbach din Philadelphia, Pennsylvania.

De exemplu, în descrierea fizică a contelui Dracula, Bram Stoker s-a inspirat pe larg din prezentarea făcută de Sabine Gould oamenilor care s-ar putea transforma în lupi. Ei au mâini subțiri, unghii cu vârfuri lungi și le crește păr în palme.

Deci asemănarea fizică între vampir și omul ce se transformă în lup, deseori instituită în folclor, în romanul Dracula este creația autorului.

În manuscrisul original al romanului lui Stoker cercetătorii au descoperit un capitol care a fost eliminat în întregime din romanul publicat în 1897. În acest capitol, Jonathan Harker pleacă din Munchen într-un sat pustiu, unde întâlnește o femeie vampir, o anume contesă Dolingen din Styria.

Această parte a cărții este preluată, aproape în întregime, din Le Fanu, autorul romanului Carmilla. 

Pentru a nu i se reproșa plagiatul, Stoker mută acțiunea din Styria în Transilvania, la aceasta contribuind poveștile despre această regiune, cât mai ales legenda despre contesa Bathory.

Nu este exclus ca Stoker să fi citit cartea scriitorului englez William Wilkinson, O prezentare a principatelor Valahia și Moldova, în care se oferă date despre un personaj istoric renumit pentru viclenia și cruzimea sa, ce ar fi trăit în Transilvania.

De menționat că și cartea Țara de dincolo de pădure, 1888, scrisă de Emil Gerard i-a produs de asemenea o impresie puternică lui Bram Stoker. 

Acesta l-a cunoscut la Londra pe orientalistul maghiar Arminius Vambery de la Universitatea din Budapesta. Discuțiile dintre cei doi s-au purtat mai mult ca sigur și în jurul istoriei Ungariei și Transilvaniei. 

Sub influența celor povestite de Arminius, Stoker îl prezintă pe contele Dracula ca pe un nobil de origine maghiară, din familia Szekely.

În roman, contele Dracula întreabă:

Este ciudat că atunci când Arpad și legiunile sale au năvălit în patria ungurilor ne-au găsit acolo: că invazia maghiară din secolul al IX-lea se încheie aici și că, atunci când puhoiul maghiar se îndrepta spre răsărit, noi, cei din neamul Szekely, am fost numiți rude de către învingătorii maghiari și ne-au încredințat, pentru secole în șir, paza hotarului cu Turcia?

Originea familie Szekely este însă o problemă controversată.

În secolul al XIX-lea, se credea că a venit în Transilvania, în secolul al V-lea, odată cu hunii lui Attila, cam cu 500 de ani înainte de sosirea ungurilor. Dar astăzi, majoritatea savanților cred că cei din neamul Szekely sunt descendenții grănicerilor unguri aduși în Transilvania de răsărit de regele Laszlo, în secolul al XII-lea.

Toți cercetătorii sunt unanimi în a-i considera pe Szekely de origine maghiară și nicidecum română.

După cum bine se știe, un personaj literar nu este aproape niciodată copia perfectă a unui personaj istoric. Evident, nimeni nu afirmă ca Elisabeta Bathory a fost singurul punct de plecare pentru personajul contelui Dracula.

Dar, cu siguranță, legenda ei a jucat un rol major în crearea personajului contelui Dracula în viziunea lui Bram Stoker.

Carmilla din Styria

Motivul vampirilor nu a apărut pentru prima dată în literatura lui Bram Stoker. Și scriitori anteriori lui au abordat aceste subiecte.

Un autor din Dublin, Joseph Sheridan Le Fanu (1814-1873) a scris un scurt roman, intitulat Carmilla. Fanu s-a documentat studiind folclorul țărilor din răsăritul Europei:

Închipuiți-vă, la început, un teritoriu complet liber de această pacoste. Am să vă povestesc cum începe și cum se înmulțește. O persoană mai mult sau mai puțin păcătoasă își pune capăt zilelor. Sinucigașul, în anumite împrejurări, devine vampir. Stafia lui atacă oamenii vii în somn, ei mor și aproape inevitabil, acești morți se transformă în vampiri.

Le Fanu consultă tratatele de ocultism și studiază îndeaproape mitologia vampirilor, din care află că vampirul în vreme ce doarme în sicriu, pe lângă faptul că nu putrezește, își păstrează și aspectul de cadavru recent, are membrele perfect flexibile, iar carnea își păstrează elasticitatea, obrajii fiind colorați.

Aceste detalii le regăsim atât în Carmilla, cât și în Dracula.

Bram Stoker a citit Carmilla și s-a gândit să scrie la rândul său un roman, având ca subiect existența unui strigoi. Pentru a ne da seama de paralelismul dintre cele două opere, vom prezenta pe scurt subiectul tratat de Le Fanu în Carmilla. 

Romanul a apărut în 1871 și Le Fanu și-a plasat acțiunea în îndepărtata Styrie, după cum Stoker va proceda la fel, alegând Carpații și Transilvania.

Eroina romanului, pe nume Laura, cunoaște în castelul tatălui său pe ciudata contesă Carmilla, numită și Mircalla. Între cele două se leagă o strânsă prietenie ce devine treptat o relație aproape sexuală. Contesa apare doar noaptea, iar Laura simte că a mai văzut-o pe Carmilla în coșmarurile copilăriei.

Povestea este atât de bine țesută și suspansul întreținut, încât nimeni nu bănuiește adevărata identitate a frumoasei Carmilla. 

La sfârșitul romanului se descoperă că de fapt, această contesa este un vampir, ea nefiind alta decât contesa Mircalla Karnstein, dintr-o veche și ilustră familie din Styria.

În capela castelului Karnstein este deschis mormântul contesei Mircalla. Carmilla se dovedește a fi contesa moartă, în urmă cu 150 de ani, dar care își păstrează intacte trăsăturile.

Ochii îi erau larg deschiși și din sicriu nu venea nici un miros de cadavru. Conform datinei străvechi, cadavrul a fost ridicat și prin inima vampirului s-a introdus o țepușă din lemn, iar capul i-a fost retezat.

După aceea, corpul și capul au fost așezate pe un rug de lemne și prefăcute în cenușă.
Este limpede că la temelia cărții lui Le Fanu stă istoria contesei Bathory și, indirect, și la originea romanului Dracula, întrucât Bram Stoker a lucrat cu elemente provenite din cărțile a diverși scriitori, așa cum demonstrează The Essential Dracula, fiecare element fiind luat din altă parte, după o rețetă proprie.

Legenda contesei Elisabeta Bathory

Unul dintre motivele centrale ale romanului Dracula este acela că, după ce bea sânge, contele Dracula întinerește. 

Această idee nu i-a venit scriitorului din referirea la Vlad Țepeș, care de orice poate fi acuzat, dar nu de vampirism, și nici din folclorul despre vampiri, ci din legenda care spune că Elisabeta Bathory obișnuia să se scalde în sânge ca să-și păstreze corpul tânăr și sănătos.

A cunoscut oare direct, din vreo relatare, autorul romanului Dracula cazul contesei Elisabeta Bathory?

După toate probabilitățile, Bram Stoker a putut sa citească despre Elisabeta Bathory în Cartea pricolicilor, de Sabine Gould, care conține prima povestire completă în limba engleză a cazului sângeroasei contese.

Descriindu-l pe contele Dracula, Stoker apelează la cartea Sabinei Gould, de unde ia câteva caracterizări cuvânt cu cuvânt.

Istoriile cu vampiri își au originile pe proprietățile familiei Bathory, Elisabeta fiind membră a celor mai înalte cercuri sociale din Austro-Ungaria. 

Procesul acesteia, acuzată de crime și vampirism, s-a judecat în condiții excepționale în 1611. 

Elisabeta Bathory asasinase cu mâinile sale, sau prin poruncă, peste 650 de tinere femei, cifră menționată în paginile jurnalelor intime descoperite la anchetă.

Cifra este imensă și incredibilă, dar faptele s-au petrecut aidoma. 

La adăpostul zidurilor castelelor în care a locuit, Elisabeta Bathory avea o cameră secretă în subsol unde, conform unui ritual specific, erau sacrificate tinerele ademenite, sub diverse pretexte, de intermediarii aflați în slujba contesei. Din sângele victimelor, Elisabeta își pregătea baia de la 4 dimineața. 

Ea își recruta victimele de prin satele învecinate, sau din rândul micii nobilimi. 

Toate casele sale aveau o astfel de cameră de tortură. Asemenea castele se aflau la Bytca, la nord de Bratislava, la Ecsed în Ungaria, la Varanno, la Beckov, la Sarvar în apusul Ungariei, la Keresztur în vestul Ungariei și la Csejthe.

Chiar la Viena, pe Augustinian Strasse, unde familia soțului său avea o casă, s-au petrecut numeroase asemenea crime.

Despre Elisabeta Bathory s-au scris numeroase cărți. Prima intitulată Bathori Erzsebet, de Turoczi Laszlo a apărut în 1744, când au fost descoperite actele părăsite intenționat de judecătorii procesului, într-un pod uitat.

Dracula, inspirat de Vlad Țepeș?

O serie de scriitori, dornici să provoace senzatie, au identificat în contele Dracula, ce locuia în Carpații Românești, pe Vlad Țepeș, pentru cruzimile lui. Așa că reflexul vampiric rezultat din combinarea imaginației obsedate de tema vampirului, cu cazul sângeroasei contese Bathory, a fost extrapolat după aceea și asupra personajului istoric.

Raymond T. McNally și Radu Florescu au publicat în 1972 în SUA cartea intitulată In Search of Dracula (trad. „În căutarea lui Dracula”). În același an, apare la Veneția cartea Drakula. Contributi alla storia delle ideea politiche nell Europa Orientale alla svolta del XV secolo de Gianfranco Girando, iar la New York, Gabriel Ronay scrie The Truth About Dracula Mit.

Toate aceste trei cărți reprezintă interes pentru că stabilesc o relație directă între eroul lui Bram Stoker, Dracula, și Vlad Țepeș.

Grigore Nandriș a susținut la cel de-al IX-lea congres al Federației Internaționale pentru Limbi și Literaturi Moderne, o comunicare care a făcut senzație, pentru că scotea o temă preferată de mass-media din făgașul ei tradițional.

Comunicarea se intitula The Historical Dracula: the Theme of this Legend în the Western and în the Eastern Literatures of Europe (trad. „Istoricul lui Dracula: tema legendei în literaturile occidentale și răsăritene ale Europei”) și a apărut și în revista Studii de literatură comparată a Universității din Maryland (1966).

Toți autorii citați, mai puțin Grigore Nandriș și Gianfranco Girando, au pledat pe ideea cruzimii lui Vlad Țepeș, identificându-l cu un vampir. 

Însă oricat de crud ar fi fost Vlad Țepeș, acesta n-a participat niciodată la acte de vampirism.

Gabriel Ronay face un examen atent al superstițiilor și credințelor în vampiri ce s-au păstrat din timpuri străvechi în ținuturile muntoase și izolate ale Transilvaniei, pentru a compensa lipsa de vampirism a lui Țepeș.

În concluzie, cartea lui Gabriel Ronay nu face altceva decât să se înscrie în lunga tradiție a defăimării lui Vlad Țepeș, începută de negustorii sași, continuată de curtea de la Buda, de poetul Michel Beheim, de istoricul Engel și de alți istorici cu aceeași optică. 

În 1904, la Breslau, apare Elisabeta Bathori, de R. von Elsberg, pentru ca, patru ani mai târziu, în 1908, tema să fie reluată de unguri: Rexa Dezso tipărește la Budapesta cartea Bathori Erzsebet Nadasdy Ferenc.

În 1962, Valentine Peurouse publică o carte în franceză sub titlul Erszebet Bathori, La comtesse sanglante, care cunoaște o versiune în engleză: The Bloody Countess, apărută în 1970 la Londra.

Este foarte probabil ca această carte să fi relansat tema în cinematografie, deoarece în 1971 apar, concomitent, două filme, inspirate de sângeroasa criminală a aristocrației maghiare: Contesa Dracula și Fiicele întunericului.

Cartea lui Gabriel Ronay (1972) urmează acestor filme și pare a fi inspirată din ele. El este primul care introduce într-o carte despre Dracula pe Contesa sângeroasă și primul care compara figura lui Țepeș cu cea a sângeroasei femei.

Ceea ce-l interesa era însă figura lui Țepeș și nu a fanaticei torționare. Elisabeta Bathory se situează mult mai aproape de configurația vampirică a lui Dracula din roman, decât Vlad Țepeș.

Elisabeta Siddall

Alături de Elisabeta Bathory, o altă sursă importantă feminină care mai mult ca sigur că a stat la baza romanului Dracula, a fost povestea Elisabetei Siddall, soția poetului Dante Gabriel Rossetti.

Când la 11 februarie 1881, la numai doi ani după căsătorie, Elisabeta Siddall se sinucide, luând o supradoză de opium, soțul a suferit groaznic. Însă, în mod straniu, chiar și la câteva zile de la moarte, chipul Elisabetei Siddall arăta de parcă aceasta era încă vie. 

Soțul neconsolat, a pus o carte mică de poeme adresate iubitei sale, în sicriu, lângă fața ei. 

Pe data de 5 octombrie 1889, adică la exact opt ani după moarte, un mic grup de prieteni ai familiei Rossetti, s-a dus noaptea la cimitirul Highgate ca s-o dezgroape pe soția acestuia, spre a recupera cartea de poezii. Un prieten bun al lui Bram Stoker, scriitorul irlandez Hall Caine făcea parte din micul grup.

La deschiderea coșciugului, surpriza a fost uimitoare: Elisabeta arăta mai frumoasă decât în viață.

După 1895, în vremea în care Stoker își concepea romanul, și avea dese convorbiri cu Hall Caine, când se întâlneau fie la Londra sau New York, fără doar și poate că acesta din urmă i-a povestit prietenului său despre deshumarea Elisabetei Siddell.

Cele relatate de Caine au fost reproduse identic în roman și probabil, din obligație, Stoker i-a dedicat lui Hall Caine romanul Dracula.

Dedicația suna astfel: „Lui Hommy Beg”, ceea ce însemna „Micului Tommy” în dialectul scoțienilor celți din insula Manase, unde s-a născut Hall Thomas Caine. Prietenii apropiați obișnuiau să-i spună „Hommy Beg”.

De altfel, moștenirea culturală irlandeză, bogată în povești cu ființe fantastice și monștri înfricoșători, a influențat într-o mare măsură pe scriitorii de proză fantastică. 

Printre cei mai cunoscuți scriitorii irlandezi care au preluat numeroase mituri și concepte din folclorul irlandez îi putem enumera pe Jonathan Swift, Edgar Allan Poe, Emily Bronte, William Blake, Oscar Wilde, James Joyce, Samuel Beckett, Flan O’Brien, Charles Robert Meturin, Joseph Sheridan Le Fanu, Fitz-James O’Brien și lordul Dunsay.

Mitul lui Dracula a fascinat și continuă să fascineze și să inspire noi povești atât în literatură, cât și în film. Însă Dracula constituie un exemplu elocvent despre cum istoria poate fi deformată și transformată în legendă.

Dracula, eroul lui Bram Stoker, nu are nicio legătură cu domnitorul român Vlad Țepeș.