12 creaturi de coșmar din basmele și poveștile românești

Cultura noastră unică a dat unele dintre cele mai frumoase basme și povești românești, personajele mitologice românești rivalizând, fără doar și poate, cu cele din mitologiile mai cunoscute la nivel mondial, precum cea greacă, romană sau egipteană.

Poporul român a avut din toate timpurile o multitudine de basme, povești, poeme, datini, obiceiuri, ritualuri, credințe și superstiții legate de fenomene ale naturii, dragoste, vrăjitoare, regi, prințese, cavaleri, obiecte magice și amulete protectoare.

Toate aceste basme și povești românești s-au păstrat de-a lungul secolelor, fiind de obicei transmise prin viu grai, ca mai apoi sa fie adunate în colecții minunate, precum cele ale povestitorului Ion Creangă, poetului Vasile Alecsandri sau folcloristului Petre Ispirescu.

Basmele și poveștile românești se remarca prin limbajul pitoresc, simbolistica puternică, triumful binelui asupra răului și creaturile de legendă care continuă să fascineze și astăzi generațiile de cititori. 

Ele sunt centrate în jurul unor personaje populare precum Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Zmeul, Căpcăunul, Balaurul, Știma Apelor, Muma Pădurii sau Zâna cea Bună.

Iată o listă a celor mai terifiante creaturi din mitologia românească.

Creaturi înfiorătoare din basmele și poveștile românești - Cotoroanța

Cotoroanța din basmele și poveștile românești este adesea descrisă ca o făptură cu înfățișare grotescă, ursuză, răzbunătoare și foarte puternică, fiind capabilă să controleze până și forțele naturii.

În ceea ce privește aspectul fizic, cotoroanțele au caracteristici similare, indiferent de legendă sau de zona geografică din care provin. Astfel, ele sunt portretizate ca femei bătrâne, mici de statură, cocoșate, cu părul lung, mâini noduroase, ochii strălucitori și unghii lungi asemenea unor ghiare.

Ele pot lua diverse înfățișări, transformându-se în necuvântătoare (iapă sălbatică, broască, muscă, câine, pisică, vacă, etc.) sau în plante. 

Printre cele mai cunoscute zgripțuroaice din basmele și poveștile românești, le amintim pe:

1) Baba Cloanța Cotoroanța – Este mama zmeilor, o vrăjitoare cu un aspect monstruos, devoratoare de suflete, care cu ajutorul șiretlicurilor și a puterilor sale drăcești încearcă să-l oprească pe erou din a-și duce la bun sfârșit misiunea.

2) Baba Coja – Spirit necurat și vrăjitoare feroce în basmele și poveștile românești, mitul Babei Coja este răspândit, cu precădere, în Ardeal. Această zgripțuroaică are nas de sticlă, unghii de aramă la mâini și țopăie cu un picior de fier prin negura nopții.

3) Baba Samca – Este una dintre cele mai periculoase creaturi din mitologia românească. Samca își face simțită prezenta în ultimele zile ale fiecărei luni, înainte de luna plină. Ea îi urmărește, mai ales, pe copiii mici, pe care îi terorizează noaptea și îi îmbolnăvește de o boală nefirească, cunoscută în popor drept „răutatea copiilor”. În majoritatea basmelor și poveștilor românești în care această vrăjitoare este prezentă, ea este descrisă ca o cotoroanță cu gură mare, urâtă și strâmbă din care aruncă foc.

4) Joimărița – Este un duh necurat feminin care patronează arta țesutului și torsul cânepii și al lânii. Ea este sora Mumei Pădurii, cu care însă nu se înțelege și se războiește de câte ori are ocazia. Joimărița este adesea înfățișată ca o femeie respingătoare și înfiorătoare care umblă despuiată și despletită, cu părul lung, murdar și încâlcit care îi atârnă până la genunchi.

5) Muma Pădurii – Este una dintre cele mai de temut creaturi din mitologia românească, adesea portretizată ca o zgripțuroaică răzbunătoare și rea. Colindă pe la marginea pădurilor și a codrilor, momind călătorii rătăciți pe care îi sluțește, le smulge inimile, sau îi transformă în animale respingătoare.

Căpcăunul

Căpcăunul este prezentat ca fiind cel ce răpește o prințesă, pe capul său punându-se o recompensă considerabilă. El este dificil de înfrânt în luptă dreaptă și, de cele mai multe ori, eroii eșuează lamentabil.

În mitologia românească, căpcăunii sunt monștri solitari care locuiesc în codrii întunecați, în văgăuni sau în grote. Potrivit legendelor, ei au fost stârpiți aproape în totalitate fie de uriași (cu care s-au războit în trecut), fie de un cataclism natural. 

În ceea ce privește aspectul lor fizic, căpcăunii sunt monștri înfiorători cu un cap de câine și unul de om – „pe gură mâncau, iar oasele le scuipau prin bot”. 

Deși greoi în mișcări, căpcăunul are vedere bună, fiind adesea prezentat cu un ochi în față și unul la ceafă, astfel încât nimeni nu se putea ascunde de el. În alte basme, căpcăunul are un singur ochi ager (similar ciclopului din mitologia greacă).

Conform basmelor și poveștilor românești, căpcăunul este o creatură antropofagă (se hrănește cu carne de om). El își închide victimele în cuști de fier, apoi le îngrașă hrănindu-le cu pâine și nuci. La final, căpcăunul își frige prizonierii în cuptor și îi mănâncă.  

În legende, căpcăunul are propriul său teren, unul fără flori sau orice fel de forme de viață și foarte întunecat, dar care abundă însă în tot felul de creaturi înfiorătoare care nu ezită să atace orice trecător.

Creaturi din mitologia românească - Ielele

Ielele sunt zâne ale văzduhului și personifică stările atmosferice aflate în continuă mișcare și schimbare. În mitologiile greacă și romană, corespondentele ielelor sunt nimfele, driadele sau naiadele. 

Spirite rele în mitologia românească, ielele apar în patru ipostaze (fiecare explicând diferit originea lor):

1) Conform unor mituri românești, ielele sunt sufletele femeilor asupra cărora au fost aruncate vrăji grele în timpul vieții și care nu și-au găsit liniștea nici după moarte, rămânând blocate într-o permanentă stare de agitație, neliniște, frustrare și deznădejde.

2) Potrivit altor legende, ielele sunt fiicele împăratului creștin Rusalim Împărat. Ele colindă câmpiile și pădurile și nutresc o ură puternică pentru creștini deoarece, în timpul vieții, au fost forțate să-și abandoneze credința păgână și să se convertească la creștinism.

3) În unele basme românești, ielele sunt cele trei fete ale lui Alexandru Machedon (Cătălina, Zalina și Marina). Găsind într-o zi o sticlă cu apă vie, fetele beau din ea și zboară amețite către văzduh în căutarea calului fermecat al tatălui lor. Ele se transforma în spirite ale cerului, schimbătoare precum vremea și neliniștite precum furtunile.

4) În alte interpretări, ielele sunt fete frumoase transformate în babe urâte. Ele sunt astfel pedepsite de Fărtat sau Nefărtat, care le blestemă să-și pastreze înfățișarea până când diavolul va uita de ele.

Fiind printre cele mai temute creaturi din mitologia românească, ielele umblă în cete, beau apă din izvoare, se hrănesc cu flori, sunt magice, fermecătoare, frumoase, iar atunci când un tânăr apare, ele dansează în jurul lui goale sau acoperite cu voaluri transparente. 

Dansul ielelor este un ritual magic menit să atragă flăcăii în mreaja zânelor pădurii. 

Cu prezența lor senzuală, ielele îi atrag pe muritori în jocul lor, fermecandu-i și trezindu-le o dragoste nefirească. Amăgiți și seduși, tinerii uită de iubitele lor din sat și aleargă cât e ziua de lungă, asemenea unor năluci, după umbra zânelor de care s-au îndrăgostit.

Sânzienele

În basmele și poveștile românești, Sânzienele (numite și Drăgaicele) sunt zâne bune (din aceeași familie cu ielele), care însă se pot transforma în spirite răzbunătoare dacă nu le este respectată sărbătoarea. Potrivit tradiției, Sânzienele se manifestă în noaptea de 23 spre 24 iunie, înainte de ziua Sfântului Ioan Botezătorul.

Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ, cântă, dansează, împart roadele câmpurilor, aduc bunăstare în case, tămăduiesc bolile și suferințele oamenilor, umplu de leac florile și plantele medicinale și înmulțesc animalele și păsările din gospodăriile sătenilor. 

Spre deosebire de Rusalii, care sunt duhuri aducătoare de rele, Sânzienele sunt, de regulă, zâne bune. Dacă sunt însă mâniate, ele îi lovesc pe păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”, pornesc furtuni și vijelii năprasnice sau pot aduce grindină, lăsând câmpurile pustiite și florile fără de leac. 

Există numeroase tradiții de Sânziene, inclusiv ritualuri de aflare a ursitei, de aducere a norocului în casă sau practici și obiceiuri de divinație. 

O tradiție de Sânziene, des întâlnită în trecut, era cea a coronițelor împletite. Oamenii strângeau buchete de flori pe care în ajunul sărbătorii de Sânziene le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul caselor. 

Dacă coronița rămânea pe casă, atunci omul avea o viața lungă și prosperă. Dacă în schimb coronița aluneca și cădea de pe acoperiș, atunci omul respectiv avea să moară mai repede. 

Tot de Sânziene, fetele adună flori pe care le pun sub pernă, în noaptea de dinaintea sărbătorii, în credința că-și vor visa ursitul.

Solomonarii

Solomonarii sunt niște personaje misterioase din mitologie românească, cu puteri similare șamanilor. În Țara Moților sunt cunoscuți ca Șolomonari sau Zgrimințieș. 

Ei sunt vrăjitori puternici capabili să încalece pe balauri, să zboare deasupra norilor și să aducă sau să risipească norii de grindină și furtună.

Potrivit folclorului românesc, solomonarii sunt descendenți ai regelui Solomon, de la care au moștenit înțelepciunea și puterile vrăjitorești. 

Din punct de vedere al înfățișării, solomonarii aduc a uriaşi sălbatici, au chica roşcovană, ochii bulbucaţi, trup păros cu coadă; îmbracă tundre albe sau umblă modest în haine „numai petice”, poartă traiste cu unelte magice (printre care o toporişca de fier, frâu de mesteacăn, o carte de înţelepciune), de gât au atârnată o toacă, iar în mână ţin un toiag; locuiesc în peşteri, prin păduri, în colibe. 

Solomonarii transmit secretele magiei lor de la maestru la ucenic. Ucenicii sunt selectați de solomonarii bătrâni din rândurile copiilor „însemnați la naștere” (cei care se nasc acoperiți de căiță, o membrană care le acoperă capul și trupul). Cei aleși sunt duși la Școala de Solomonărie (Solomonanță), aflată fie „la capătul pământului”, fie, potrivit altor legende, într-o grotă adâncă. 

Lecțiile de solomonanță sunt predate de însuși Satana sau de unul dintre demonii săi cei mai de încredere iar rata de „promovare” în rândul ucenicilor vrăjitori este foarte redusă – doar unu din șapte ucenici ajunge să fie solomonar plin. Perioada de pregătire durează aproximativ 20 de ani.

La Școala de Solomonărie, ucenicii vrăjitori deprind secretele descântecelor și a farmecelor și învață toate limbile vietăților de pe pământ. La finalul studiilor, aceștia se retrag în izolare, se așează la o masă de piatră și scriu, într-o carte magică pe care o vor purta permanent cu ei, toate învățăturile pe care le-au acumulat. 

Potrivit mitologiei românești, seceta prelungită este provocată de solomonari, vrăjitori sau cărămidari, care leagă ploile. Magia lor poate fi „dezlegată” tot printr-o seamă de procedee ritualice, precum Paparudele, Udatul ritual sau Caloianul.

Strigoii și moroii

Printre cele mai înspăimântătoare creaturi din mitologia românească se numără și strigoii și moroii. 

Potrivit credințelor populare, copiii uciși sau morți nebotezati se transformă în moroi, creaturi de coșmar care se ridică noaptea din morminte, fac oamenilor și, mai ales, mamelor lor necazuri și pagube.

Moroii îi „bantuie”, pe cei ce se fac vinovați de starea lor, până în cel de-a șaptelea an. Dacă nu pot pătrunde în locuințe (în cazul în care acestea sunt protejate împotriva spiritelor necurate), atunci moroii vin la fereastră și strigă, suspină și se văita toată noaptea, până la răsăritul soarelui. Apoi, se retrag în mormântul din care au ieșit. 

Până pe la începutul secolului al XIX-lea, copiii morți nebotezați nu erau îngropați laolaltă cu ceilalți copii creștinați, ci într-un colț izolat al cimitirului. În unele comunități, aceștia erau înmormântați în afara cimitirului, tocmai din pricina superstițiilor legate de moroi.

Dincolo de Carpați, în majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire în Țara Moților și în zona Pădurenilor din județul Hunedoara, prin moroi (și forma sa feminină, moroiniță) se înțeleg exclusiv vrăjitorii (vrăjitoarele) care fură laptele și mana vacilor, într-o interpretare unică a mitului vampirului care, de această dată, amenință belșugul alimentar adus de animalele domestice. 

Pe de altă parte, strigoii sunt sufletele năpăstuite ale celor care nu-și găsesc odihna în timpul nopții. Fie datorită blestemelor, fie datorită sorții groaznice care le-a fost hărăzită, strigoii sunt nevoiți să bântuie somnul și viața cunoscuților. 

Strigoii vin pe lume la fel ca oricare alt copil, însă ei sunt născuți de femei care, însărcinate fiind, au băut apă necurată, în care „vreun drac și-a lăsat balele” sau care au umblat noaptea cu capul gol. 

Tot în strigoi se transformă și cei care se sinucid sau cei care își vând sufletul Diavolului.

În Teleorman și în Oltenia, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinși că dacă mortul a fost în viața sa un om cu inima rea, a dușmănit pe rudele sale și s-a purtat aspru și fără milă cu ai lui, atunci – inevitabil – se face moroi.

Pentru a proteja animalele de strigoi și moroi, oamenii obișnuiau să ungă ușa grajdului și cotețelor cu leuștean, iar la ferestre se puneau ramuri cu spini. Tot ca măsură de protecție se ungea cu usturoi ugerul vacilor. 

Identificarea strigoilor și a moroilor implica anumite ritualuri care s-au păstrat de-a lungul generatiilor. 

De exemplu, mormântul peste care calul refuză să sară se presupune că ar adăposti un strigoi și, prin urmare, cadavrul trebuie dezgropat și „omorât”.

Bătrânii care au participat la asemenea practici declară că au găsit mortul, în unele cazuri, în altă poziție decât cea în care a fost îngropat: întors pe o parte sau pe burtă, zgâriat pe față, cu barba și unghiile crescute.

Printre cele mai răspândite tehnici de distrugere a unui strigoi se numără: 

• străpungerea inimii cu un obiect din fier, ascuțit și înroșit în foc;
• răsturnarea sicriului cu fața în jos;
• împușcarea cadavrului în sicriu;
• incinerarea inimii celui decedat ca mai apoi, cenușa rezultată să fie amestecată cu apă sfințită și băută de rudele mortului;
• spargerea unor oale de lut la cele patru colțuri ale gropii;
• introducerea sicriului într-o ladă întărită cu drugi de fier care îl împiedica pe strigoi să se mai ridice din mormânt;
• incinerarea cadavrului, cenușa urmând să fie împrăștiată pe câmp sau aruncată într-o apă curgătoare.

Creaturi din mitologia românească - Balaurul

Mitul balaurului în folclorul românesc este în strânsă legătură cu cel al solomonarilor, vrăjitori puternici despre care se spunea ca umblau călare pe balauri și puteau controla forțele naturii. 

Pe de altă parte, balaurii din poveștile și basmele românești, care se deosebesc de balaurii norilor, sunt niște creaturi teribile la vedere și tare crude la apucături. 

Balaurii din basmele românești au înfățișare înspăimântătoare, deoarece aceste creaturi au adunat cele mai urâte și mai groaznice caracteristici de la celelalte animale. 

Balaurul are unul sau mai multe capete, iar fiecare cap are 12 limbi ascuțite. Gura, asemănătoare cu cea de crocodil sau șarpe, este puternică și poate cuprinde un om întreg. Balaurul are ochii bulbucați ca de broască și nările precum cele de cal. Totodată, scuipă flăcări, devenind astfel un adversar de temut pentru eroul din poveste.

Potrivit mitologiei românești, balaurul are un corp lung, ca de șopârlă, acoperit cu solzi groși sau chiar plăci de metal sau de piatră. Poate avea patru sau mai multe picioare, terminate cu gheare puternice ca de leu. Coada lui lungă este suficient de puternică pentru a ucide un taur dintr-o singură lovitură. 

Creatură des întâlnită în basmele românești, balaurul se poate înălța în văzduh, însă de cele mai multe ori se târăște pe pământ și se ascunde în peșteri adânci sau păduri dese. 

Balaurii preferă carnea de om însă nu se dau niciodată în lături din a ucide și alte animale precum cai, vite sau oi. După ce se satură, balaurul intră într-o stare de hibernare în care poate rămâne timp de multe zile, uneori chiar săptămâni. Atunci el este cel mai vulnerabil.

În folclorul românesc, balaurul este învins de Sfântul Gheorghe, Făt Frumos și alți eroi de basm care, prin istețime sau forță fizică, reușesc să biruiască odioasa creatură.

Zmeul

Zmeul este una dintre cele mai complexe creaturi din basmele și poveștile românești. El are trup de om, piele acoperită cu solzi, aripi imense cu o formă similară celor ale liliecilor, coadă de șarpe și trăiește pe „tărâmul celălalt” unde umblă călare pe cai puternici cu mai multe inimi. 

În același timp, zmeul se aseamănă cu oamenii prin comportament. El vorbește precum oamenii, locuiește în palate minunate, are familie și trăiește din agricultură sau vânătoare. Este o creatură inteligentă. 

În majoritatea basmelor românești, zmeul trăiește împreună cu mama sa (aceasta fiind, de departe, mult mai puternică și mai periculoasă decât fiul ei) și cu soțiile sale (zmeoaicele) într-un palat grandios pe lumea cealaltă. 

Pe lângă palat are o moșie pe care o ară și o seamănă cu pricepere. Pe moșia zmeului se mai găsesc și grădini impresionante pline cu tot felul de flori și fructe rare. 

Zmeii se aventurează des în lumea oamenilor, de unde fură fete tinere și frumoase pe care fie le mănâncă, fie le fac nevestele lor. 

Potrivit unor tradiții populare, o apă mare și învolburată sau un râu de foc despart teritoriul zmeului de lumea oamenilor.

Datorită naturii lor războinice, zmeii sunt mai mereu puși pe luptă. 

De exemplu, într-un basm din Muntenia, doi zmei se luptau de nouă ani fără a se putea dovedi. Făt-Frumos, chemat în ajutor, taie pe unul dintre zmei cu paloșul său. Zmeul rămas victorios îl îmbrățișează pe salvatorul său căruia îi oferă drept recompensă un cal năzdrăvan.

Însă, în cele mai multe cazuri, zmeul se războiește cu Făt-Frumos, care vine pentru a salva fetele de împărat răpite. Lupta dintre cei doi este una aprigă, însă eroul câștigă de fiecare dată și se însoară cu prințesa salvată (de remarcat aici că zmeul este, de fiecare dată, drept în luptă). 

Când bătălia dintre cei doi devine foarte aprinsă, zmeul și Făt-Frumos se transformă într-o roată de foc ce are mai multe culori (galbenă, roșie, albastră, verde) și dacă nu reușesc să ducă lupta la un sfârșit, un vultur sau un corb vor veni în ajutor eroului.

Arma preferată de zmeu este buzduganul, pe care îl aruncă de la mare depărtare ca semn al sosirii sale. Buzduganul se lovește de uși, porți care se deschid trântite, apoi sare pe masă unde se rotește de trei ori, apoi se așează singur în cui. 

Însă această forță incredibilă a zmeului nu o depășește pe cea a lui Făt-Frumos care apucă buzduganul și-l aruncă îndărăt, mult mai departe, lucru care îl tulbură și-l îngrijorează pe zmeu. 

În unele basme românești zmeii sunt răspunzători pentru furtul corpurilor cerești (soarele, luna, stelele) pe care le țin ascunse în palatul lor. Tot ei răpesc copii, fură mere de aur sau chiar ochii vreunui împărat. 

Astfel, într-un basm de Petre Ispirescu, o zmeoaică a furat venele lui Țugulea, lăsându-l olog.

Zburătorul

Printre cele mai originare creaturi din mitologia românească se numără și Zburătorul (menționat în folclor și ca „Zmeul Cel-mai-rău” sau „Ceasul cel Rău”). 

În basmele românești, Zburatorul este o semidivinitate malefică, arhaică, care simbolizează erotismul și sexualitatea. 

George Calinescu descrie Zburatorul ca fiind un „demon frumos”, un „Eros adolescentin” ce dă fetelor tinere neliniștea și dorința arzătoare de a întâlni iubirea. 

În timpul zilei, Zburătorul stă ascuns în scorburile de alun sau de nuc, între stânci, în casele părăsite sau alte locuri izolate. Noaptea el bântuie satele în căutare de fete tinere ce pătimesc din prea puțină dragoste. 

Câteodată, demonul ia înfățișarea iubitului fetei, ademenind-o astfel și petrecând cu ea până în zori. Fetele vizitate noaptea de Zburător sunt ușor recunoscute de comunitate. Ele se frământă, sunt obosite sau letargice, au pielea palidă și nu mai sunt atrase de iubiții lor.

În unele basme, Zburătorul este o creatură a văzduhului, adesea înfățișat ca o stea căzătoare, ca o adiere de vânt sau o vijelie, un șarpe cu solzi de argint, un zmeu sau un fuior de foc. 

După ce pătrunde în casă, demonul se bagă în patul victimelor și le tulbură psihicul. Adesea confundat cu un balaur sau un strigoi, Zburătorul nu este nici vampir și nici demon al morții. El nu-și ucide victimele, ci doar le metamorfozează, le transformă pe plan fizic și psihic. 

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir vorbește despre Zburător astfel:

Este o nălucă, un om tânăr, frumos, care vine noaptea la fetele mari, mai ales femeile de curând măritate și toată noaptea săvârșește cu ele lucruri necuviincioase, cu toate că nu poate fi văzut de ceilalți oameni, nici chiar de cei ce îl pândesc.

O importantă operă națională ce repetă mitul erotic al zburătorului este Luceafărul lui Mihai Eminescu, unde o făptură nemuritoare se îndrăgostește de o muritoare, uniune nepermisă de legile divine.

Creaturi din basmele și poveștile românești - Jidovii

Jidovii sau Urieșii sunt cei dintâi oameni creați de Dumnezeu. Însuși Adam a fost jidov. 

Potrivit unor legende străvechi, pe când se îndrepta cu oastea sa către regatul lui Por Împărat, Alexandru Machedon a descoperit capul lui Adam. Oștenii s-au îngrozit la vederea căpățânii de proporții gigantice, însă Alexandru Machedon a ales o mie de soldați mai curajoși și le-a ordonat să care pietre și să acopere capul – „și atât a fost de mare, că o mie de oameni abia în trei zile l-au putut acoperi”.

Jidovii erau oameni foarte mari, uriași. Capul unui jidov era cât un munte, picioarele groase cât poloboacele și nu călcau decât din munte în munte. Aveau o gură imensă în care încăpeau până la șase oameni deodată.

Se spune că în trecut jidovii s-au războit cu românii, oasele jidovilor răpuși putând fi găsite și astăzi prin „surpături de dealuri”. 

În trecut, uriașii credeau despre români că sunt oameni cu două fețe și cu două suflete. Din această cauză, ei au pornit război sângeros pentru a-i goni pe strămoșii noștri de pe meleagurile care le aparțineau de drept. 

Jidovii răpeau fetele tinere și frumoase, pe care le ofereau în dar copiilor lor, să se joace cu ele, de parcă ar fi fost păpuși: 

Odată, vine o fată de urieș la o biserică dintr-un sat de lângă munții Carpați și a așteptat pâna a ieșit lumea de la slujba religioasă. Fata a stat deoparte, ascunsă până au ieșit toți: așa cum era obiceiul pe atunci. Mai întâi au ieșit bătrânii, feciorii și copiii și apoi femeile. Dar de abia au ieșit fetele și copilele, că fata cea de urieș le-a și strâns cu o mână în poalele mari cât o poiană. La urmă îl prinde și pe popă, care, îmbrăcat în odajdiile sfinte, așa cum era în altar, începuse să strige de cum văzuse isprava asta. Porni apoi peste dealuri și văi, peste ape și munți, de nici veste nu li s-a mai auzit. În urma ei tot satul era numai o jale și un bocet, căci una ca asta nu mai făcuseră urieșii până atunci.

Mitologia românească vorbește și despre comorile ascunse de jidovi în munții și dealurile din România. Neștiind ce să facă cu comorile adunate, urieșii care își simțeau moartea aproape, își îngropau avuțiile pe unde apucau. 

Iar ca nimeni să nu se atingă de ele, să le dezgroape și să-și însușească pe nedrept tot ceea ce urieșii adunaseră o viață întreagă, după ce le îngropau, făceau deasupra gropii tot felul de vrăji, aruncând blesteme grele asupra celor care ar fi încercat să le dezgroape. 

Săpăturile arheologice efectuate în diferite zone din țară (Cetatea Uriașilor, Pivnița Uriașilor, Movila Uriașilor, Jidovina, Jidova, Peștera Uriașului, Mormântul Uriașei) au scos la iveală fragmente osoase care provin, cel mai probabil, din schelete cu dimensiuni neobișnuit de mari. 

Aceste descoperiri uimitoare au întărit mitul jidovilor, dovedind că pe teritoriul României au trăit, în trecut, oameni cu o statură impresionantă.

Vârcolacul

Spre deosebire de alte mitologii, în care vârcolacul este creatura îngrozitoarea jumătate om, jumătate lup, care își sfâșie și devorează victimele, în mitologia românească vârcolacul este o ființă fabuloasă, un demon care mănâncă Soarele și Luna, fiind astfel responsabil pentru fazele Lunii și eclipse. 

Fiind o creatură înfiorătoare, vârcolacul a fost reprezentat în felurite moduri. Reprezentările sale variază de la animale reale (câine, lup), până la cele fantastice (balaur, zmeu), generându-se astfel un mister în jurul formei reale a demonului. 

Simbolismul vârcolacului este, de asemenea, deosebit de interesant. El reprezintă răul care perturbă ordinea și liniștea lumii, iar abaterea de la ordinea firească a lucrurilor poate da naștere unui vârcolac. 

Astfel, asemenea strigoilor și moroilor, vârcolacii se nasc din diferite surse, precum cei care își ucid un frate sau o soră, din rândul copiilor nebotezați său născuți cu anomalii fizice, sau dintre oamenii care nu respectă datinile și tradițiile considerate sacre. 

Omul-vârcolac, cel afectat de blestemul licantropiei, se transformă în timpul unei eclipse (deci nu luna plină este cea care determină schimbarea). Sufletul celui blestemat este cel care va urca în cer și va devora Soarele sau Luna. Dacă legătura sufletului cu trupul este întreruptă în timpul transformării, sufletul este pierdut pe vecie.

Oamenii, ca să ajute aștrii în lupta lor contra vârcolacilor (pentru că există credința că lumea s-ar sfârși dacă vârcolacii ar reuși să înghită Soarele sau Luna), obișnuiesc să facă zgomote puternice, pentru a înspăimânta vârcolacii și a-i pune pe fugă. 

Astfel, în unele regiuni, în timpul eclipselor de Soare sau de Lună, se trag clopotele, se bate în tigăi sau tăvi de metal, se trage cu pușca, lăutarii cântă la instrumentele lor, se face, în sfârșit, o hărmălaie de nedescris să se audă până la Lună și stele. 

Există, însă, și vârcolaci vii, adică oameni cu însușiri de vârcolac și pe care îi cunosc și consătenii lor. Pe aceștia îi bănuiesc oamenii, după figura lor palidă și uscată sau după somnul lor adânc în timpul căruia sufletul le iese pe gura și urcă până la Lună din care se înfruptă cu lăcomie.

Vârcolacii vii nu devorează Luna numai în timpul eclipselor, ci și atunci când Luna este roșiatică, arămie. Atunci, sângele astrului nopții se prelinge din gura vârcolacului, revărsându-se pe toată fața Lunei.

Știma Apelor

În folclorul românesc, Știma apelor este o divinitate arhaică a apelor dulci, de bunăvoința căreia depinde stabilitatea apelor. Ea poate provoca secetă sau inundații devastatoare, fiind echivalentul românesc al zeițelor naiade de la greci. 

În tradiția românească, fiecare apă dulce (curgătoare sau stătătoare) are o Știmă. Când stă în apă, Știma este jumătate femeie, jumătate pește. Pe uscat însă, se transformă într-o femeie foarte frumoasă, sălbatică, cu pielea albă, cu părul verde-albăstrui, lung până aproape de călcâie.

Uneori, câte o Știmă, supărată pe muritorii care murdăresc apele, iese din râu sau din lac, cu apa după ea, și colindă peste câmpuri și lunci, înundând, distrugând și omorând tot ce-i iese în cale. 

După ce își mai astâmpără mânia, Știma se întoarce la matcă sau se așează în iazuri.

Teofil Bizom nota în Culegere din Vatra Dornei

Ştima apei stă în apă, în râuri şi pâraie şi în fiecare zi cere cap de om. Când cresc apele şi varsă pe câmpii, iese Ştima înainte, şi până unde merge ea, apele rup pământul şi îneacă tot; şi când are atâtea capete de om câte îi trebuie ei, atunci se duce iară şi se aşează în iazuri şi vâltori. Când e secetă şi nu cresc apele, totdeauna pe la miezul nopţii ea cere cap de om.

În Munții Apuseni, Știma este cunoscută ca „Vâlva Apei”, iar în Bucovina ca „Femeia Gârlei”. Aici este adesea înfățișată ca o tânără frumoasă cu părul lung și ochii ademenitori, care îi atrage pe flăcăi spre a-i îneca. 
În literatură, Știma Apelor apare în câteva creații literare precum Aranca, știma lacurilor (Cezar Petrescu), Zâna lacului (Mihail Sadoveanu) sau Lostrița (Vasile Voiculescu).