Potrivit relatărilor biblice, arca lui Noe ar fi fost o ambarcațiune uriașă pe care cel de-al zecelea patriarh biblic ar fi salvat de la moarte câte o pereche din fiecare vietate de pe pământ.
Când Dumnezeu a hotărât ca toți oamenii și animalele cerului și pământului să fie nimicite într-un uriaş potop biblic, „de la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am făcut”, lui Noe i s-a cerut să construiască ceea ce avea să devină salvarea celor aleși.
Arca lui Noe
Potrivit Vechiului Testament, Noe, soţia sa, fiii lor şi soţiile acestora au fost iertaţi, datorită credinţei patriarhului, şi au fost avertizaţi să construiască o arcă pe care să ia câte două exemplare din fiecare specie de animal, pasăre, insectă sau altă vietate. Acestea urmau să fie salvate, ca mai apoi să repopuleze lumea.
Dumnezeu le-a poruncit ca la construcția arcei să folosească lemn de gofer pe care să-l smolească pe ambele fețe.
Termenul ebraic gofer este unic în întregul Tanah, fiind așadar practic imposibil de tradus exact. Unele variante românești îl traduc prin „salcam”, altele prin „cedru” sau „pin”, însă nu există un consens asupra sensului sau exact.
Noe a primit instrucțiune extrem de precise în ceea ce privea dimensiunile arcei. Astfel, arca lui Noe trebuia să măsoare fix 300 de coţi în lungime, 50 de coţi lăţime şi 30 de coţi înălţime.
Transpuse în unități de măsură moderne, avem două posibile dimensiuni, asta deoarece în perioada în care se presupune că arca lui Noe ar fi fost construită circulau două sisteme de măsurare.
Primul sistem este cel egiptean. Potrivit acestuia, 1 cot regal egiptean era egal cu 52,9 cm. În acest caz, arca lui Noe ar fi măsurat 158,7 metri în lungime, 26,45 metri în lățime și 15,87 metri în înălțime.
Al doilea sistem este cel standard din acea vreme, în care 1 cot era egal cu 45,7 cm. Pe baza sistemului standard, arca lui Noe ar fi avut 137,16 metri în lungime, 22,86 metri în lățime și 13,71 metri în înălțime.
Însă indiferent de sistemul folosit pentru a calcula dimensiunile corabiei, aceasta ar fi cel mai mare vas din lemn construit vreodată.
Potopul biblic
Potrivit Vechiului Testament, potopul biblic a avut loc în anul 2345 î.Hr. și timp de 40 de zile și 40 de nopți a plouat neîncetat. Mările și oceanele s-au revărsat peste uscat, apele s-au ridicat și au acoperit sate și orașe, înecând toată suflarea umană.
Când apele au început să se retragă, arca lui Noe s-a oprit pe creasta muntelui Ararat, un lanț muntos aflat la granița dintre Turcia și Armenia. Lanțul muntos are două vârfuri mai înalte: Araratul Mare (5.165 m) și Araratul Mic (3.896 m).
Interesant este că Ararat este numele antic al regiunii pe care se află Armenia astăzi. Numele nu a fost legat de acest munte până prin secolul al XI-lea.
În episodul biblic în care se relatează potopul din vremea lui Noe, citim:
După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ și a se împuțina. Iar în luna a șaptea, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munții Ararat. Apa a scăzut mereu, până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munților (Facere 8, 3-5).
Însă povestea acestui potop biblic nu este susținută de dovezi clare iar majoritatea experților contestă ideea că un potop de asemenea amploare ar fi existat vreodată.
Arca lui Noe este și ea contestată de lumea științifică. Dimensiunile corabiei (care sunt specificate cu exactitate în Biblie) dau naștere la numeroase controverse:
- Arca ar fi cea mai mare ambarcațiune din lemn construită vreodată, o realizare imposibilă fără efortul susținut a sute de muncitori.
- Este imposibil ca un vas de asemenea dimensiuni, construit doar din lemn, să plutească.
- Arca ar fi trebuit să transporte sute de mii de specii de păsări, animale și insecte, plus stocuri uriașe de hrană pentru acestea.
Majoritatea experților consideră că potopul Biblic trebuie analizat în contextul numeroaselor legende despre inundații catastrofale, care se presupune că ar fi avut loc cu mult înaintea potopului Biblic.
Aceste legende nu constituie însă dovada unui potop universal. Ele sunt rezultatul inundaţiilor devastatoare care, din nefericire, au afectat și încă afectează multe regiuni de pe glob.
Imaginați-vă teroarea unor comunități locale, formate în totalitate din oameni deosebit de superstițioși, care se confruntă cu un astfel de eveniment îngrozitor.
Supraviețuitorii ar considera că zeii sunt responsabili pentru inundațiile teribile care le-au distrus casele, iar poveștile lor s-ar propaga cu repeziciune, crescând în dramatism.
Astfel de „inundații apocaliptice” nu afectează regiuni vaste, însă pentru populațiile de acum câteva mii de ani, ele erau cu adevărat dovadă a mâniei zeilor.
Dar aceste explicații logice nu i-au împiedicat pe fundamentaliști să caute rămăşiţele arcei lui Noe pe muntele Ararat.
Dar poate că cercetările ar trebui extinse. Spre deosebire de Biblie, Coranul menţionează muntele Judi, la sud de lanțul muntos Ararat, ca punct de oprire al faimoasei arce.
Istoricul Flavius Josephus, care a trăit în secolul I, considera că epava ar trebui căutată la Haran, localitate turcească în apropiere de graniţa cu Siria. Alţi cronicari menţionează alte puncte unde arca ar fi naufragiat, majoritatea situate în Turcia, dar şi în Armenia, Iran şi Grecia.
În căutarea arcei pierdute
Pe scurt, povestea biblică despre o arcă eşuată pe muntele Ararat e şubredă.
Asta nu i-a împiedicat însă pe creştinii şi evreii care au studiat acest subiect să fie convinși că rămășițe din arca lui Noe se găsesc undeva pe crestele Araratului.
Sir John Mandeville, autor de cărți de călătorie pe care obișnuiește să se semneze cu pseudonime, a afirmat, în repetate rânduri, ca în zilele senine, cu soare, rămășițe din arca lui Noe pot fi văzute cu ochiul liber pe versantul nordic al muntelui.
În 1670, un negustor olandez pe nume Jan Struys a fost capturat și ținut în robie de tâlhari armeni. Cât timp a fost prizonier, Struys a cunoscut un ermit de pe muntele Ararat.
Batranul pustnic era ostenit și se confrunta cu numeroase probleme de sănătate. Struys s-a folosit de cunoștințele sale în medicină și l-a îngrijit, ajutându-l să se întremeze. Drept mulțumire, bătrânul i-a oferit un cadou neobișnuit – „o bucată de lemn negru şi tare” şi o piatră scânteietoare pe care „mi-a spus că le luase de sub arcă”.
O expediție a fost organizată pe munte la începutul anilor 1800, la care au participat istorici, arheologi și cercetători. Expeditia a fost însă un eșec, echipa de experți negăsind nici o dovadă a arcei pe munte.
În 1876, James Bryce, profesor la Oxford, a descoperit o bucată de lemn de aproximativ un metru lungime, în apropiere de vârful Marele Ararat. Bryce a susținut că lemnul este parte din arca lui Noe.
La 10 august, 1883, ziarul Chicago Tribune a publicat un articol despre arcă. Iată un fragment din acel articol:
Un ziar din Constantinopol vesteşte că a fost descoperită arca lui Noe. Reiese că autorităţile turce au alcătuit o comisie de cercetare a avalanşelor care au avut loc pe muntele Ararat. Întâmplător, grupul de analiză a identificat o masivă structură de lemn negru, care se ivea din gheţar. Autoritățile au interogat localnicii şi au aflat că oamenii descoperiseră scheletul de lemn în urmă cu șase ani, dar s-au temut să se apropie de epavă deoarece, spuneau aceștia, un spirit cu înfăţişare înfiorătoare li se arăta la una dintre ferestrele de sus de fiecare dată. Însă cercetătorii turci sunt cutezători şi nu se lasă impresionaţi de astfel de superstiții şi au hotărât să ajungă la epavă cu orice preț.
Deși au întâmpinat dificultăți extraordinare la urcare, autoritățile, însoțite de un mic grup de cercetători, au reușit să ajungă la epavă. Situată pe povârnişul vestic al vârfului Marele Ararat, epava relevă o construcţie de dificultate enormă. Arca se conservase foarte bine iar câțiva dintre membrii expediției au recunoscut-o imediat.
În grup se afla și un vorbitor de limba engleză, bun cunoscător al versetelor din Biblie. Acesta a concluzionat imediat că arca fusese construită din lemn de gofer, lemnul biblic obţinut de la arborele care, după cum se ştie prea bine, creşte numai în regiunea fluviului Eufrat. Ei au pătruns în interiorul structurii de culoare brună și-au găsit răspuns la întrebarea amiralităţii, constatând că interiorul era împărţit în compartimente de 15 picioare înălţime [aprox. 4,5 m], ceea ce permitea transportul de animale de mari dimensiuni.
Ulterior s-a dovedit că articolul era pură fabulaţie. O descoperire precum cea enunțată în articol nu avusese loc, autorul editorialului fiind, de fapt, o persoană cu puternice convingeri religioase.
Câțiva ani mai târziu, în 1892, John Joseph Nouri, arhidiacon al bisericii caldeene, a pretins că ar fi descoperit arca lui Noe şi chiar i-a explorat interiorul. În timp ce se afla în interiorul epavei, Nouri ar fi profitat de ocazie pentru a face câteva măsurători, descoperind, bineînțeles, că arca măsura fix 300 de coți în lungime.
Nu are rost să mai menționăm că și această declarație s-a dovedit a fi falsă.
Expedițiile au continuat pe muntele Ararat și în deceniile care au urmat. Majoritatea însă s-au întors cu rezultate dezamăgitoare.
De exemplu, magnatul și industriașul francez Fernand Navarra, a finanțat în anul 1952 o expediție care să cerceteze versantul estic al vârfului Araratul cel Mare. Echipa s-a întors cu câteva monstre de lemn. Acestea au fost analizate și datate cu o vechime de aproximativ 5.000 de ani.
Însă, atunci când eșantioanele au fost analizate de câteva universități și laboratoare independente, rezultatul a fost unul complet diferit – nici una dintre bucățile de lemn adunate de pe munte nu avea mai mult de 1.000-1.200 de ani vechime.
Expediția lui Navarra descoperise, cel mai probabil, sanctuarul vreunui schimnic construit în partea aceea a muntelui.
În 1960, revista Life a generat vâlvă după ce a publicat o fotografie ce înfățișa o depresiune în formă de corabie. O nouă expediție a fost trimisă pe munte, dar s-a dovedit că „arca” era de fapt o formaţiune
Arca lui Noe descoperită în Turcia?
Cea mai recentă încercare de a dovedi existența arcei a avut loc în 2010 când o echipa formată din cercetători chinezi și turci a descoperit mai multe bucăți de lemn îngropate pe muntele Ararat la aproximativ 4.000 de metri înălțime.
Fragmentele de lemn au fost testate cu carbon radioactiv iar, potrivit declarațiilor oferite de cercetători, acestea ar avea 4.800 de ani vechime, ceea ce înseamnă că datează din perioada presupusului potop biblic.
„Nu suntem încă 100% siguri că este vorba despre arca lui Noe, însă suntem siguri în proporție de 99,9%”, a declarat pentru presă Yeung Wing-Cheung, originar din Hong Kong, cunoscut regizor de documentare şi membru al echipei de cercetători numită Noah’s Ark Ministries International.
Se pare că Ahmet Ertugrul, liderul Noah’s Ark Ministries International, ar fi aflat în anul 2008 despre existența unei epave misterioase pe muntele Ararat. O mare parte din această epava ar fi fost îngropată în rocă vulcanică, însă partea vizibilă semăna izbitor de mult cu prora unei corăbii de mari dimensiuni.
Ertugrul, acompaniat de o echipă numeroasă de experți, au efectuat săpături în roca dură, scoțând la suprafață mai multe bucăți de lemn.
Potrivit Noah’s Ark Ministries International, această descoperire remarcabilă reprezintă un pas important în aflarea adevărului despre arca lui Noe, fragmentele descoperite pe munte având șanse mari să facă parte din celebra ambarcațiune.
Pentru a-şi demonstra teoria, Ertugrul a apelat la ajutorul expertului olandez Gerrit Aalten, care şi-a petrecut o mare parte din viaţă cercetând mitul Biblic. Aalten a declarat că „există dovezi de netăgăduit că structura găsită pe muntele Ararat, în estul Turciei, este parte din legendara arcă a lui Noe”.
Săpăturile în rocă au scos la iveală o structură de lemn masivă, compartimentată și ranforsată cu grinzi de lemn. Compartimentele ar fi suficient de mari pentru a găzdui animale.
De asemenea, regiunea în care a fost descoperită structura din lemn nu este și nici nu a fost locuită în trecut, ceea ce exclude ipoteza ca respectivă structură să fie un așezământ.
Însă descoperirea a fost însoțită de numeroase controverse.
În primul rând, Noah’s Ark Ministries International este o organizație preponderent evanghelică care a refuzat să permită accesul echipelor independente care să verifice și să autentifice descoperirile anunțate. Mai mult decât atât, Ertugrul a refuzat să facă publică locația exactă a epavei, lucru care a ridicat multe semne de întrebare.
O altă controversă este legată de locația presupusei epave, de vreme ce muntele Ararat nu este menționat în Biblie.
„Întreaga noțiune este ciudată, pentru că Biblia spune că arca a aterizat undeva în Urartu, un regat antic din estul Turciei, dar abia mai târziu oamenii au identificat muntele Ararat cu Urartu”, a declarat Jack Sasson, profesor la Universitatea Vanderbilt din Tennessee.
Această concluzie a fost susținută și de Paul Zimansky, profesor în arheologie, specializat în istoria Orientului Mijlociu, de la Universitatea Stony Brook, din New York:
Nimeni nu a asociat acel munte cu arca până în secolul al X-lea î.Hr. Nu există dovezi geologice pentru o inundație în masă în Turcia cu aproximativ 4.000 de ani în urmă.
