Legenda zeiței Artemis, protectoarea vânătorilor și a femeilor însărcinate

Zeita Artemis este fiica lui Zeus și Leto și sora geamănă a lui Apollo, fiind una dintre zeitățile cele mai iubite de grecii antici, în special de locuitorii marilor metropole. 

Atributele zeiței au variat în funcție de regiune dar, în general, Artemis a fost zeița vânătorii, a naturii sălbatice, care dansa, de obicei însoțită de nimfe, în munți, păduri și mlaștini. 

Artemis a întruchipat și idealul sportivului, așa că, pe lângă atributul de „zeiță a vânătorii”, ea îi proteja și pe tinerii sportivi care participau la diverse jocuri și olimpiade.

Cultul zeiței Artemis

Cultul lui Artemis a înflorit, cel mai probabil, în Creta în vremurile preelenice. Cu toate acestea, multe dintre cultele locale ale lui Artemis au păstrat urme ale altor zeități, adesea cu nume grecești, ceea ce sugerează că, la adoptarea ei, grecii au identificat-o pe Artemis cu divinitățile lor ale naturii. 

De exemplu, sora fecioară a lui Apollo este foarte diferită de Artemisa, zeița cu mulți sâni din Efes.

Un rol aparte în practica religioasă dedicată zeiței vânătorii îl aveau dansurile fetelor tinere, simbolizând dansurile nimfelor pădurii (driadele), aceste manifestări fiind răspândite în special în peninsula Peloponez. Tot aici, Artemis mai era cunoscută și ca Lymnaea sau Limnatis („Doamna Lacului”), fiind venerată ca zeiță a apelor și a vegetației luxuriante.

În majoritatea picturilor și sculpturilor care o înfățișau pe Artemis, zeița era imaginată însoțită fie de un cerb, fie de credinciosul ei câine de vânătoare. Însă au existat și excepții.

De exemplu, festivalul Tauropolia de la Halae Araphenides, din Attica, era dedicat zeiței Artemis Tauropolos (zeița taur). 

În fiecare an, acolo se adunau războinici de pe tot cuprinsul Greciei pentru a lua parte la un ritual ciudat. Fiecare bărbat trebuia să se cresteze cu sabia și să verse câteva picături de sânge în onoarea zeiței taur. 

Grecii antici erau familiarizați cu numeroasele mituri și legende care vorbeau despre aventurile amoroase ale nimfelor zeiței Artemis însă, după unele opinii, legendele inițiale se refereau, mai degrabă, la zeița însăși și mai puțin la nimfele sale.

Însă cum s-a împăcat imaginea de zeiță castă cu poveștile despre aventurile amoroase ale lui Artemis, care circulau în Grecia Antică? 

La fel ca în cazul Bibliei – care a fost modificată și editată de mai multe ori de-a lungul timpului, pentru a corespunde unei anume narațiuni – așa s-a întâmplat și în cazul zeiței Artemis. Primul care a „alterat” imaginea zeiței, prezentând-o ca pe o fecioară de-a pururea virgină a fost poetul grec Homer. Lui i s-au mai succedat și alți poeți care au preluat aceeași idee. 

O trăsătură a zeiței a rămas însă nealterată: mânia proverbială. Artemis a fost dintotdeauna portretizată drept o zeitate răzbunătoare, ea simbolizând ostilitatea naturii sălbatice față de oameni. 

Dar această trăsătură de caracter nu a fost reliefată și în arta greacă. Sculpturile și picturile vechi o înfățișează pe Artemis ca având un spirit relativ blând, zeița fiind adesea însoțită de unul dintre animalele sale credincioase.

Artemis, zeița vânătorii, a fost venerată în toată Grecia Antică, cele mai cunoscute culte ale ei fiind cele de pe insula Delos (presupusul loc de naștere al zeiței), din Attica la Brauron și Mounikhia (lângă Pireu) și din Sparta. 

De altfel, faimoșii spartani obișnuiau să ofere sacrificii zeiței vânătorii înaintea fiecărei noi campanii militare. 

Festivalurile dedicate zeiței erau celebre în toată peninsula elenă, la acestea participând zeci de mii de greci. Printre cele mai mari festivaluri în onoarea zeiței vânătorii erau cele de la Elaphebolia, Mounikhia, Kharisteria și Brauronia. Festivalul Artemis Orthia era ținut, în fiecare an, în Sparta.

Artemis a fost adorată și ca una dintre principale zeițați ale nașterii, alături de Eileithyia, Afrodita, Hera și Hekate. Astfel, zeița vânătorii și a nașterii era privită de femeile însărcinate ca o zeitate de temut, lucru perfect de înțeles având în vedere pericolele pe care o naștere le implica în acea perioadă.

Artemis din Brauron

Un mit deosebit este cel care a luat naștere la Brauron, unul dintre cele 12 orașe de pe insula Attica. Întemeiat în jurul secolului al VIII-lea î.Hr., Brauron a adăpostit unul dintre cele mai cunoscute sanctuare ale zeiței Artemis. 

La sanctuarul din Brauron veneau zeci de adolescente ateniene pentru a-i sluji zeiței, timp de un an. Preotesele zeiței erau cunoscute sub numele de arktos sau „pui de urs”.

Potrivit unei legende locale, un urs și-a făcut obiceiul să viziteze în mod regulat orașul Brauron, iar oamenii de acolo l-au hrănit, astfel încât, cu timpul, ursul s-a îmblânzit. Însă, o copilă răutăcioasă obișnuia să tachineze și să abuzeze de bietul animal. 

Văzând acest lucru, zeița vânătorii a suflat asupra fiarei care imediat s-a transformat într-o bestie violentă și însetată de sânge. Ursul a atacat-o pe copilă, în unele versiuni ale poveștii smulgându-i ochii, iar în altele sfârtecându-i trupul și devorându-i inima. 

În cele din urmă, frații fetei au capturat și ucis ursul. Artemis s-a înfuriat și, drept pedeapsă, le-a poruncit tuturor tinerelor preotese care slujeau în sanctuarul său să se „comporte asemenea unui urs”.

Templul lui Artemis din Efes

Ca zeitate a fertilității, Artemis Ephesia a fost venerată, în mod deosebit, la Efes, în apropiere de Ortigia, locul de naștere al zeiței vânătorii, potrivit miturilor grecești. Aici, cultul zeiței Artemis includea elemente împrumutate din Est (Egipt), de la zeități precum Cybele și Isis, iar principalele ei simboluri erau albina, curmalul și cerbul.

Celebrul templu al lui Artemis din Efes (a cărui construcție a început în anul 550 î.Hr. și a fost terminată un secol mai târziu, în jurul anului 450 î.Hr.) era aproape de două ori mai mare decât Partenonul Atenei și a fost considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii antice.

Templul avea nu mai puțin de 127 de coloane pe care erau sprijinite blocuri architrave imense de piatră, fiecare cântărind aproximativ 24 de tone. Legendele spun că însăși zeița a ajutat la ridicarea templului, Artemis folosindu-se de puterea ei incredibilă pentru a mișca și ridica imensele blocuri de piatră. 

În interiorul templului se afla o statuie uriașă cioplită în lemn de cedru care o reprezenta pe zeița vânătorii. Din păcate, astăzi nu s-au mai păstrat decât fundația și o singură coloană din piatră.

Elementele sacre ale zeiței vânătorii

Artemis, zeița vânătorii, era recunoscută de vechii greci după câteva elemente distinctive.

Arcul

Poate unul dintre cele mai reprezentative elemente simbolice asociate cu zeița vânătorii este celebrul arc al lui Artemis. Primit în dar de la ciclopi, la cererea lui Zeus, arcul lui Artemis era o armă redutabilă. 

Se spune că săgețile trase de zeiță nu ratau niciodată ținta și puteau aduce moarte, boală sau blesteme complite asupra femeilor și fetelor care nu-i arătau respectul cuvenit. 

Carul din aur

Deși adesea înfățișată în diverse picturi și sculpturi drep o zeitate a pădurii, căreia îi plăcea să alerge liberă prin codrii, alături de nimfele sale, Artemis călătorea prin văzduh într-un car din aur, tras de cinci caprioare cu coarne de aur. 

Lancea

Deși destul de rar, Artemis este uneori înfățișată ținând în mână fie o lance de vânătoare, fie una de pescuit. Descrierea suliței de vânătoare a lui Artemis poate fi găsită în Metamorfozele lui Ovidiu, în timp ce sulița de pescuit este legată de cultul zeiței ca patroană a pescuitului.

Cerbul

Zeita Artemis considera căprioarele ca fiind animale sacre. Ea s-a îndrăgostit de aceste animale sălbatice în momentul în care a văzut un cerb mai mare decât un taur, cu coarnele strălucind în lumina lunii. 

Relația specială dintre zeița vânătorii și aceste animale sălbatice este reliefată și de cele cinci căprioare cu coarne de aur care trag carul zeiței. 

Câinii de vânătoare

Potrivit legendelor, Artemis, zeița vânătorii, era adesea însoțită de câini de vânătoare, animale credincioase primite în dar de la zeul Pan, în pădurea Arcadia. 

Pan i-a oferit lui Artemis doi câini negri, trei roșiatici și unul alb – acești câini puteau să vâneze chiar și lei. Pan i-a mai dat zeiței și șapte cățele din cea mai bună rasă Arcadiană.

Artemis în Războiul Troian

Potrivit Iliadei lui Homer, Artemis a jucat doar un rol secundar în Războiul Troian, fiind uneori descrisă drept „zeița protectoare a arcașilor”, „zeița vânătorii zgomotoase” sau „zeița sălbaticului, stăpâna creaturilor sălbatice”. 

Artemis îi sprijină pe troieni, ea vindecându-l pe Enea după ce acesta este rănit de Diomede.

Un episod notabil de la începutul Războiului Troian, care o implică pe zeiță, este cel al salvării Ifigeniei, fiica lui Agamemnon.

Astfel, potrivit legendei, regele Agamemnon a mâniat-o pe zeiță după ce, în timpul unei vânători, a ucis una dintre căprioarele considerate sacre. Drept pedeapsă, Artemis a poruncit vânturilor de pe mare să se oprească, iar flota de nave a aheilor a rămas blocată, nemaiputând să înainteze. 

Vazand acest lucru și disperat să nu-și piardă întreaga armată, Agamemnon și-a oferit fiica, pe Ifigenia, drept sacrificiu, pentru a o îmbuna pe zeiță.

Martoră la durerea copilei abandonată de propriul tată, Artemis a înlocuit-o pe Ifigenia cu o căprioară pe altarul de sacrificiu, iar pe fată a făcut-o preoteasă la sanctuarul său din Tauris.

Mituri

Atât în mitologia greacă cât și în cea romană, Artemis (Diana) este una din principalele zeite. Ea a fost fiica lui Zeus și a lui Leto, și sora geamănă a zeului Apollo. Ea era conducătoarea vânătorii, pentru zeii și zeițele vânătorii și ale animalelor sălbatice, în special ale urșilor. 

Artemis era deasemenea și zeița nașterii, a naturii și a recoltelor. Ca zeiță a lunii, ea era uneori identificată cu zeițele Selene și Hecate.

Darurile lui Zeus pentru Artemis

După cum zeul Apollo era lumina ce țâșnește din astrul sclipitor al zilei, Artemis se spunea că era lumina palidă a nopții. 

Aezii povesteau că ea, îndată după naștere, s-a înfățișat tatălui său, i-a îmbrățișat genunchii sacri și a grăit:

Dă-i tată, dă-i copilei tale dreptul de a rămâne fecioară. Ca lui Apollo, dă-mi și mie un arc și-o tolbă cu săgeți. Dar ce spun eu? N-ai să mă înarmezi chiar tu. Ciclopii înșiși s-or grăbi să-mi făurească o tolbă bună și mi-o vor umple cu săgeți. Mai dă-mi, te rog, încă și dreptul de-a duce-n mână o făclie și de-a mă înveșmânta într-o tunică, ce nu va fi mai lungă de genunchi, să nu mă stânjenească la vânat. Doresc să mă urmeze un cortegiu, șaizeci de fete de-ale lui Ocean. Și dă-mi și douăzeci de nimfe, să mă slujească în vremea când nu voi mai doborî râșii și cerbii. Să-mi aibă grijă de încălțăminte, ca și de câinii credincioși. Pune sub ocrotirea mea doar un oraș, care-l vrei tu, căci eu arareori voi poposi într-însul. Voi locui mai mult în munți.

Zeus a ascultat în liniște ruga zeiței, apoi, zâmbind în barbă, i-a grăit:

Fie precum vrei tu, copilă! Îți împlinesc dorința ta. 

Mulțumită de darurile primite de la Zeus, Artemis pornește prin munți, urmată de cortegiul de fecioare. Urcând pe culmile umbroase, pe stâncile semețe, bântuite de vânturile reci, zeița vânează, din zori și până-n noapte, tot felul de sălbăticiuni.

Lui Artemis îi plăcea să vadă sânge, să vadă fiarele cum se zbăteau în cruda agonie-a morții. Întindea bărbătește arcul și, când trăgea, nimic nu putea să-i scape. 

Săgeata ei pornea ca vântul, din arcul bine înstrunat. Fulgera fiara, fără greș. Sălbăticiunea nimerită se împleticea, oprindu-se din fugă. Întorcea capul spre zeiță și gemea ușor, ca o întrebare, apoi aluneca în țara morții.

Departe de-a se înduioșa de soarta crudă a sălbăticiuni, Artemis chicotea de bucurie și, ridicându-și fruntea spre cerul cel senin, zicea:

Nu poate fi, în toată lumea, un alt țintaș mai priceput decât zeița vânătorii. 

Artemis și vânătorul Acteon

Nimfele îi dădeau dreptate zeiței vânătorii atunci când aceasta se lăuda cu abilitățile sale înnăscute. Însă tot nimfele povesteau că ar fi fost un fiu de rege, pe nume Acteon, care vâna tot ca și dânsa, umplând pădurile de sânge. Ba chiar acest Acteon s-ar fi lăudat că e mai priceput decât Artemis.

Auzind aceste povești, zeița s-a întunecat iar mânia i-a cuprins inima. 

Terminând cu vânătoarea, zeița Artemis pornește, urmată de alaiul ei, spre o poiană minunată. Creșteau acolo chiparoși și pini, ce-mbălsămau împrejurimea. Iar într-un loc, săpat în stâncă, era o baltă răcoroasă din care țâșnea un izvoraș cu apă cristalină.

În acel loc se ducea zeița în fiecare zi, să stea și să se scalde în apa rece, înviorându-și trupul feciorelnic, după placuta trudă a vânătorii. 

Da unei nimfe lancea, arcul și tolba plină de săgeți. Altă nimfă o ajuta să se dezbrace și două nimfe scoteau iute încălțămintea prăfuită. O altă nimfă îi strângea părul zburlit și răvășit de vânt, îl înnoda, să nu se ude, și cu cinci urne de aramă, umplute la izvor cu apă, alte fecioare se străduiau să o răcorească pe zeiță. 

De fiecare dată Artemis întreba despre Acteon iar nimfele îi povesteau cum acesta era un vânător destoinic, neîntrecut de nimeni încă în meșteșugul vânătorii. Feciorul era mândru, frumos la chip, înalt și zvelt.

Într-o zi, Acteon porni la vânătoare însoțit de câțiva servitori credincioși. Și tot cutreierând munții, alaiul ajunge în locurile pe unde vâna mai des zeița Artemis. Unele legende spun că Acteon a nimerit pe munții aceia din întâmplare, însă alții sunt de părere că tânărul ar fi fost ademenit acolo chiar de zeiță. 

Acteon a simțit deodată că este cuprins de o oboseală nefirească. Acesta le-a cerut însoțitorilor săi să se întoarcă, iar el a rămas în urmă să se odihnească puțin la umbra unui arbore înalt. Alaiul i-a ascultat porunca și, luându-și armele și prada, slujitorii s-au întors la palat.

Tânărul vânător, rămas singur în pădure, doar cu ogarii lângă dânsul, privea în jur cu nedumerire. Se simțea obosit și o teamă nefirească îl străpungea ca un bold. 

Și fiindcă alături se zărea un pârâiaș lucind prin iarbă, Acteon a băut cu sete din apa fermecată. Imediat, parcă cuprins de o vrajă, ca tras de un fir de ață nevăzută, urmat de toți ogarii săi, tânărul a pornit încet de-a lungul văii.

A mers o bună bucată de vreme și s-a trezit în locul unde se aflau zeița și cu nimfele. Aici, Acteon s-a oprit. În fața ochilor avea cel mai încântător tablou ce și-l putea închipui: zeița Artemis, goală, se scălda. 

Din urnele de aramă apa curgea în șuvițele străvezii, dar atingând corpul zeiței, picăturile de apă prindeau imediat scânteieri, ca mii de diamante, ca niște flăcări ce jucau și luminau toată pădurea.

Văzându-l pe prinț ascuns într-un tufiș, nimfele i-au strigat să-și întoarcă privirea și să fugă cât mai departe. O veche lege a lui Cronos spunea că muritorii care-i privesc pe zei, fără voia lor, plătesc cumplit. 

Acteon nu a luat în seamă vorbele nimfelor și a rămas, vrăjit, cu ochii ațintiți spre zeiță. Artemis, întorcându-se și observându-l pe tânăr, i-a strigat:

Nemernice! Tu, care te-ai înfumurat că ești mai meșter decât mine, ai merita să fii țintit în inimă cu o săgeată. Dar ai să ispășești cumplit. 

Și luând din urnele de aramă doi pumni de apă a azvârlit-o în ochii fiului de rege. Cum l-a stropit cu apa fermecată, Acteon s-a transformat în cerb. 

Îngrozit, a pornit în goană mare, urmat de câinii lui care nu-și mai cunoșteau stăpânul. A încercat să strige la câinii credincioși însă din botul său nu răsuna decât un muget surd, de spaimă. 

Câinii din nou se repezeau și bietul cerb fugea prin locurile unde vânase mai înainte, trăgând cu arcul, cu sulița, izbind cu piatra, sau înfigând, până în inimă, cuțitul de vânătoare. 

De data aceasta Acteon, prefăcut în cerb, s-a văzut încolțit de proprii ogari de vânătoare. Câinii îl mușcă și-l doboară. Lătrând îl cheama pe Acteon, să vadă cerbul biruit și să se bucure de el. 

Uriașul Orion 

Umblând mereu prin munți, zeița nu avea timp de dragoste, iar măritișul cu un bărbat i se părea mai nesuferit decât orice pe lumea asta. Nici măcar nimfele care o însoțeau nu aveau voie să iubească vreun bărbat și să se mărite cu el. Iar dacă vreo nimfă îndrăznea să-i încalce porunca, Artemis o ucidea fără cruțare, țintind-o pe loc cu arcul.

Cu toate acestea, unii povestesc că zeița, o dată, ar fi iubit pe un voinic; dar dragostea i-a fost nefericită. 

Se zice că a trăit pe vremuri un alt vânător, pe nume Orion, feciorul unui rege, Hirieu. Feciorul regelui crescuse într-atât de înalt că fruntea lui trecea de scama norilor, și de intra în valurile mării, să se scalde, în locul unde-i apa mai adâncă, pieptul îi rămânea afară.

Acest uriaș, din câte meșteșuguri sunt pe lume, doar unul îndrăgise: vânătoarea. Orion avea și un câine fermecat, pe nume Sirius. Împreună colindau, la vânătoare, departe, peste mări și țări. 

Se mai spune că zeul stăpân al mărilor, Poseidon, îi dăruise tânărului harul de a putea umbla peste apă, la fel ca pe uscat. Îi oferise acest har fiindcă, odată, Hirieu îl ospătase cu cinste în țara sa, așa cum îi plăcea trufașului Poseidon.

Orion săvârșise multe fapte de ispravă, lăudate strașnic pe pământ. A fost, printre altele, chemat de regele din Chios, să-l ajute, după ce frumoasa insulă elenă fusese năpădită de dihănii. Viteazul Orion nu a stat prea mult pe gânduri și a pornit la luptă, nimicind toate dihăniile care prădau ținutul și îi omorau pe locuitori.

În schimbul faptei sale, vânătorul o cere pe fata regelui de soție. Dar regele – nevrând să-i dea copila – îl îmbată, prin viclenie, și, pe când eroul dormea adânc, îi scoate ambii ochi cu un cuțit ascuns, din timp, sub haina lui regală.

Uriașul se trezește în dureri mari. A vrut să-l prindă pe dușman și să-l răpună, dar, bâjbâind fără să vadă, se împiedică și, cât era de lung, se prăbușește pe țărmul mării, cu capul său pletos căzut în valuri.

Dar tot nu s-a lăsat. S-a ridicat și, ascultând mai bine ce se întâmplă în jur, a deslușit în depărtare un zgomot de ciocane mari lovind pe nicovală. 

A înțeles atunci că Lemnos – insula unde făurarul Olimpului, Hefaistos, lucra de zor ca un pitic – este pe undeva pe aproape. Uriașul a pornit prin mare, călăuzindu-se după zgomot, până ce a ajuns în Lemnos.

Acolo, s-a rugat de zeul cel șchiop, Hefaistos, să-i vina în ajutor; și zeul s-a milostivit. 

Printr-un oracol, făurarul l-a sfătuit pe Orion să șadă, în zorii fiecărei dimineți, când se ivește Eos – aurora – cu ochii către răsărit, și-o să se vindece cu vremea. Orion i-a ascultat povața, și-n fiecare zori de ziuă își lua pe umeri un copil. Acesta îl îndrepta cu fața spre răsărit și, cum era de înalt, razele cădeau întâi pe chipul lui. 

Încet, încet, Orion s-a lecuit de suferință. Ochii au început să vadă, întâi ușor și slab, ca printr-o sită, apoi din ce în ce mai bine, până ce iar i-a fost vederea lui Orion ca la început. 

Atâta doar că, în vremea cât el privea spre răsărit ca să-și aștepte vindecarea, l-a tot zărit și zeița Eos care s-a îndrăgostit de voinicul Orion. Mai mult, zeița aurorei l-a îndrăgit atât de tare pe muritor încât a săvârșit o vrajă și l-a rapid la dânsa în cer.

Când l-au văzut și celelalte zeițe pe chipeșul Orion, acestea s-au îndrăgostit toate de el. Și dintre toate, cel mai mult s-a îndrăgostit însăși zeița Artemis care, în gelozia ei pe Eos, era să săvârșească o faptă necugetată. 

Zvonul potrivit căruia Artemis plănuia să-l răpească, la rândul ei, pe muritor și să-l facă bărbatul ei s-a răspândit cu repeziciune printre zeii din Olimp, ajungând până la urechile lui Zeus și ale Herei. 

Apollo, fratele zeiței Artemis, s-a oferit să-și protejeze sora de dragostea nesocotită pentru un simplu muritor. Și chiar în ziua ce a urmat, la revărsat de zori, Apollo l-a chemat pe Orion. I-a poruncit să plece grabnic și să vâneze multe păsări, din cele ce zboară în stoluri deasupra mării lui Poseidon. Pe urmă să vâneze fiare, dintr-un țărm îndepărtat.

Porunca zeului Apollo trebuia îndeplinită imediat. 

Orion și-a luat măciuca, arcul și tolba și un paloș. Pe umeri și-a azvârlit o blană a unui leu răpus pe vremuri. Și-a mai strigat și câinele, pe Sirius, și au pornit numaidecât la vânătoare. 

Imediat ce vânătorul s-a îndepărtat, încât abia se mai vedea deasupra marii, cât un punct mic, pierdut în zare, Apollo o strigă pe sora sa, pe Artemis, și cu voce prefăcută îi spune:

Surioară, vino iute încoace! Ai spus de atâtea ori că-n vânătoare nu-i nimeni pe lume să te întreacă. Azi aș dori să-mi dai și o dovadă. De-o fi cumva să izbutești, sunt gata să-ți recunoscut și eu întâietatea, și chiar să spun că ești mai pricepută în tragerea cu arcul decât mine. Ia uită-te acolo! Vezi, surioară, un punct micuț și palid, care-i gata, aproape gata, să dispară? Poți să-l țintești?

Încrezătoare în abilitățile sale, Artemis s-a învoit îndată. Ochind, zeița a eliberat săgeata spre punctul mișcător din zare, ce abia se mai vedea în îndepărtările albastre. Săgeata a străpuns văzduhul și s-a înfipt de-a dreptul în țintă. 

Atunci s-a auzit un răcnet groaznic și Orion s-a prăbușit. Marea s-a înroșit cu sângele viteazului vânător și-n slăvi a început să se jelească Eos, cu vocea ascuțită: „Artemis, mi-ai ucis iubitul!”

Artemis, fără să-i răspundă, s-a urcat pe un nor de aur și s-a repezit către locul unde zăcea în valuri vânătorul și l-a cuprins în brațe îndrăgostită. Copleșită de durere, l-a implorat pe Zeus să-l urce între constelații, pe dragul ei, pe Orion, ca să nu piară cu desăvârșire, iar ea să poată să-l vadă zilnic.

Zeus, văzând atâta tristețe, s-a învoit și l-a urcat pe vânător pe boltă. E constelația ce se numește, după legendă, Orion.

Ea se ivește la începutul verii și piere aproape de sosirea iernii, când încep să cadă ploile pe mare. Aceste ploi sunt poate lacrimi, precum se cântă în poeme. Lacrimi vărsate de zeițe.
Ca să nu fie singur pe boltă, Artemis l-a rugat pe Zeus să-i dea un tovarăș, lângă el, pe câinele ce-l însoțise, în timpul vieții, la vânătoare. Așa se face că pe boltă se poate observa și Sirius, stea sclipitoare, ce se zărește bine vara, în constelația Câinele Mare.