Ce semnifică Drăgaica sau Sânzienele? Tradiții de Sânziene pentru fetele nemăritate

Drăgaica sau Sânzienele este o sărbătoare care coincide atât cu sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, cât și cu solstițiul de vară (24 iunie). În această zi, fetele nemăritate trebuie să săvârșească anumite ritualuri străvechi pentru a-și afla ursitul.

De Sânziene, fetele nemăritate se strâng în grupuri de câte 4, 6 sau 8, se prind în horă, dansează și sărbătoresc cea mai lungă zi din an. Ritualurile care au loc în această zi urmăresc asigurarea prosperității și a bunăstării pentru tot restul anului.

Legenda Sânzienelor

Potrivit legendei Sânzienelor, acestea sunt surorile bune ale Ielelor, alte personaje supranaturale din mitologia românească. Spre deosebire de Iele, Sânzienele sunt zâne protectoare care coboară pe pământ, dau rod naturii și îi apără pe credincioși. 

Tradiția populară spune că cei care nu respectă sărbătoarea de Drăgaica sau Sânziene sunt aspru pedepsiți chiar de Iele. Se mai spune că cei care dorm în noaptea de Sânziene sub cerul liber vor cădea sub puterea Ielelor rele care îi vor lăsa fără glas sau îi vor schilodi.

Există numeroase legende despre Sânziene, originea acestor zâne ale văzduhului fiind, în continuare, neclară. Astfel, despre Sânziene se crede că ar fi:

• Femei frumoase care zboară prin văzduh sau cutreieră câmpurile pline cu flori. Ele sunt însoțite de vânt, care aleargă în urma lor.
• Femei binecuvântate, voinice la corp, îmbrăcate cu voaluri albe, transparente, care în noaptea de Sânziene coboară din ceruri și binecuvântează florile și plantele de leac.
• Șapte fete frumoase, harnice, luminate și bogate care trăiesc la capătul lumii de unde trimit toate moliile și gângăniile care distrug hainele, pomii fructiferi și ogoarele acelora care nu le respectă sărbătoarea.
• Fete răpite de zmei, închise în palate fermecate aflate în mijlocul unor ape mari, din codrii unde n-a călcat niciodată picior de ființă omenească.

Ce semnifică Drăgaica sau Sânzienele?

Mircea Eliade (1907-1986), filozof, scriitor de ficțiune, istoric al religiilor și profesor de origine română la Universitatea din Chicago, este de părere că numele de „Sânziene” provine de la Santa Diana, zeița romană a vânătorii. Totuși, în tradiția românească, Sânzienele sunt cunoscute și sub alte nume precum: Drăgaicele, Zânele Bune sau Frumoasele. 

Sărbătoarea de Drăgaica sau Sânziene își are originea în perioada precreștină, existând sub diferite nume și tradiții în numeroase culturi din întreaga lume. 

Astfel, sărbătoarea de Drăgaica sau Sânziene reprezintă o reminiscență a practicilor păgâne străvechi prin care zeiţele erau invocate să protejeze culturile și animalele. Zânele din mitologia românească au primit atributul de protectoare, continuând rolul preoteselor zeițelor Diana (Sancta Diana) și Ceres.

Tânăra care simbolizează divinitatea păgână este îmbrăcată într-o rochie albă și poartă pe cap o cunună împletită din spice de grâu și flori de sânziene. Ritualul se desfăşura pe la casele localnicilor, grupul de fete mergând din casă în casă pentru a anunța sărbătoarea de Drăgaica sau Sânziene prin dans și voie bună. 

De asemenea, drăgaica poate desemna și floarea galbenă denumită științific Galium verum, care de obicei înflorește în perioada iunie-iulie. 

Dacă în timpul solstițiului de vară florile de drăgaică nu sunt înflorite, este semn rău. Se spune că duhurile necurate au încurcat desfășurarea anului, sau că oamenii au supărat Sânzienele.

Când sunt nemulțumite, zânele îi lovesc pe cei păcătoși cu „lanțul Sânzienelor”, pot porni din senin vijelii sau pot aduce grindină, lăsând câmpurile fără de rod și florile fără de leac.

Drăgaica sau Sânzienele în tradiția populară

În fiecare an, pe data de 24 iunie, Biserica Ortodoxă face pomenirea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul. Tot la această dată se sărbătorește și sărbătoarea cunoscută în popor ca Sânzienele sau Drăgaica.

La fel ca Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Ioan Botezătorul este sărbătorit cu mai multe ocazii, începând de la zămislirea lor, pe data de 23 septembrie, respectiv 9 decembrie, continuând cu nașterea lor de pe data de 8 septembrie, respectiv 24 iunie, cât și alte evenimente semnificative din viața lor, precum Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul și Bunavestire.

Potrivit unor teorii, sărbătoarea creștină a Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, ar fi fost introdusă pentru a înlocui o sărbătoare străveche păgână care avea ca punct central cultul Soarelui. 

De altfel, solstițiul de vară (care are loc în fiecare an la data de 22-23 iunie) a reprezentat un moment important în toate cultele păgâne ale Antichității, această dată fiind rezervată, cu precădere, ritualurilor prosperității agricole. 

Astfel, deși Sânzienele sau Dragaica însoțesc două mari sărbători creștin-ortodoxe (Aducerea Moaștelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul), acestea își au de fapt originea într-un străvechi cult solar. 

Acest cult al Soarelui există pe teritoriul actual al României încă din vechime, când întreaga regiune era locuită de geto-daci. Drept dovadă a acestui cult străvechi stau mărturie numeroasele obiecte gravate cu simboluri ale astrului zilei, descoperite în siturile arheologice. 

Miturile și basmele populare au preluat și au prelucrat simbolistica și imaginea solară, ajungând până la noi personaje ca Soare Împărat, Sfântul Soare, sau feciorului fără seamăn de frumos, fratele Lunii.

Încă din vremea lui Dimitrie Cantemir, Sânzienele erau considerate ca fiind divinități antropomorfe și reprezentări fitomorfe (denumite „Flori de Sânziene”).

În tradiția populară însă, Sânzienele sunt văzute ca niște fete foarte frumoase, divinități nocturne, zâne ale vazduhului și preotese solare care obișnuiesc să se ascundă prin codrii întunecați sau să alerge pe câmpiile acoperite de flori. 

Basmele românești vorbesc despre munteni care au observat aceste duhuri desfășurând ritualuri închinate Soarelui. De altfel, se spune că megaliții din Munții Călimani au stat martori la aceste ritualuri, pentru că sunt marcați cu însemne solare precum octogonul (steaua în opt colțuri), spirala solară, vârtejul solar și roze. 

Și astăzi se păstrează, prin unele regiuni ale țării, tradiții vechi de secole.

În ziua de Drăgaica sau Sânziene, există obiceiul ca fetele nemăritate să se îmbrace cu hainele lor cele mai bune și să colinde prin sate, pe la case, unde să joace. În unele regiuni, fetele se împart în mai multe grupuri, mergând și prin satele învecinate. 

La asfințit, fetele se întorc în satul lor, având grijă să nu se întâlnească cu alte grupuri de fete, căci dacă cetele se întâlnesc la asfințit, se zice că una dintre fete va muri.

În unele comunități s-au păstrat elemente ale vechilor culte ale Soarelui. Astfel, ziua de Sânziene este considerată și „ziua Soarelui”, ziua în care astrul petrece cel mai mult timp pe cer. 

Bătrânii acestor comunități continuă să arate un respect deosebit astrului zilei, la care se închină, zicând: „Sfinte Soare, ajută-ne!” Iar seara, înainte de apus, oamenii se opresc din lucru să se odihnească puțin, „pân-o cina Sfântul Soare, că toată ziulica umblă pe cer de ne încălzește și ne luminează”. 

A înjura soarele sau a arunca cu „necurățenii” spre el este considerat mare păcat, iar dacă vreo fată mare îndrăznește să arunce gunoi în fața soarelui, aceasta va fi ajunsă de blesteme, nu-i va mai crește părul și va rămâne nemăritată. 

În ziua de Drăgaica sau Sânziene țăranii trebuiau sa termine toate muncile câmpului care implicau întreținerea culturilor prășitoare, deoarece după această dată începe maturizarea lor. 

În majoritatea satelor românești, țăranii gospodari aveau grijă să termine de prășit sau de săpat porumbul și cartofii, iar în dimineața de Sânziene aruncau sapa în pod, semn ca muncă a fost finalizată.