Cine a fost cu adevărat Vlad Țepeș? Domnitorul român care a sacrificat totul pentru independență

Vlad Țepeș a fost domn al Țării Românești în trei rânduri: în noiembrie 1448, între 1456 și 1462 și doar două luni în 1476.

În „anno domini 1456”, luna septembrie, ziua 6, Vlad Țepeș a adresat brașovenilor o scrisoare pe care a semnat-o „Vlad voievod al Părților Transalpine”, adică a întregii Țări Românești și „stăpân al Amlașului și Făgărașului”.

Titulatura, care arată teritoriul luat în stăpânire la câteva zile după urcarea pe tron, este identică cu cea din hrisovul emis din București în anul de la facerea lumii 6968 (1459), septembrie 20, adică la mijlocul domniei: „Io, Vlad voievod și domn și fiul marelui Vlad voievod, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei, Amlașului și Făgărașului herțeg”.

Din cele două acte, care cuprind titulatura lui Vlad Țepeș, căruia contemporanii începuseră să-i spună și Dracula, pentru a-i marca descendența, a preluat odată cu tronul, moștenirea unei țări tot atât de întinse ca în timpul părintelui său.

Ea cuprindea toată Oltenia, Muntenia și posesiunile nord-carpatice, Amlașul și Făgărașul.

Porecla de Țepeș îi venea – după unele surse, de la pedeapsa pe care o dădea deopotrivă răufăcătorilor, ca și celor ce tulburau liniștea țării. 

Fiu lui Vlad Dracul, el s-a distins ca un remarcabil comandant militar, fiind adeptul unei domnii autoritare și înfrâgând tendințele anarhice.

Cine a fost Vlad Țepeș?

Vlad Țepeș a fost fiul lui Vlad II Dracul, născut la o dată incertă și mort în 1447. A domnit în Țara Românească în două rânduri: între 1436-1442 și 1443-1447. Fiul său, Vlad Țepeș, a domnit în trei rânduri: 1448, 1456-1462 și 1476.

Denumirea de Țepeș care i-a fost atribuită fiului lui Vlad al II-lea, provine de la obiceiul domnitorului de a pedepsi cu moartea, prin tragere în țeapă, pe dușmanii săi, ca și pe răufăcători.

Pedepsele lui Vlad Țepeș erau drastice și exemplare, având ca motiv central intimidarea adversarului. Tragerea în țeapă nu era o metodă nouă în acea epocă, dar fusese adoptată de Vlad ca pedeapsă predilectă pentru cei vinovați.

De cele mai multe ori, se proceda astfel: picioarele victimei erau legate de un cal puternic, în vreme ce țeapa era introdusă cu grijă prin inimă sau buric, în așa fel încât moartea să nu survină imediat.

De multe ori, domnul dădea instrucțiuni speciale călăilor ca țepele să nu fie prea ascuțite, ci mai mult rotunjite, pentru ca rănile deschise să nu omoare victimele pe loc.

De regulă, victimele erau dispuse în cercuri concentrice la marginea localităților, unde puteau fi văzute de toată lumea. 

Pedepse îngrozitoare 

Lungimea țepelor varia, potrivit rangului celor pedepsiți.

Pentru a li se spori chinurile, victimelor li se băteau cuie în cap, membrele le erau tăiate și ochii scoși. În alte cazuri erau mai întâi strangulate (obicei care se practica și la arderea pe rug), arse, li se amputa nasul și urechile, iar femeilor li se tăiau organele sexuale.

Bărbații erau scalpați, jupuiți de piele, expuși animalelor sălbatice și cârdurilor de ciori sau, cum obișnuia Inchizitia, arși de vii.

Cadavrele descompuse, exaltând mirosuri pestilențiale duse de vânt la mari depărtări, îi înspăimântau pe dușmani, mai ales pe turci, care le vedeau de la Giurgiu, de pe Dunăre.

Poporul a păstrat amintirea pedepselor aplicate de Vlad Țepeș, într-o serie de balade istorice, ce relatează cum victimele puteau fi văzute în orașele transilvănene mari (ca Brașovul sau Sibiul), în așezări mai mici (precum Șercaia sau Mica), dar și în afara zidurilor cetăților dușmane (Făgăraș), de exemplu.

Cronicile vorbesc, de exemplu, de nu mai puțin de 20.000 de prizonieri turci trași în țeapă lângă Târgoviște, fapt care l-a înspăimântat pe neînfricatul cuceritor al Constantinopolului, Mahomed al II-lea, dar și cei pedepsiți în ziua de 2 aprilie 1459 pe dealul de lângă Brașov, unde se afla capela Sfântul Iacob.

Cu excepția prizonierilor turci, Vlad Țepeș și-a folosit înfricoșătoarea metodă împotriva adversarilor din Transilvania care oferiseră adăpost și refugiu boierilor fugiți din Țara Românească. 

Era vorba, în principal, de uneltitori la tronul domnului.

Sașii, conștienți de autoritarismul lui Vlad Țepeș, unelteau ca să-l răstoarne din domnie și să-i adăpostească pe rivalii lui din clanul Dăneștilor.

Vlad Țepeș a avut dese conflicte cu boierii ce ocupau ranguri dregătoriale. Nefiind de acord cu stilul dictatorial al domnului, hotărât să curețe țara de hoți, ei puneau la cale dese conflicte, cu sprijin din afară.

Uciderea boierilor

O baladă populară povestește că, la scurt timp după ce a ajuns pe tron, în primăvara lui 1456, Vlad Țepeș a adunat în sala mare a palatului din Târgoviște – capitala țării – câteva sute dintre dregători, cărora li s-au adăugat cei cinci episcopi, stareții celor mai importante mănăstiri, localnici sau străini, precum și mitropolitul.

Urmărind expresiile viclene, înșelătoare și necinstite ale boierilor, Vlad Țepeș știa că printre ei se aflau și asasinii tatălui și fratelui său.

Vom face o scurtă paranteză privitor la condițiile în care au pierit cei doi. 

În decembrie 1447, tatăl lui Vlad Țepeș a căzut victimă propriului său complot, ucis fiind de acoliții lui Ion Huniade, mâniați de faptul că Dragonul cocheta cu turcii.

Asasinarea lui Vlad Dracul a avut loc în mlaștinile de la Balteni, în preajma unei vechi mănăstiri. Se crede că trupul neînsuflețit ar fi fost adus de niște călugări pioși, la scurt timp după asasinarea lui, într-o biserică aflată pe locul unde se înalță astăzi Mănăstirea Dealu din Târgoviște.

Pe mormântul lui nu a fost săpat nici un nume, din cauza primejdiei care îi amenința pe călugări la acea vreme, când la putere se afla un voievod din familia rivala, a Dăneștilor.

Se știe că fratele mai mare a lui Vlad Țepeș, Mircea, a luptat vitejește împotriva turcilor, în timpul cruciadelor lui Huniade. 

El a fost capturat la Bălteni de curtenii lui Huniade, dus în lanțuri la Târgoviște și executat la scurt timp după uciderea tatălui său.

Se presupune că ar fi fost îngropat aproape de tatăl său, lângă altarul bisericii.

În 1456, când Vlad Țepeș a ajuns domn, a poruncit ca sicriul lui Mircea să fie deschis. Capul cadavrului era răsucit cu fața spre pământ, fapt care dovedea că fusese îngropat de viu și luptase disperat să poată respira.

Dracula a dispus să fie reînhumat, cu pompa cuvenită, în vechea biserică de lemn din incinta mănăstirii și și-a început acțiunile de răzbunare împotriva boierilor.

Când și-a adunat dregătorii în sala mare a palatului din Târgoviște, Vlad Țepeș a ținut cea mai neobișnuită cuvântare pentru un voievod valah.

„Sub câte domnii ați slujit voi, supușii mei credincioși, de-a lungul vieții voastre?”, a întrebat el.

Boierii au chicotit și s-au schimonosit, după care a urmat un moment de tăcere.

„Sub șapte, Măria-ta”, a răspuns unul dintre ei.

„Eu am trecut prin treizeci de domnii”, a spus un altul.

„Prin toate, de la bunicul nostru încoace, stăpâne. De atunci s-au perindat nu mai puțin de douăzeci de voievozi și le-am supraviețuit tuturor”, a replicat un al treilea.

În felul acesta, pe un ton glumet, fiecare boier și-a relatat existența. Era limpede că fiecare își tratase conducatorii cu multă ușurință și fățărnicie.

Vlad Țepeș a dat poruncă gărzilor sa înconjoare sala, ca nimeni să nu scape. Circa cinci sute de boieri au fost trași atunci în țeapă în apropierea palatului și lăsați pradă corbilor.

Un alt eveniment sângeros a avut loc, tot la Târgoviște, în ziua de Paște a anului 1459, când Vlad Țepeș a dispus tragerea în țeapă a 500 de boieri, scenă imortalizată mai târziu, de pictorul Theodor Aman.

Tot aici, în 1462, au fost trași în țeapă ostașii turci, luați prizonieri cu o iarnă în urmă, când Vlad Țepeș a întreprins campania de-a lungul Dunării. 

Campaniile dunărene care au urmat, din iarna anului 1461 până în vara și toamna lui 1462, reprezintă cel mai cunoscut episod din strălucita lui existență. 

Pedepsele lui Vlad Țepeș sunt drastice și exemplare, în spiritul timpului, pentru unicul scop de a intimida pe hoți, pe tâlhari și pe adversarii săi politici.

Despre hoți, mai circulă și astăzi legende privitor la siguranța, în special a drumurilor și călătorilor, care puteau să-și lase noapte avutul în stradă fără teama că s-ar fi atins cineva de el. La fel se vorbește despre o cupă de aur ce se afla pe ghizdul unei fântâni, la îndemâna călătorilor însetați.

O rescriere a istoriei reale

Dar dacă faptele de eroism, mai cu seama cele din timpul cruciadelor creștine împotriva turcilor, au fost date ușor uitării, în schimb pedepsele cu tragerea în țeapă au rămas consemnate și preluate de diverse surse – maghiare, germane și slave – și răspândite în întreaga Europă.

Ideea că negustorii brașoveni sași erau niște victime, precum mielul mâncat de lup, este absurdă. 

Se cunoaște și din alte relatări istorice ce însemna o expediție negustorească germană și la ce practici apelau acești negustori, când aveau posibilitatea.

Este clar că Vlad Țepeș îi pedepsea doar pe cei vinovați. 

Matei Corvin a trimis la el un sol, care a solicitat înțelegere pentru sașii Brașovului, dar domnul român a refuzat să accepte cuibarul unei primejdii politice în cele două orașe săsești înstărite și fortificate la nord de Carpați, Brașovul și Sibiul.

În 1460, cu ajutorul regelui Matei Corvin, o armată a lui Dan, adversarul și pretendentul la tronul Țării Românești, ce urmărea înlăturarea din scaun al lui Vlad Țepeș, având sprijinul sașilor brașoveni, vine spre Târgoviște.

Dan va suferi o înfrângere umilitoare, este prins și forțat să-și sape singur groapa, în fața căreia i se citește slujba de înmormântare și este decapitat de armaș. 

Să nu uităm că fratele lui Vlad Țepeș, Mircea al II-lea, a fost îngropat de viu, iar pedeapsa aplicată de Țepeș acum poate fi privită ca incomparabil mai blândă. 

În fond, ea are un caracter exemplar și nu urmărește decât să intimideze pe posibilii adversari și doritori să ia tronul voievodului.

Vlad Țepeș intuise că trebuie să dovedească că este implacabil și că e nevoie să-și asume acest rol. Este o epocă în care teama era un factor predominant coercitiv.

Îndreptându-se spre Brașov, Vlad Țepeș, din teamă și respect, va fi întâmpinat cu daruri de solii negustorilor brașoveni, care-i solicită clemență.

Țepeș trimite un sol la Brașov, punând condiția ca boierii transfugi să fie predați sau alungați din oraș, în prezența trimisului său. Lucru pe care brașovenii nu l-au acceptat.

Atunci Vlad Țepeș a hotărât să-i pedepsească pe brașoveni, știind că numai procedeele primitive îi pot servi scopurile. 

Distrugerea Brașovului

Ca atare, în fruntea unei oștiri, a înaintat pe Valea Prahovei spre Brașov. Brașovenii au fost luați prin surprindere și oștenii lui Țepeș au pustiit întreaga Țară a Bârsei, după obiceiul timpului: satele și lanurile de cereale au fost arse și fântânile distruse.

Brașovul a fost atacat prin dreptul bisericii Sf. Bartolomeu, orășenii prinși, fiind trași în țeapă. În luna august, Vlad Țepeș s-a îndreptat spre Făgăraș care, ca și Brașovul, adăpostea o parte din adversarii săi politici, ce îi doreau detronarea.

Un singur sat din Țara Făgărașului a fost cruțat de sângerosul domnitor – Amlașul – toate celelalte adăposturi ale boierilor pribegi fiind date pradă flăcărilor și distruse.

Ele au suferit stricăciuni enorme, mai ales Șercaia, situată între Brașov și Făgăraș. 

Ceea ce nu se găsește menționat în povestirile de sorginte săsească bazate pe pedepsele petrecute în timpul acestor razii este faptul că atacurile lui Vlad Țepeș nu se datorau unor capricii crude ale domnitorului, cum se lasă să se întrevadă, ci constituiau adevărate soluții de ordin public și militar ce erau impuse de situația existentă.

Vinovați de aceste stări conflictuale erau fără îndoială negustorii sași, fie prin agresiunea lor economică, fie prin susținerea de pretendenți la domnie împotriva lui Vlad Țepeș.

Acționând împotriva sașilor, acesta nu acționa la ordinul turcilor, ci din simpla dorință de a-și consolida țara și scaunul domnesc, în vederea unui scop mult mai înalt: ieșirea prin luptă de sub suzeranitatea otomană.

Era un proiect grandios, care-l așeza pe Țepeș într-o poziție privilegiată, comparativ cu adversarii de la nord de Carpați. Curtea de la Buda vorbea deja despre intenția unui război cu turcii. La sud de Carpați, el se pregătea în acest scop, în vreme ce se afla în conflict cu sașii din Sibiu și Brașov.

Cruzimea, o caracteristică a regilor europeni

Numărul cruzimilor declanșate în secolul al XV-lea este imens, iar printre acestea actele de pedepsire ale lui Vlad Țepeș nu fac altceva decât să ilustreze procedee comune, în concordanță cu moravurile vremii.

Exemplul cel mai frapant ni-l oferă celebra familie Borgia, fiul Cezar și fiica Lucreția, care au asimilat putere, influență și bogăție folosindu-se de practici greu de imaginat în zilele noastre. 

Un alt exemplu elocvent este reprezentat de Ludovic al XI-lea al Franței, unul dintre cei mai cruzi regi, datorită pedepselor pe care le aplica supușilor săi.

Trădătorii erau spânzurați, jupuiți de vii, decapitați, ciopârțiți, tăiați în patru și expuși la drumul mare la răspântii sau în afara localităților. Erau pedepsele epocii, ceva comun pentru acea vreme și nu fructul unui sadism, cum s-ar putea crede în zilele noastre.

Ele reprezintă o etapă a justiției europene și această etapă va fi ilustrată în Țara Românească de Vlad Țepeș.

Vlad Țepeș nu a făcut altceva decât să aplice ceea ce se practica în vremea aceea în Europa. Nici țeapa, de unde i se trage numele, nu-i invenția lui, ea având aceeași funcție cumplită și în alte țări și la alte curți.

Pentru a dobândi rezultate durabile în curățarea țării de hoți și tâlhari și pentru a-i reda liniștea, Țepeș a apelat la cele mai exemplare pedepse. Orice tur de orizont asupra justiției timpului și asupra felului pedepselor și aplicării lor ar scoate la iveală tot ceea ce narațiunile săsești vor să singularize în cazul lui Vlad Țepeș.

Așa cum conchid Radu Florescu și Raymond T. McNally: 

Fără îndoială la Vlad Țepeș se poate constata existența unei predispoziții spre psihopatie, dar am constatat tot timpul că, paradoxal, această psihopatie se asocia, nu cu ineficiența, ci mai degrabă cu o puternică și pătrunzătoare luciditate și cu o imensă viclenie.

Lăsând la o parte legendele săsești, răspândite apoi în Occident prin filiera maghiară, care fac din Vlad Țepeș un vampir, există și autori români care îl prezintă pe Vlad Țepeș drept o fiară însetată de sânge (de exemplu Dimitrie Bolintineanu sau Nicolae Gane).

Se impune însă sa luăm cunoștință de condițiile istorice în care a venit la domnie Vlad Țepeș.

Conflictul sângeros dintre Drăculești și Dănești

Timp de aproape un secol s-a dus o luptă permanentă pentru tronul Țării Românești și pentru stingerea unei vechi lupte familiale între urmașii celor două ramuri de voievozi Basarabi: a lui Mircea cel Bătrân (1386) și cea a lui Dan I-ul (1383-1386).

Vrăjmășia pare a fi început după moartea lui Radu (1385). Mircea cel Bătrân succede rapid fratelui său mai mare Dan I, răpus într-o confruntare de arme.

Timp de 32 de ani, cât durează glorioasa lui domnie, urmașii lui Dan I-ul, adăpostiți în Transilvania și la curtea lui Sigismund de Luxemburg, nu îndrăznesc să-și revendice drepturile asupra Țării Românești.

Abia după ce fiul și urmașul la tron al lui Mircea cel Bătrân, Mihail I piere în 1420 într-o bătălie cu turcii, iar aceștia înscăunează pe un bastard al lui Mircea, pe Radu Prasnaglava, Dan al II-lea, sprijinit de Sigismund caută stăruitor să înlăture pe vărul său și reușește apoi să domnească și el cu întreruperi cam zece ani. 

Acest Dan al II-lea moare în împrejurări obscure, în 1431.

Coroana Țării Românești trece din nou asupra urmașilor lui Mircea cel Bătrân. O va purta Alexandru Aldea, apoi Vlad Dracul.

Odată cu ascensiunea pe tron a lui Vlad Dracul, conflictul dintre Drăculești și Dănești capătă un nou ecou istoric mai amplu și mai sângeros. Îl menționează aproape toate cronicile și însemnările vremii: bizantine, maghiare, sârbești, italienești, polone și chiar turcești.

Fiul lui Dan al II-lea, Vladislav al II-lea sau Danciul, vine din Transilvania împreună cu Iancu de Hunedoara și-l ucide pe Vlad Dracul și pe fiul cel mai mare al acestuia, Mircea. Timp de zece ani Dăneștii vor deține tronul.

În 1456, lupta dintre cele două ramuri ale Basarabilor revine cu și mai multă intensitate. 

Vlad Țepeș, Drăculesc prin tată, Mușatin adevărat prin mamă și Basarab autentic prin bunicul său Mircea, ucide la a doua sa urcare pe tron pe Vladislav al II-lea și câțiva ani mai târziu, pe fiul acestuia, Dan al III-lea sau Dan cel Tânăr, adăpostit și protejat tot în Transilvania.

Legenda menționează că Țepeș l-ar fi pus pe Dan să-și sape singur groapa și apoi l-ar fi decapitat.

Vrăjmășia dintre Drăculești și Dănești va continua, mai estompată, și în deceniile următoare, sfâșiind inutil țara și servind desigur doar intereselor politice și economice ale unei părți din boierimea română, împărțită la rândul ei, în partide cu hotărâtoare simpatii și dușmanii interne, cu aserviri și ploconiri externe, când față de turci, când față de adversarii acestora.

Fiul lui Țepeș, Mihnea Vodă cel Rău va fi ucis și el de Dănești. Mihnea fusese alungat din țară de către boieri și se retrasese la Sibiu împreună cu nevasta și copiii săi. În clipa când ieșea de la slujbă, a fost înjunghiat de sârbul Iacșici.

Dar să vedem cum îl descriu contemporanii lui pe Vlad Țepeș:

Nu foarte înalt de statură, dar foarte vânjos și puternic, cu înfățișare crudă și înfiorătoare, cu nasul mare, acvilin, nările umflate, fața subțire și puțin roșiatică, în care genele foarte lungi și stufoase îl arătau amenințător. Fața și bărbia îi erau rase, cu excepția mustății. Tâmplele umflate sporeau volumul capului. Un gât ca de taur lega ceafa înaltă de umerii lați pe care cădeau plete negre și cârlionțate.

Cât privește comportamentul lui Vlad Țepeș, stările sale alternau, trecând la o extremă la alta:

Uneori rămânea țintuit în gol, cu ochii răi enormi și holbați, și-atunci figura lua deodată (poate din pricina arcadelor boltite în sus și a sprâncenelor desenate fin și prelung) aerul fanatic și trist al picturilor bizantine, supte și despuiate de omenesc. Dar în clipa cealaltă, râsul și glasul lui de bronz batjocoritor îi puneau în vibrare mușchii răsuciți și energici ai obrazului, dezvelind sub mustața înnegrită cu sineală, niște dinții albi de lup și un bot de faun ce rânjește și atunci părea că din întreg chipul său aspru, prin toți porii aceia pământii, țâșnea o poftă de viață și-o putere neobișnuită, devastatoare.

Nicolae de Mandrussa încheie descrierea lui Vlad Țepeș astfel:

Mohoreala sulfuros-străvezie a privirii, bărbia de piatră, tenul măsliniu și umed, pomeții ascuțiți, fruntea – trădau pe saturnian; vivacitatea gesturile, vinele umflate și zvâcnind ale gâtului său ca de taur, buza de jos mare, puternicile mâini agile, globul ochilor înroșit brusc de furie – vorbeau de clocotul dominator al sanguinului.

Așa l-a descris un martor al timpului, Nicolae de Mandrussa, nunțiu papal în Ungaria. Descrierea corespunde întocmai cu singurul portret autentic ce ne-a rămas de la Vlad Țepeș. 

Portretul lui Vlad Țepeș, aflat la muzeul Castelului Ambras din Tirol a aparținut lui Ștefan, strănepot al său (fiul lui Petru Vodă, domn ce renunțase la tron și se retrăsese la Bozen, unde a murit la 1 iulie 1594). 

Ștefan a fost internat în scoala iezuiților din Innsbruck și admins în Congregația Mariani a Tinerimii Studioase (o congregație catolică religioasă), ajungând chiar Prefect al Congregației. Ștefan moare de tuberculoză în 1602, iar averea rămasă a fost sechestrată de preoții catolici.

Printre bunurile respective – despre care se spune că aveau o valoare imensă – se afla și portretul lui Vlad Țepeș, singurul de fapt, după părerea specialiștilor, cel mai reprezentativ al domnului.

La Castelul Anif, lângă Salzburg, a existat cândva și un alt portret al lui Vlad Țepeș. 

A fost descoperit la sfârșitul secolului al XIX-lea, în împrejurări destul de neobișnuite, de Dumitru Florescu care, călătorind în 1885 prin Salzburg, a fost întâmplător invitat la cină de către contele Arco Stepperg, proprietarul Castelului Anif.

După cină, contele i-a arătat oaspetelui faimoasa sa colecție de picturi orientale din marea galerie a castelului. Spre marea lui surpriză, Dumitru Florescu a descoperit printre acestea un portret al lui Vlad Țepeș, pe care l-a recunoscut imediat, deoarece văzuse doar cu câteva zile înainte celălalt portret, de la Castelul Ambras.

Proprietarul nu a fost în măsură să-i explice cum a ajuns acest tablou în posesia familiei sale. 

În 1968 portretul nu mai exista, colecția fiind împrăștiată.

Se mai păstrează alte două portrete ale lui Vlad Țepeș. Unul, aflat la Kunsthistorisches Museum din Viena, este o miniatură în ulei, probabil copie a portretului de la Ambras. 

Celălalt a fost descoperit întâmplător în vara lui 1970 de W. Peteres, un istoric german, specialist în istoria românilor.

Intitulat Martirul Sfântului Andrei, tabloul îl înfățișează pe Vlad Țepeș – care în ochii pictorului austriac din secolul al XV-lea simboliza răul – ca simplu spectator, care gusta scena cu mare plăcere.

Portretul real al domnitorului Vlad Țepeș

Sa examinăm pe rând elementele constitutive ale personalității domnului.

Dinamismul 

Este o trăsătură caracteristică a temperamentului nestăpânit. Vlad Țepeș a dovedit o deosebită energie și perseverență, ajungând la domnie în trei rânduri, semnificativă în acest sens fiind cea de-a doua domnie, când a găsit puterea necesară să reocupe tronul Țării Românești, după doisprezece ani de captivitate.

S-a remarcat prin măsuri energice, de bun organizator. Tot dinamismul este cel care l-a împins la acțiuni războinice, la pedepsirea celor ce încălcau legile țării.

Talente și aptitudini

Încă de la vârsta de șase ani, educația sa a fost încredințată unor dascăli și boieri. A dovedit înclinație spre învățătură, dar mai ales spre știința militară, el însuși fiind un bun ostaș. 

Era în același timp și un bun organizator al armatei. Să nu uităm curajul și dârzenia de care a dat dovadă când, împreună cu o mână de oameni, în primăvara anului 1462, pătrunde în tabăra sultanului pentru a-l ucide.

Orgoliul

Vlad Țepeș era într-adevăr extrem de orgolios. Este de ajuns să reamintim următorul episod deosebit de sugestiv în aceasta privință:

Astfel de obicei avea: orideunde venea la el un sol, de la împărat (sultanul turc), sau de la rege (Matei Corvin) și nu era îmbrăcat în chip ales și nu știa să răspundă la întrebările lui sucite, îl punea în țeapă zicându-i: „Nu sunt eu vinovat de moartea ta, ci stăpânul tău, sau tu însuți. Mie să nu-mi spui nimic rău. Dacă stăpânul tău, știindu-te cu minte puțină și neînvățat, te-a trimis la mine, la un stăpânitor înțelept, atunci stăpânul tău te-a omorât, iar dacă cumva ai îndrăznit tu însuți să vii, nefiind învățat, atunci tu însuți te-ai omorât.”

De o scrupulozitate extremă, nu ierta sub niciun chip pe cel ce încălca legile țării. 

Avea o conștiință foarte puternică a măreției domnești, izvorâtă tot din teribilul său orgoliu, finalizat – nu o dată – prin măsuri extreme.

Referindu-se la firea sa, Dimitrie Bolintineanu comentează prin prisma istoricului îmbinarea celor două trăsături dominante ale lui Vlad Țepeș:

El nu știa să corupă. Corupția o respingea: tirania lui era onestă. El voia să insufle spaima: ucidea. Țepeș era prea mândru ca să corupă oamenii. Viața lui o voia strălucita, tronul său înconjurat de mărire. Mijlocul de a ajunge acolo era de a inocula spaima. El nu credea nici în legătura ce se face între tron și o partidă prin înțelesul comun de apărare a aceluiași principiu. Judeca pe oameni ca învățătorii pe copii: trebuia să-i înspăimânte. Dacă unii din sfetnicii săi ar fi făcut o greșeală, îi punea în țeapă. Vlad Țepeș era feroce, dar avea ferocitatea leului. Ferocitatea leului este mai demnă decât blândețea crocodilului. Crocodilul este laș.

Oscilatii afective

Viața lui Vlad Țepeș ne oferă numeroase exemple care demonstrează trecerea de la o stare afectivă la alta.

Știm că se mânia brusc și atunci lua hotărâri pripite, caracterizate prin cruzime, trăsătură specifică temperamentului labil.

Schimbarea religiei

Bonifaciu susține că Țepeș și-a schimbat religia în urma tentativelor episcopului de Strigoniu, la indicația lui Mateiaș.

Simțul realității

Domnul era conciliant atunci când împrejurările o impuneau. Esta cazul lui Matiaș, care l-a ținut prizonier. 

Înclinații spre viața dublă 

Ca și tatăl său, vădea înclinații spre asociații secrete: legământul cu Ștefan și Matei Corvin.

La Curtea din Buda îi plăcea să fie în atenția femeilor, asupra cărora exercita o atracție magnetică. Dădea ospețe și petreceri, iar apoi poruncea uciderea invitaților căzuți în dizgrație, trăsătură specifică caracterului demonstrativ.

Atitudinea socială

Ciclotimicii sunt expansivi, sociabili și au abilitatea de a se confunda cu mediul. Se știe că Vlad Țepeș a avut audiență la poporul sau, a fost urmat cu credință în luptă și a fost regretat după moarte.

Imaginea despre domnul Țării Românești poate fi completată și din relatările următoare, menționate de o poveste slavă:

Și așa de mult ura răul din țara sa, că dacă săvârșea cineva vreun rău, fie hoție sau tâlhărie, sau vreo minciună sau nedreptate, acela nu era chip să rămână viu, fie că era boier mare, sau preot ori călugăr, sau om de rând, ba chiar dacă cineva ar fi avut mare bogăție, nu putea să se răscumpere de la moarte. Și atât de temut era, încât avea într-un loc un izvor al lui și o fântână și la această fântână și la izvor veneau călători mulți și beau din fântâna și din izvor, pentru că apa era rece și dulce. Iar el, Țepeș, a așezat la fântâna aceea, în loc pustiu, o cupă mare și minunată din aur. Și cine vroia să bea apă, trebuia să bea cu această cupă, nimeni n-a îndrăznit s-o ia.

Țepeș, nu se izolase de popor și voia să întroneze pe orice cale ordinea în țară în folosul celor mulți. Cea mai bună dovadă a fost idealul său: independența țării, pentru care a sacrificat totul.

Severitatea împinsă până la extrem

Este cert că Vlad Țepeș a ordonat uciderea unui mare număr de boieri, mari dregători, dar și a unor vagabonzi și tâlhari de drumul mare, soli plini de aroganță ce nesocoteau uzanțele diplomatice, precum și prizonieri turci. 

Să revedem totuși care sunt acuzațiile cele mai grave care i se pot aduce în privința cruzimii.

1) Uciderea pe la jumătatea celei de-a doua perioade de domnie, a unui mare număr de boieri, dregători și membri ai familiilor acestora, folosindu-se de un subterfugiu puțin lăudabil: încălcarea legilor ospitalității.

Iată ce menționează în această privință istoria și cum este descris evenimentul în documentele epocii. 

Vlad Țepeș îi invită pe toți cei care, într-o formă sau alta, îi bănuia sau învinuia de fapte mârșave, la un ospăț la curtea domnească. 

Era primăvara anului 1459, în prima zi de Paște.

Se anunța o zi frumoasă cu mult soare și natura mustea de viață. Sălciile din lunca Dâmboviței își plecau crengile încărcate de greul frunzelor ce înverziseră. 

În palatul domnesc din Târgoviște se adunaseră peste cinci sute de boieri.

Bucatele alese erau stropite cu vinuri felurite, cărora nu li se tinea socoteala. În scurt timp, mințile invitaților au fost cuprinse de aburii grei ai vinului.

În fruntea mesei, Vlad Țepeș, având în dreapta sa pe armaș, se prefăcea că nu are altă preocupare ca ceilalți. La un moment dat, zumzetul discuțiilor este întrerupt de glasul tunător al Domnului: „Măriți boieri, dacă nu vă este cu supărare, câți domni s-au perindat oare până la Domnia-mea, pe tronul Țării Românești? Au oare știți?”

Răspunsurile, cu limbile împleticite și abia îngâimate de prea multă băutură, l-ar fi iritat pe Domn: unii au spus treizeci, alții douăzeci, iar cei mai tineri, șapte.

„Care este cauza acestei instabilități?” a mai întrebat Vlad Țepeș.

Neprimind niciun răspuns, el s-a adresat atunci celor prezenți care dintr-o dată, au presimțit că-i paște o mare primejdie.

„Vina o poartă rușinoasele noastre dezbinări”. Apoi a poruncit tragerea în țeapă a celor cinci sute de invitați.

Acest episod a dat naștere la numeroase controverse privitor chiar și la numărul victimelor, avansându-se ideea că în realitate ar fi fost vorba de doar… cincizeci de boieri.

2) Puternic amenințat de turci în 1462, Vlad Țepeș a apelat la sprijinul fiului lui Ion Huniade, Matei Corvin, solicitandu-i măcar un adăpost sigur. 

Matei, regele Ungariei, dăduse la un moment dat dispoziția de a se oferi ajutor militar lui Vlad Țepeș, dar când acesta l-a întâlnit în cetatea Făgăraș, regele, în loc să-i ofere azil, l-a încarcerat, apoi l-a expediat în lanțuri la Budapesta și, ulterior, la fortăreața Vișegrad, la 30 de mile nord de Dunăre. 

Aici Vlad Țepeș și-a petrecut 12 ani din viață. 

Se spune că, șezând în temniță, Vlad Țepeș nu s-a lepădat de obiceiul său cel rău, ci vâna soareci și păsări și le chinuia, pe unele punându-le în țeapă, iar altora le tăia capul, altora le smulgea penele și le dădea drumul.

3) Pedepsirea locuitorilor orașului Târgoviște atunci când Țepeș și-a adus aminte că unul din frații săi fusese insultat de niște boieri din Târgoviște.

Socotind că a venit momentul să spele rușinea adusă familiei sale, a trimis oaste la Târgoviște și, în ziua de Paște, după un asediu de trei zile, a înconjurat orașul și i-a arestat pe toți locuitorii.

Pe o parte din negustori i-a ucis, iar restul populației a fost pusă să lucreze cu mic cu mare la construcția cetății Poenari, din județul Ialomița.

Cât privește orașul Târgoviște, acesta a căzut pradă jafului ostașilor și a fost în parte distrus.

4) Execuția lui Dan, fiul domnului Dan al III-lea, episod care s-a petrecut tot la Târgoviște, în curtea unei biserici.

Locuitorii orașului au aflat că acolo se sapă o groapă pentru a fi înmormântat un om de seamă. Dar nu se știa cine.

Începuse chiar și slujba, când a fost adus un… orb! Era Dan, fiul domnului Dan al III-lea, căruia maghiarii îi scoseseră ochii ca să nu mai poată fi domn, conform obiceiului că un bărbat însemnat nu poate ocupa tronul.

El a fost decapitat pe loc și înmormântat, spre groaza celor de față.

Unii dintre boieri au îndrăznit să-i obiecteze lui Țepeș, că execuția lui Dan s-a făcut fără judecată. Vlad Țepeș a răspuns că tatăl celui în cauză, Dan Vodă, i-a ucis rudele fără judecată, deci nu el (Țepeș) a născocit tirania și nu el a călcat legile țării.

5) Un alt act de severitate neobișnuită imputat lui Vlad Țepeș este uciderea la Târgoviște a cerșetorilor, vagabonzilor și infirmilor.

Văzând numărul mare al acestora, care împânziseră drumurile, i-a adunat pe toți într-o magazie, promițându-le că le va da un rând de veșminte scumpe, bani și un prânz îmbelșugat.

În toiul petrecerii, porunci să se dea foc casei, iar cei care încercau să se salveze erau uciși pe loc. Astfel, au pierit toți în flăcări.

Se spune că Țepeș asista zâmbind la acest „spectacol”, care îl incita peste măsură.

6) Execuția lui Vladislav al II-lea care a avut loc la Târgoviște, în primăvara lui 1452. Acesta a fost ucigașul lui Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Țepeș). Nu se știe precis dacă Vlad Țepeș a fost implicat direct sau numai a știut de complotul boierilor ce l-au suprimat pe rivalul său.

Dimitrie Bolintineanu menționează în lucrarea sa că Vlad Țepeș ar fi inventat tot felul de torturi, care mai de care mai rafinate și mai crude. 

Credem mai degrabă că Bolintineanu s-a lăsat atras de latura senzațională a povestirilor orale și legendelor săsești, fără sa aibă în vedere respectarea adevărului istoric.

Din cele expuse mai sus, se poate trage concluzia că Vlad Țepeș avea o predispoziție spre psihopatie, moștenită ereditar, dar se mai poate constata că, în mod surprinzător, acesta se asocia nu cu ineficiența, ci cu o extraordinară luciditate și viclenie. 

Ne propunem deci să trecem în revistă câteva dintre posibilele cauze care i-au determinat acțiunile:

• Razbunarea pentru uciderea tatălui său, Vlad Dracul, și a fratelui său, Mircea, în decembrie 1447. Tatăl a fost ucis în mlaștinile de la Bălteni de lângă București, iar fratele, îngropat de viu la Târgoviște;
• Rivalitatile dintre familiile Drăculeștilor și Dăneștilor; 
• Dușmănia politică ca urmare a trădării și activităților subversive care îl forțează pe Țepeș să distrugă două dintre propriile proprietăți, Amlașul și Făgărașul;
• Protejarea comerțului transilvănean, printr-o serie de măsuri, ce au atins punctul culminant în anii 1459 și 1460;
• Afirmarea autorității personale și stingerea luptelor dintre facțiunile rivale ale boierilor;
• Afirmarea suveranității naționale față de Imperiul Otoman.

Despre viața conjugală a lui Vlad Țepeș se știe din păcate prea puțin. 

Prima lui soție, a fost fiica unui boier și din povestirile populare românești, s-ar părea că această căsătorie nu a fost fericită, pentru că domnul era deseori văzut colindând noaptea pe străzile orașului, mai ales la periferie, de obicei deghizat, căutând tovărășia unei femei frumoase, dar de origine umilă.

Cea purtând numele de Tudora avea să-i devină amantă oficială. Nu mai este nevoie să spunem că idila nu a durat. Femeia a fost omorâtă pentru necredință, spun aceleași povestiri.

A altă amantă a lui Țepeș a murit în împrejurări misterioase, după ce a fost ciopârțită.

Trădarea lui Matei Corvin și ultima bătălie

În iarna anului 1461-1462, Mahomed al II-lea i-a cerut tribut, neplătit de trei ani și, în plus, 500 de copii pentru corpul de ieniceri. Mai mult, domnul trebuia să se prezinte personal cu tributul în fața Porții.

Vlad Țepeș a respins însă cererea turcilor și, după unele mărturii, ar fi bătut în cuie turbanele pe capetele trimișilor otomani, lăsându-i doar pe câțiva în viață, ca să povestească sultanului cele întâmplate.

Vrând să evite o acțiune militară și bazându-se pe unii boieri simpatizanți de la curte, turcii au pus la cale prinderea în cursă a domnitorului.

Planul a fost însă dejucat și Hamza Pașa, conducătorul garnizoanei de la Nicopole, împreună cu adjunctul său Catavolinos, și întreaga trupă de otomani a fost prinsă de oastea română și, din ordinul domnitorului, au fost toți trași în țeapă.

În primăvara anului 1462, sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în fruntea unei armate de aproximativ 60.000 de oameni, și-a făcut apariția la Dunăre, într-o expediție de pedepsire a lui Țepeș.

Domnul român dispunea de aproximativ 30.000 de ostași și, conștient de disproporția dintre cele două armate, s-a angajat într-un război de hărțuire.

Forțând trecerea Dunării pe la Vidin, oastea turcească a început înaintarea prin Țara Românească, îndreptându-se spre cetatea de scaun de la Târgoviște, pe ruta Calafat -> Craiova -> Slatina -> Târgoviște.

Tactica lui Vlad Țepeș, în așteptarea ajutoarelor cerute din Ardeal și Moldova, era de a pârjoli totul în calea turcilor, lipsindu-i de hrană și nutreț pentru cai, otrăvind fantanile și hărțuindu-i încontinuu.

În noaptea de 16 spre 17 iunie, spun cronicile, a avut loc un atac al oastei muntene ce viza uciderea sultanului. A fost un măcel groaznic, în care au pierit mulți turci. 

Sultanul Mahomed, ca un laș, și-a abandonat armata care, măcinată de ciumă și decimată de lipsa de hrană și de apă și, mai ales, de atacurile neașteptate ale muntenilor, a ales în cele din urmă să se retragă.

Trădătorul Matei Corvin

Otomanii l-au „înlocuit” în 1462 pe Vlad Țepeș și l-au lăsat la Brăila pe Radu cel Frumos, sub protecția unei flote și a unor detașamente speciale. Turcii au susținut atunci că Radu cel Frumos este singurul domnitor al Țării Românești recunoscut de ei, asta deși Vlad Țepeș continua să conducă țara de la Târgoviște.

Astfel, singura soluție de a scăpa de Țepeș a reprezentat-o trădarea boierilor.

Mai mult, la complot s-au alăturat și uneltirile sașilor ardeleni care plănuiseră niște pretinse scrisori, pe care, chipurile, Vlad Țepeș le-ar fi adresat sultanului și prin care îl implora să-i redea tronul, urmând ca, în schimb, să-l captureze pe Matei Corvin și să-l predea turcilor.

Regele ungar se afla la Brașov în luna octombrie și sașii i-au prezentat scrisorile falsificate, pretinzând că le-au găsit asupra unor curieri ai lui Vlad Țepeș. Corvin, care legase prietenie cu Vlad Țepeș și Ștefan în tinerețe, s-a comportat într-un mod deplorabil.

I se ivise un prilej nesperat pentru a ieși dintr-o situație dificilă: papa Sixtus al IV-lea îi trimisese 93.000 de ducați de aur, la fel și Veneția, pentru a-l ajuta pe Vlad Țepeș în lupta contra turcilor, dar Matei Corvin îi risipise și nu putea justifica fapta.

Prefăcându-se că nu observă falsurile grosolane ale scrisorilor plăsmuite de sași, la întâlnirea pe care a avut-o cu Vlad Țepeș, a dat ordin ca acesta să fie arestat și închis.

Viteazul domn a stat închis la Buda și apoi la castelul Visegrad, timp de 12 ani.

Abia în 1475 a fost eliberat în urma demersurilor lui Ștefan cel Mare și i s-a dat posibilitatea să ia parte, în Serbia, la o campanie împotriva otomanilor.

Un an mai târziu, în noiembrie, cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, reușește să ocupe din nou tronul țării.

Ultima bătălie

În Țara Românească a pătruns prin trecătoarea Bran, în timpul lunii noiembrie. În cele din urmă, armata condusă de Vlad Țepeș s-a oprit pe Valea Prahovei, acolo unde drumul duce în Câmpia Română.

De data aceasta, obiectivul lui Țepeș îl constituia mai puțin capitala, Târgoviște, care a fost asediată și cucerită în ziua de 8 noiembrie, cât mai cu seama orașul București, cetate ridicată pe râul Dâmbovița, și întărită cu fortificații trainice de apărare în vremea celei de-a doua domnii și devenită acum centrul puterii domnitorului Radu cel Frumos.

În ziua de 16 noiembrie s-a dus bătălia din marginea Bucureștiului, la sfârșitul căreia cea mai mare parte a Țării Românești revenise din nou sub controlul lui Vlad Țepeș.

În a doua jumătate a aceleiași luni are loc ceremonia în prezența câtorva boieri credincioși, când mitropolitul Curții de Argeș l-a înscăunat pe Vlad Țepeș domn al Țării Românești. 

Domn neacceptat de ortodocși; temut ca asasin nemilos de către sași și de-o parte din boierii trădători închinați turcilor; împotriva căruia acționau partizanii reprezentantului clanului Dăneștilor; urât deopotriva atât de turci, cât și de domnul Radu Vodă, care juraseră să-l omoare.

Îndată ce armata maghiară ce-l însoțise pentru a-l sprijini pe Vlad Țepeș, ca și oștenii trimiși în ajutor de Ștefan cel Mare s-au întors acasă, Vlad Țepeș a rămas singur, numai cu o mână de oșteni, expus unor mari primejdii.

Trebuia, în cel mai scurt timp, să treacă la consolidarea puterii. Fiind conștient de pericolele care-l pândeau nu și-a adus soția și fiul în Țara Românească. 

Era de acum înconjurat doar de o mică gardă moldovenească, constituită din 200 de oșteni, lăsați de Ștefan cel Mare înainte de plecare.

Potrivit cronicilor românești, Vlad Țepeș ar fi purtat ultima lui bătălie chiar în afara orașului București, în preajma comunei Voluntari de astăzi, în imediata apropiere a unei păduri, rămășiță a vechilor Codri ai Vlăsiei care înconjurau Bucureștiul odinioară.

Ca o ironie stranie, locul se afla în apropierea punctului, unde cândva fusese omorât tatăl său, Vlad Dracul, în 1436.

Relatările despre moartea lui diferă în ceea ce privește amănuntele.

Asasinarea lui Vlad Țepeș

După unele surse, se spune că ar fi fost trădat de boieri și a fost ucis într-o zi rece de iarnă a anului 1476 (sau 1477), fiind străpuns pe la spate cu sulițele.

Ștefan cel Mare a povestit că:

Îndată, acel necredincios Basarab a revenit și, găsindu-l singur, a poruncit să fie ucis. Și împreună cu el fură omorâți toți oamenii mei, afara de 10.

Întrucât cele întâmplate i-au fost relatate lui Ștefan cel Mare de către cei 10 curteni lăncieri moldoveni care, după ce au încercat să-l apere pe Vlad Țepeș, și-au salvat cu greu viața, mai mult ca sigur că această relatare pare să fie cea mai reală.

O altă poveste spune că în bătălia cu turcii, aceștia, la un moment dat, păreau că se retrag. Vlad Țepeș, încrezător în victorie, a urcat pe o înălțime de pământ ca să-și poată observa mai bine armata cum îi măcelărea pe turci.

Pentru moment complet izolat de oamenii lui, ca să fie în siguranță, s-a deghizat în otoman. Nedându-și seama de acest subterfugiu și considerându-l drept turc, câțiva dintre oamenii lui s-au năpustit asupra-i și l-au doborât la pământ cu o suliță.

Vlad Țepeș s-a apărat din răsputeri cu sabia, ucigând cinci dintre atacatori, dar în scurt timp a căzut răpus de proprii săi oameni.

Mihail Bocignoli consemnează câteva date oferite de tradiția orală privitor la moartea lui Vlad Țepeș. 

Memoria colectivă a reținut faptul că între Vlad Țepeș și o parte dintre boieri și sfetnici s-au purtat, la un moment dat, discuții aprinse.

Subiectul lor se referea la relațiile Țării Românești cu Sublima Poartă. Boierii ostili domnului i-au cerut acestuia să se închine sultanului și să plătească neîntârziat tribut turcilor.

Vlad Țepeș a declarat, și de aceasta dată, că atât timp cât va fi el în viață, un asemenea lucru nu se va întâmpla. Atunci boierii l-au ucis prin viclenie.

O altă versiune, mult asemănătoare cu cea de mai sus, afirmă că Vlad Țepeș s-a confruntat cu un grup de boieri și de alți vrăjmași personali și – în ciuda eforturilor ostașilor moldoveni lăsați de Ștefan cel Mare – aceștia l-au ucis.

Așadar, moartea a survenit la vârsta de numai 45 de ani, iar cea de-a treia domnie a durat doar două luni.