Cine este Muma Pădurii, creatura de coșmar de care se temeau românii

Muma Pădurii este unul dintre cele mai des întâlnite personaje negative în mitologia și folclorul românesc. 

În tradiția populară românească, Muma Pădurii este o vrăjitoare bătrână, urâtă, sihastră, care trăiește adânc în inima pădurii. Ea îi păcălește și îi îngrozește pe călători și este adesea prezentată ca un inamic feroce al personajului pozitiv în poveștile românești.

În basmele și poveștile românești se pot observa două caracteristici predominante ale acestui personaj negativ. În primul rând, este simbolul răului feminin. În al doilea rând este o metaforă puternică a răului în lumea vegetală.

Personajele negative din basmele românești

În ceea ce privește personajele feminine negative în legendele și miturile românilor, există cel puțin patru astfel de personaje care predomină: ielele, zmeoaica, mama vitregă și cotoroanța. Fiecare personaj are anumite modalități specifice de a provoca rău. 

Ielele se deosebesc oarecum de celelalte personaje malefice prin caracteristicile lor unice. Ielele seduc, înfierbânta și sucesc mințile bărbaților, iar consecințele sunt, de fiecare dată, îngrozitoare. Cei care cad pradă farmecelor ielelor orbesc, înnebunesc și, în cele din urmă, mor. 

Ielele dispun de un arsenal variat de „trucuri” pe care le folosesc împotriva oamenilor, afectându-i în mod direct sau indirect (de exemplu, atunci când cineva se așează sau atinge un loc unde au jucat ielele). 

Zmeoaica este întruchiparea răului care aproape că reușește să înfrângă forțele binelui. Ea este imaginea unei primejdii în fața căreia nu există protectie directă. 

Nici un erou nu poate înfrânge zmeoaica fără vicleșug. În confruntare directă, zmeoaica este mult mai puternică decât oricare dintre progeniturile sale.

În basme, eroii care biruiesc zmeoaica au parte de admirația și respectul celorlalte personaje. 

Mama vitregă, pe de altă parte, este un personaj negativ care nu dispune de puteri supranaturale. Ea simbolizează invidia și are puterea de a-și transmite răutatea fiicei sau fiicelor sale. 

Cele mai formidabile arme ale mamei vitrige sunt intriga și declarațiile otrăvite pe care le folosește pentru a suci mințile celor din jur, pentru a-i corupe și determina să acționeze așa cum dorește ea. 

În basmele românești, mama vitregă reușește, în primă fază, să-și țeasă cu succes intrigile și să supună personajul pozitiv unor cazne și încercări dificil de depășit. 

Însă, de fiecare data, binele triumfă iar comploturile sale sunt dejugate. La finalul poveștii, mama vitregă este aspru pedepsită, fie prin intermediari, fie prin propria realizare a eșecului planului, lucru care produce nebunia. 

Cotoroanța este simbolul vrăjitoarei temute și respectate de comunitate. Ea poate întruchipa atât personajul rău, cât și marea Zeiță a pădurii, stăpână peste tot ce naște, crește și trăiește în codrii seculari:

Muma Mumelor,
Muma Pădurilor,
Sa te aud din asta noapte
Cu vacile zbierând,
Cu porcii grohăind,
Cu câinii lătrând,
Cu lupii urlând. 

Eliminând influențele miturilor și legendelor românești și aura negativă construită în jurul cotoroanței, putem înțelege de ce comunitățile au conceput poveștile cu Muma Pădurii – este o mamă tristă care se jelește, geme, suspină, vâjâie, horcăie pentru că oamenii îi ucid pruncii, copacii din pădure.

Cine este Muma Pădurii?

Această făptură mitică a folclorului românesc apare în două ipostaze, aparent contradictorii: cotoroanța bătrână, slută și malefică care îi îngrozește și blestemă pe cei care îndrăznesc să-i calce teritoriul sau femeia tânără și frumoasă, geniu și divinitate protectoare a codrului.

Muma Pădurii mai este cunoscută în popor sub numele de Pădureanca, Muma Huciului sau Ciuda Lumii și este deseori confundată cu Mamornița sau Miaza-Noapte. Varianta masculină a acestui spirit al pădurii este Moșul Codrului (Pădurarul, Păduroiul, Mares-Tata, Tatăl Pădurii).

Din ipostaza de femeie bătrână și urâtă, Muma Pădurii este o creatură odioasă, cu părul despletit, ochii „cât cepele”, dinții rari și stricați de vreme, cu picioare lungi și mâini noduroase. 

În ipostaza femeii tânăre și frumoase, ea păcălește bărbații, ademenindu-i în inima pădurii, unde aceștia se rătăcesc și nu mai găsesc drumul de ieșire. Apoi, spiritul îi terorizează, schilodește sau chiar îi ucide pe aventurieri. 

În unele mituri românești din Ardeal și Banat, deși este prezentată ca un personaj antropofag (devorator de oameni), Muma Pădurii manifestă instincte materne puternice față de toți copiii care rătăcesc prin păduri. Ea îi apară și îi protejeaza de fiarele codrilor. 

Din textele descântecelor străvechi rezultă că unele spirite ale nopții (precum Miază-Noapte, Decuseară, Zorilă sau Murgilă) îi sunt feciori. Potrivit unei variante moldovenești a mitului, Muma Pădurii are o singură fată. Însă, în varianta bănățeană, ea are 12 fete. 

Există și versiuni în care se vorbește despre „copiii Mumei Pădurii” ca fiind mulți și sluți, asemenea cotoroanței, motiv pentru care ea încearcă să-i schimbe cu copiii oamenilor din sat.

Din această cauză, mamele cu copii mici (mai ales cele cu prunci nebotezați) își luau măsuri de precauție. 

Ele îi păzeau cu mare grijă, veghindu-i zi și noapte până în ziua botezului. Dacă, din orice motiv, femeile erau nevoite să-și lase copiii singuri, pentru o perioadă scurtă de timp, ele așezau în jurul lor diferite obiecte protectoare făurite din fier (clește, foarfece, vătrai).

Toate aceste obiecte protectoare erau, în prealabil, descântate:

Seceră, secerătoare,
Cum ești ziua tăietoare,
Să fii noaptea păzitoare.

Alte mame, și mai precaute, legau de mâna sau piciorul copilului un ban de argint, un săculeț cu sare, tămâie sau o căpățâna de usturoi. 

Dacă Muma Pădurii reușea să schimbe pruncul cu unul dintre copii ei, acesta putea fi recâștigat cu diverse practici vrăjitorești. Astfel, vrăjitoarea satului (în unele cazuri chiar mama copilului) aprindea un foc în vatră, lua în brațe copilul Mumei Pădurii și amenința că-l azvârle în flăcări sau se prefăcea că îi înfige un cui în cap.

În fața pericolului eminent, cotoroanța înapoia copilul răpit. 

Copilul Mumei Pădurii era ușor de recunoscut. Acesta avea capul neobișnuit de mare, corpul firav, picioarele moi, era lacom la supt și vorbea greu, chiar și după mulți ani de la naștere. 

În Bistrita Năsăud, cotoroanța este prezentată ca o creatură magică. Până prin secolul al XIX-lea, rapsozii populari ai locurilor spuneau că, în nopțile cu lună plină, aceasta „ciuia” (regionalism pentru „a striga”, care se referă de obicei la „a striga la lună”) și că uneori vizita gospodăriile celor ce locuiau aproape de pădure pentru a le cere un pieptene și unt pentru a-și face părul frumos și lucios.

Legenda spune că dacă erai vizitat de Muma Pădurii nu aveai voie să rostești mai mult de trei cuvinte, altfel cotoroanța îți lua glasul.

Se mai spune că oricărui curajos care reușea să o lege pe Muma Pădurii, aceasta avea să-i îndeplinească o dorință, în schimbul libertății. 

Astfel, se observă că Muma Pădurii este cu precădere un spirit nocturn. Ea își anunță venirea (asemenea zmeilor din basmele românești), la porunca ei codrul zbătându-se ca lovit de vânt. 

Din această cauză este confundată uneori cu Potca Pădurii, un alt spirit malefic care îi schilodește pe cei care îi „calcă pe urme”.

Muma Pădurii este des întâlnită în basmele românești care îi au ca protagoniști pe cei doi sau trei „frați de cruce”. Ea îi ademenește pe eroi în pădure, jucând tot felul de roluri inocente sau înfățisându-se lor sub chipul vreunui animal. 

Astfel, cotoroanța se poate metamorfoza, luând înfățișarea unei fete tinere, a unei călugărițe, a unui arbore, sau a unui animal (iapă sălbatică, iepure, bivoliță, vacă, câine).

Eroii pot învinge vrăjitoarea cu ajutorul câinilor credincioși care o adulmecă indiferent de forma pe care o ia. Dacă nu sunt legați cu fire din părul cotoroanței, câinii o sfâșie pe babă, salvându-și astfel stăpânii.

Descântece de Muma Pădurii

Având de-a face cu un spirit malefic, bătrânii au fost nevoiți sa inventeze descântece care să-i protejeze pe cei care aveau de-a face cu temuta cotoroanță. 

Descântătoarea ia o mătură, un topor, o oală cu apă și foc. Se așează în pragul casei și cât execută ritualul privește la un pom. Mama copilului șade la spatele ei. Se descântă numai când soarele e pe muche, la asfințit. 

Când zice „cu mătura te-oi mătura”, atinge cu ea pardoseala; „cu focul te-oi arde”, aruncă focul jos; „cu toporul te-oi tăia”, ciocăne cu el în stâlpul ușii, în dreapta și-n stânga; „cu apa te-oi îneca”, varsă jos apa.

Iată un alt exemplu de descântec împotriva Mumei Pădurii: 

Tu, Muma Pădurii,
Tu, Miază Noapte,
Și tu Mamornițo,
Voi câte trele să plecați,
Pe fată-n pace s-o lăsați,
Să n-o mai ciupiți,
Să n-o mai necăjiți,
Să n-o mai olecăiți,
Ci să vă duceți la copiii voștri,
Că v-adastă cu mesele-ntinse,
Cu făclii aprinse,
Să mâncați, să ospătați,
Pe ea s-o certați,
S-o lăsați curată, luminată,
Că eu cu descântu te-am descântat,
Cu cuțitul te-am tăiat,
De la ea te-am depărta

Un alt descântec, de aceasta data rostit la căpătâiul copilului bolnav, despre care se credea că ar fi fost îmbolnăvit cu o maladie nefirească de cotoroanța răzbunătoare, sună cam așa:

În ferești la [Nume] cine șade?
Sfântu Spiridon,
Cu pușca,
Cu sabia,
Păzea și străjuia după [Nume]
De leu cu leoaica,
De Dracul cu Drăcoaica,
De Pădurarul cu Păduroaica,
De Muma Pădurii,
Din plecatul vitelor,
Din Muma Pădurii de la prânz,
Din Muma Pădurii de la nămiez,
Din Muma Pădurii de la chindie,
Din Muma Pădurii din scăpătatul soarelui,
Din venitul vacilor,
De la cină,
Din cântarea cocoșilor.

Fugi, du-te de la [Nume]
Din creierii capului,
Din fața obrazului,
Din inimă,
Din rărunchi,
Fugi, buzato,
Fugi, colțato,
Nu-l mai spăimânta,
Nu-l mai lului,
Nu-l mai gugui,
Căci are cine
Îl lului,
Îl gugui.

Tu du-te
În coadele mărilor,
În coarnele cerbilor,
Acolo să aciuiezi,
Acolo să puiezi,
Puii tăi să luluiești,
Puii tăi să guguiești,
Pe [Nume] să-l lași
Curat,
Luminat,
Ca steaua din cer,
Ca roua din câmp,
Ca în ceasul în care s-a născut.

Leac lui [Nume] să-i fie
Nu de la mine,
Ci de la Maica Domnului.

Apoi, descântătoarea ia copilul în brațe și se duce într-un loc mai înalt de unde să se poată vedea pădurea, și continuă descântecul astfel:

Tu Muma Pădurii,
Tu urâta lumii,
Colțato,
Buzato,
Strigoaico,
Moroaico,
Cum se potopesc vitele-n sat,
Porcii în strat,
Oamenii în pat,
Așa să se potolească toate fiorile de la [Nume],
Cum a plâns [Nume]
De fata sau băiatul tău,
Așa să mai plângă
și a ta de-al meu.

Planta Muma Pădurii

O atenție deosebită trebuie acordată și plantei „muma pădurii” sau vinariță (Galium odorata sau, în denumirea mai veche, Asperula odorata).

Supranumită „sânziana pădurii”, vinarița este o plantă de leac, folosită ocazional și în prezent. Planta este benefică pentru ficat, inimă și sânge. Până pe la începutul secolului al XIX-lea, vinarița era considerată „remediul pentru orice boală”. 

Țăranii o adunau, uscau și o păstrau, la adăpost, în podurile caselor.

Pentru a alunga boala, planta era aprinsă iar cu fumul degajat se „afumau” bolnavii sau copiii care plângeau noaptea. Ritualul era însoțit și de un descântec specific:

Muma mumelor,
Muma pădurilor,
Eu te strig,
Tu să-mi răspunzi,
Eu îți dau,
Tu să-mi dai,
Eu îți dau plânsul copilului meu,
Tu să-mi dai odihna ta,
Să doarmă ca lemnul,
Să tacă ca ulmul,
Cum dorm păsările în tine,
Așa să doarmă la mine.

Observăm aici legătura strânsă dintre planta medicinală și mitul Mumei Pădurii. În mod surprinzător, descântecul se adresează direct unei entități considerate periculoasă. 

Descântătoarea apelează la puterile vindecătoare ale vinariței, dar și la forța naturii aflată sub controlul cotoroanței. 
Tot „muma pădurii” a fost denumită și Lathraea squamaria, o iarbă parazită care crește în pădurile de foioase umede și parazitează pe rădăcinile unor specii de copaci precum stejarul, fagul, carpenul sau alunul. Planta se întâlnește foarte rar, pentru ca preferă locurile sălbatice.

Patroana duhurilor rele

În credința populară, Muma Pădurii este stăpâna duhurilor necurate. Ea cunoaște 99 de vicleșuguri cu care îi ademenește pe călători în adâncul pădurii unde îi frige și îi mănâncă. 

Deși este foarte bătrână (fiind adesea descrisă ca o babă uscată și cocoșată), cotoroanța se deplasează rapid pe jos, iar în unele basme călărește pe o iapă cu 9 inimi. Furtunile, vârtejurile și vremea rea îi anunță venirea, iar oamenii se protejează ferecând ușile și ferestrele și folosind diverse amulete protectoare. 

Muma Pădurii locuiește în codrii neatinși de topor și necălcați de picior de om. Și-a săpat locuința sărăcăcioasă într-un copac bătrân sau, potrivit altor legende locale, chiar în planta care îi poartă numele.

Ca spirit al naturii, ea poate fi bună sau rea, răzbunătoare sau protectoare a celor neajutorați (ea îi apară și îndrumă pe copiii care se pierd în pădure). 

În același timp, temuta vrăjitoare pedepsește (îngrozește, muțește, ologește, pocește) fetele care torc în ziua de marți, tăietorii de lemne care încalcă legile pădurii, bărbații care fluieră sau cântă prin pădure și-i trezesc copiii și pe cei care adună fructe de pădure (hrana de drept a animalelor sălbatice) în ziua de Probejenie (6 august).

Astăzi, multe dintre calitățile protectoare s-au pierdut iar Muma Pădurii aduce cu sine toate spaimele imaginate de comunitatea umană arhaică pentru starea de singurătate: neglijență, murdărie, supraviețuirea alături de animalele sălbatice în condiții departe de cele umane, hrană ciudată sau dezgustătoare. 

Este considerată răul din umbra codrului, cea care poate pândi oricând odată cu înserarea din întunericul amenințător vegetal.