Articol documentat din surse relevante
Toate informațiile prezentate în acest articol sunt atent documentate din surse de încredere. Echipa Misterio face permanent eforturi pentru a îmbunătăți și actualiza conținutul oferit cititorilor noștri.

29 de personalități remarcante în domeniul misterelor și al contactelor cu spirite

Misterio

Autor: Misterio

Actualizat: 4 Aprilie 2022

Unele dintre cele mai luminate minți ale lumii au fost preocupate de misterul supraviețuii, al vieții de după moarte și al posibilității dialogului cu morții.

Această pagină poate conține linkuri spre produse/servicii. Este posibil ca Misterio să câștige un comision în urma vânzărilor efectuate prin aceste link-uri.

29 de personalități remarcante în domeniul misterelor și al contactelor cu spirite

Parapsihologii care-i investighează pe cei ce pretind că ar putea intra în contact cu spiritele morților sunt uneori considerați, de către persoane neavizate, la fel de creduli ca oamenii care participă la ședințele de spiritism, pentru a dialoga cu fantomele rudelor lor decedate. 

La drept vorbind, spiritiștii și abilitățile lor paranormale sunt studiați și testați, dar nu într-o atitudine de acceptare deschisă, iar fenomenele mistice ale mediumnității se numără printre cele mai stranii și dramatice dintre toate cele studiate de parapsihologi.

Alexandr Nikolayevich Aksakov (1832-1903)

Aksanov a fost cel mai important investigator rus din epoca victoriană. Descrierile lui asupra mediumilor, ca Florence Cook și materializările ei integrale, oferă confirmări independente și utile ale rapoartelor lui Crookes și ale altor cercetători metapsihici. 

Încercând să explice ceea ce văzuse, Aksanov a emis teoria că ființa materializată este într-un sens „dublura” mediumului, astfel că dacă o formă materializată e prinsă și ținută, faptul că reiese ca fiind trupul mediumului nu reprezintă în mod necesar o indicație a fraudei: poate fi vorba de fuziune.

Într-o emoționantă evaluare a muncii lui de-o viata, Aksanov admitea că avea relativ puțin de arătat în materie de probe:

Dar dacă, până la urmă, soarta mea a fost de a fi așezat o piatră din templul spiritului, clădit de la veac la veac de către oameni adevărați – aceasta va fi cea mai înaltă, și singura, recompensă pe care m-am străduit vreodată s-o câștig.

Sir William Barrett

Sir William Barrett (1845-1926)

După ce a lucrat sub conducerea lui Tyndall la Royal Institution, Barrett a fost numit profesor de fizică la Royal College of Science în orașul său natal, Dublin; și, în timp ce se afla acolo, i s-a trezit interesul pentru „înaltele fenomene” ale mesmerismului, demonstrate cu copiii unui prieten de-al lui, care, pe când se aflau în transă, reacționau la senzații la fel ca mesmeristul – simțind durere dacă el simțea durere, simțind gustul a ce gusta el. 

O informare asupra subiectului citită de Barrett i-a înfuriat pe unii membri de căpetenie ai British Association, care l-au acuzat că târăște spiritualismul în deliberări; și-a continuat însă investigațiile asupra „comunității de senzații”, ca și a bântuirilor de tip poltergeist. 

După șase ani, a adunat un grup de spiritualiști de marcă, printre care se aflau Myers și Gurney, întâlnire ce a dus la fondarea Societății pentru Cercetări Metapsihice (SPR).

Cercetător neobosit, Barrett a organizat prima investigație completă asupra “downsing-ului” (radiestezie) pe spezele Societății, înainte de a-i deveni președinte, în 1904. 

Mai târziu, a condus ceea ce rămâne cel mai sofisticat studiu al comunicațiilor prin planșa (tabla) Ouija, iar raportul vizitei sale la Belfast, unde a luat parte la o ședință de spiritism cu W.J.Crawford și cercul Goligher, a depus mărturie asupra autenticității rezultatelor pe care le consemnase Crawford. 

Cărțile lui oferă imaginea clară a stadiului cercetării metapsihice în acea perioadă; iar “Death-Bed Visions” (“Viziuni pe patul de moarte”) (1926), publicată postum și atrăgând puțină atenție în epocă, s-a dovedit recent că punea în umbră rezultatele studiilor mai sistematice asupra viziunilor oamenilor care avuseseră experiențe în apropierea morții.

Henri Bergson (1859-1941)

Henri-Louis Bergson a fost scriitor și filosof francez de origine evreiască ale cărui idei au pătruns și în literatură, prin intermediul operei lui Proust.

Henri-Louis Bergson s-a născut la Paris, la 18 octombrie 1859. A studiat la liceul Bonaparte în perioada 1868-1877, apoi a urmat la Ecole Normale Supérieure (1878-1881). În 1889 și-a susținut doctoratul în litere cu două teze: Essai sur les données immédiates de la concience și Quid Aristoteles de loco senserit

A fost numit profesor la Collège de France în 1897. A dus o viață consacrată studiului. A devenit celebru, în Europa și în America, încă de la publicarea primelor titluri: Matière et Mémoire (1896), Le Rire (1900), L’Évolution créatrice (1907), și L’Énergie spirituelle (1919).

Funcții și distincții numeroase i-au încununat opera, culminând cu alegerea ca membru al Academiei Franceze (1914), Premiul Nobel (1927) și Legiunea de Onoare (1930). Premiul Nobel i-a fost acordat „ca o recunoaștere a ideilor lui bogate și incitante și strălucitei măiestrii cu care au fost înfățișate”.

Deși Bergson a avut puține legături cu cercetarea metapsihică, ipoteza sa că funcția creierului omenesc e de a acționa ca portar, permițând accesul în subconștient doar pentru ceea ce e de cea mai imediată utilitate, a fost întâmpinată cu bucurie de către parapsihologi, ea ajutând să se explice de ce comunicațiile extrasenzoriale nu răzbat decât arareori.

În discursul prezidențial adresat Societății pentru Cercetări Metapsihice (SPR) în 1913, Henri-Louis Bergson a explicat că cele cinci simțuri au în mod curent prioritate, în situația lor de a trata ceea ce e acum și aici. 

Ar putea exista însă un hotar al percepțiilor, „toate gata să intre în conștiință și practic pătrunzând în anumite cazuri excepționale sau la anumiți subiecți predispuși”, iar aceste mesaje pot răzbate ca prin „contrabandă”, mai ales când mecanismul inhibitor al creierului funcționează defectuos, ca în cazul transelor. 

Propunerea sa a câștigat acceptarea generală în rândurile cercetătorilor metapsihici.

Sir David Brewster (1862-1945)

Autor al cărții Letters on Natural Magic (1832), Brewster încă se mai bucură de creditul de a-l fi demascat pe Home, în primul set de teste cărora acesta li s-a supus după sosirea sa la Londra în 1855. 

De fapt, o scrisoare a lui Brewster imediat de după ședințe arată cât de profund îl impresionaseră fenomenele: 

Nu pot concepe cum ar fi fost posibil să se producă cu ajutorul indiferent cărui fel de mecanism. 

Abia mai târziu, dându-și seama că reputația sa de promotor al științei convenționale ar întâmpina anumite riscuri, a pretins ca l-ar fi prins pe Home trișând. De două ori în viața sa, Brewster a fost depistat emițând pretenții false: încercând să-și atribuie meritul unor invenții, cu ajutorul articolelor anonime pe care le scrisese spre a argumenta că el ar fi fost adevăratul inventator. 

Grație însă serviciilor lui pentru cauza științei, nu a fost discreditat; a murit în funcția de rector al Universității din Edinburgh.

Whately Carington (1892-1947)

Pe când era pilot în Royal Flying Corps în primul război mondial, Whately Smith (după numele lui de naștere) a devenit interesat de mediumismul doamnei Leonard, fiind de asemenea impresionat de faptele cărora le fusese martor la o ședință cu W.J. Crawford și cercul Goligher – după cum a mărturisit în cartea sa The Measurement of Emotion, unde sugera căi pentru folosirea matematicii în acest context, precum și SPR Journal

În 1924, în timp ce lucra la Ministerul Aviației, a fost unul dintre membrii echipei Horder care a cercetat „emanometrul” lui Boyd, renunțând până la urmă la slujba în serviciul civil pentru a-și dedica tot timpul cercetării metapsihice, în schimbul unui venit minim.

Carington, cum își schimbase numele, s-a concentrat în anii ‘30 spre a găsi căi de a aplica metodele statistice rafinate, concepând un proiect în care voluntarii ghiceau imagini, mai degrabă decât să se joace cu cărțile Zener, monitorizând rezultatele. 

Subiecții au înregistrat răspunsuri exacte, a constatat el, semnificativ mai des decât o presupunea hazardul – nu numai în ziua când se alegea imaginea, ci și în cea dinainte și în cea următoare, implicând precogniția și retrocogniția, după cum a relatat el în lucrarea Telepathy (1945).

Hereward Carrington

Hereward Carrington (1881-1958)

Deși interesul inițial al lui Carrington se îndrepta mai ales spre studiul metodelor frauduloase folosite de mediumi, cum se vede în cartea sa The Physical Phenomena of Spiritualism (1907), a întâlnit destule dovezi ale autenticității unora dintre fenomene pentru a-și păstra mintea deschisă și s-a convins pe de-a-ntregul de realitatea puterilor psihokinezice ale Eusapiei Palladino în urma investigării acesteia împreună cu Feilding și Baggally, la Neapole. 

La propunerea lui s-a dus în Statele Unite în 1910, spre a cădea, în cele din urmă, în cursa întinsă de câțiva examinatori hotărâți s-o demaște – după cum arăta Carrington în relatarea sa asupra ședințelor din America.

Deși în contradicție atât cu Hyslop, cât și, mai târziu, cu Walter Prince –  și prin urmare neidentificându-se cu American SPR – Carrington a fost cel mai energic cercetător din SUA, în perioada interbeică. 

În cele din urmă, genul de activitate pe care îl practica, mai ales cu mediumii individuali, a fost pus în umbră de cel al lui Rhine. 

Carrington a fost unul dintre investigatorii selecționați de Scientific American spre a-i verifica pe concurenții pentru premiul oferit în 1923 oricui putea aduce dovezi concludente ale fenomenelor metapsihice, examinându-și votul în favoarea Eusapiei Palladino, fără însă a reuși să-i câștige și pe ceilalți colegi ai lui din comitet. 

A mai fost și un prolific autor de cărți asupra fenomenelor metapsihice în general. Unele dintre ele erau superficiale, ca în cazul descrierii cazurilor asociate cu primul război mondial, dar altele s-au vădit sinteze utile. 

Încercările lui Carrington de a fonda organizații de cercetare mai bune decât SPR-ul American n-au avut nici un succes.

William J. Crawford (1890-1920)

Cea mai detaliată și ingenioasă încercare de a descoperi cum funcționează practic forțele metapsihice îi aparține lui W. J. Crawford, lector de inginerie la Queen’s College, Belfast, în timpul primului război mondial. 

Aflând că familia Goligher din Belfast ținea ședințe private în cadrul cărora se petreceau rotiri de mese și alte manifestări înrudite, a reușit să le câștige încrederea și să-i convingă să-i îngăduie inițierea unei diversități de teste pentru a afla cum operau spre a ridica masa sau a efectua alte acțiuni forțele metapsihice ce păreau să emane de la una din fiicele familiei, Kate, sau prin intermediul ei. 

Cele trei cărți ale lui rămân cele mai impresionante relatări asupra mecanicii fenomenelor fizice din mediumism.

Deși grosul cercetărilor lui Crawford s-au desfășurat cu familia Goligher, unele ședințe au fost urmărite și de observatori; consemnările lui Sir William Barrett, Whately Smith (cum încă se mai numea pe vremea aceea Carington) și alții înlătură cu eficacitate inevitabilele acuzații cum că tânăra Kathleen Goligher sau familia ei s-ar fi pretat la o fraudă elaborată.

John Worth Edmonds (1816-1874)

În 1851, Edmonds, un judecător din New York, a participat la o ședință de rotit masa (în aceste ședințe mediumii puteau provoca fenomene de telekinezie) și a rămas uimit observând giumbușlucurile mesei. 

Hotărât să cerceteze cazul și convins că va descoperi vreun truc:

Nici o șicană nu era prea insidioasa pentru mine ca să nu recurg la ea; nici o inspecție prea rigidă sau impertinentă ca să n-o institui; nici o anchetă prea indiscretă ca să n-o fac.

În cele din urmă s-a convins că fenomenele erau autentice și și-a riscat cu mult curaj reputația admițând să se tipărească acest lucru. 

Deși a fost ridiculizat, avea o asemenea faimă de integritate și cinste în magistratură încât dreptul de a continua nu i-a fost serios amenințat.

John Elliotson (1785-1865)

Unul dintre fondatorii University College Hospital, John Elliotson, își câștigase o mare reputație, când, la sfârșitul anilor 1830, a făcut cunoștință cu mesmerismul și a început atât să îl practice, cât și să facă demonstrații ale efectelor sale. 

Ordonându-i-se din partea autorităților spitalului să se oprească, a preferat să-și dea demisia; munca i-a fost discreditată prin testul în cursul căruia Thomas Wakley, redactor la Lancet, părea să fi demonstrat ca Elliotson s-a lăsat păcălit. 

Privite retrospectiv, cercetările lui Elliotson în domeniul înaltelor fenomene ale mesmerismului au produs rezultate semnificative. Zoist, pe care l-a fondat în 1843, e unul dintre cele mai interesante periodice pe teme metapsihice din toate timpurile. Iar scurtul recul nu i-a afectat reputația. 

El a fost modelul scriitorului Thackeray pentru Dr. Goodenough – romanul The History of Pendennis fiindu-i dedicat personal; Dickens spunea că dacă viața i-ar fi în pericol, lui Elliotson i-ar încredința-o.

Camille Flammarion

Camille Flammarion (1842-1925)

Când Flammarion a fondat Societatea Astronomică din Paris în 1887, astronomia deținea imaginea publică a unei discipline îndepărtate, de nici un interes în afara profesioniștilor ce o practicau; la vremea morții lui, în bună măsură datorită propriilor scrieri, o transformase, sute de amatori făcând observații din propriile lor locuințe. 

Dar, de-a lungul carierei, a fost implicat și în cercetarea metapsihică – el a fost acela care, în Des Forces Naturelles Inconnues (1866), a popularizat termenul psychic pe care îl inventase.

Colecțiile lui Flammarion de anecdote despre paranormal, publicate în The Unknown (1900) și în lucrarea în trei volume Death and its Mystery (1922), continuau procedura adoptată de Gurney în Phantasms.

Deși Flammarion nu a verificat istoricele cazurilor pe care i le oferise Gurney, acestea conțin o fascinantă gamă de dovezi, multe dintre relatări fiind trimise de persoane binecunoscute în acea perioadă. Flammarion a fost ales președinte al SPR în 1923.

De exemplu, Camille Flammarion considera telepatia la fel de firească precum „influenţa Lunii asupra mării” sau „acţiunea magnetului asupra fierului”.

În România, dintre cărțile lui cu specific ezoteric, au fost traduse următoarele titluri: 

  • Mesaje de dincolo de moarte
  • Lumen
  • Dumnezeu în natură
  • Fenomenele spiritismului
  • Ce e viața?
  • Sufletul nu moare niciodată

Theodore Flournoy (1854-1921)

Unul dintre cei mai abili și sensibili psihologi ai epocii, după cum relevă corespondența sa cu William James, Flournoy și-a atenuat scepticismul despre mediumi cu ocazia experiențelor de investigare a Helenei Smith, în orașul lui natal, Geneva. 

Descriindu-le în lucrarea From India to the Planet Mars (1901), a arătat cum majoritatea informațiilor pe care ea i le-a dat în cursul transelor din ceea ce culegea de la presupusele ei încarnări trecute erau fleacuri; unele însă rămâneau greu de explicat chiar și prin criptomnezie și se încredințase că era sinceră. 

Mai târziu, când s-a alăturat testelor cu Eusapia Palladino, a devenit convins că fenomenele ei erau autentice. 

Cartea sa Spiritism and Psychology (1911) oferă o utilă panoramă asupra dovezilor din punctul de vedere al unui investigator care devenise sigur de realitatea fenomenelor paranormale, dar continua să respingă interpretarea spiritistă.

Fodor Nandor (1895-1964)

Ziarist ungur, Fodor a devenit interesat de fenomenele metapsihice citind Psychical Phenomena of Spiritualism de Carrington și a lucrat o vreme cu acesta în SUA înainte de a se înapoia în Europa pentru a deveni ajutorul Lordului Rothermere, în anii ‘30. 

În această calitate și-a compilat monumentala Encyclopedia of Psychic Science prima tentativă de a scrie o asemenea operă, stabilind un standard înalt, deși a apărut prea devreme ca să recunoască revoluția ce avea loc ca rezultat al proiectelor de cercetare ale lui Rhine la Universitatea Duke. 

După câteva experiențe dezamăgitoare în calitate de cercetător metapsihic în Marea Britanie, Fodor s-a întors în SUA să se ocupe de un alt domeniu ce-l interesa, psihanaliza, devenind un practician de frunte; și-a menținut până la moarte preocuparea atentă pentru cercetarea metapsihică.

Sigmund Freud

Sigmund Freud (1856-1939)

Vizitându-l pe Freud în 1909, Jung l-a întrebat ce crede despre fenomenele metapsihice, „datorită prejudecăților sale materialiste, a respins întregul complex de întrebări ca pe un nonsens”. Freud însă era ambivalent asupra acestui subiect; din timp în timp, avea semne de telepatie cu pacienții și nu și-a pierdut speranța de a le găsi vreo explicație materialistă.

S-au stârnit periodic controverse asupra rolului, efectiv sau potențial, al paranormalului în medicina convențională: mai ales în psihiatrie. 

Mai mulți psihanaliști au raportat că întâlniseră ESP (percepția extrasenzorială) în sesiunile lor cu pacienții. Inclusiv Freud raportase acest lucru, deși el era ambivalent asupra acestui subiect. 

Mai mereu se sucea și își schimba opiniile, lucru care l-a făcut Jung să încheie relațiile profesionale și amicale cu acesta.

Invitat în 1921 de Hereward Carrington să devină co-redactor al unui ziar consacrat fenomenelor metapsihice, Freud a refuzat, dar cu mențiunea că:

Dacă aș putea s-o iau de la început, m-aș dedica cercetării metapsihice mai curând decât psihanalizei.

În același an a scris un articol pe această temă, speculând despre posibilul suport evoluționist al telepatiei. 

Ernest Jones, viitorul său biograf, l-a convins să nu-l publice, de teamă că va da și mai multă apă la moară criticilor psihanalizei; în 1929, Freud a negat că făcuse declarația pe care i-o atribuise Carrington: “n-am spus nimic care să-i justifice aserțiunea”. Carrington însă păstrase scrisoarea și a fost în măsură să arate că memoria lui Freud dăduse greș.

Ca și Jung, Freud a fost membru corespondent al SPR; iar articolul despre telepatie, publicat postum, apare în operele sale alese.

Iată un episod foarte interesant referitor la Freud. La începutul anilor 1900, demonstrațiile de telepatie deveniseră o modă a saloanelor vremii. 

Iată povestea unei demonstrații de telepatie desfășurată în anul 1915 și ajunsă celebră datorită persoanelor care au participat la aceasta. 

Freud a fost invitat la ședință datorită interesului său pentru fenomenele paranormale și posibilei lor legături cu doctrina psihanalitică, a fost rugat să verifice capacitatea subiectului Wolf Messing. 

Freud s-a concentrat și a adresat mental un ordin lui Messing. Subiectul s-a ridicat de pe scaun, a intrat în baie, de unde s-a întors cu o pensetă și a smuls trei fire de păr din barba unui participant contrariat. 

Acesta nu era altul decât Albert Einstein, în casa căruia se desfășura experimentul. Freud a confirmat executarea corectă a ordinului transmis mental.

Contele Agenor de Gasparin (1810-1871)

Ca învățat, politician (era membru al Adunării Naționale) și liberal, de Gasparin își stabilise o reputație demnă de invidiat în timpul domniei lui Louis Philippe. 

A părăsit Franța din simpatie pentru Louis după revoluția din 1848 și s-a stabilit în Elveția, unde avea să conducă primele încercări științifice ale rotirii meselor, legând masa de o mașină de cântărit, astfel ca presiunile implicate să se poată măsura. 

Lucrarea sa Des Tables Tournantes (1854) prezenta o descriere lucidă și migăloasă a rezultatelor, care aranjase să fie înregistrate de către martori independenți.

Gustave Geley

Gustave Geley (1868-1924)

Student eminent, Geley a practicat o vreme ca doctor, dar opiniile sale vitaliste i-au activat interesul în cercetarea metapsihică, la fel cum s-a întâmplat și cu Bergson, Driesch și McDougall. 

În timpul primului război mondial, a investigat-o pe „Eva C.”; după război a devenit director al Institutului Metapsihic din Paris, dovedind o energie dezlănțuită în a organiza încercări controlate atât cu mediumii fizici, cât și cu cei mintali, și convingându-i pe oamenii de știință să participe, ca să vadă cu ochii lor că rezultatele nu se obțineau prin trucaje. 

Cărțile lui, alături de cele ale lui Schrenck-Notzing și Madame Bisson, constituie cea mai detaliată dovadă din câte există pentru realitatea formelor materializate ectoplasmice.

„Stadiul eroic al metapsihicii s-ar părea că se apropie de sfârșit”, s-a simțit el în măsură să afirme în 1923. 

Dacă era cineva capabil să-i convingă pe oamenii de știință convenționali că materializările erau veritabile, acesta ar fi fost chiar Geley; dar a murit puțin după aceea, într-un accident de zbor.

Joseph Glanvill (1636-1680)

Pare rezonabil să-l credităm pe Glanvill ca fiind prima persoană care a încercat să investigheze științific paranormalul, sau cel puțin în mod inteligent, după cum demonstrează lucrarea sa Saducismus Triumphatus (1681). 

A fost unul dintre capelanii lui Charles al II-lea. Credea că manifestările supranaturale aveau înțeles și trebuiau să fie cercetate pentru a le pune în legătură cu cazurile religioase. 

Raportul său asupra investigării Toboșarului demon din Tidworth e scris cu o detașare neobișnuită în acea perioadă.

Edmund Gurney (1847-1888)

Cu patru ani mai tânăr decât Frederic Myers, Edmund Gurney a fost ales membru al Trinity College, Cambridge, unde l-a impresionat pe Henry Sidwick (și pe George Eliot, care îi socotea mintea „tot atât de frumoasă ca și chipul” și se pare că l-a folosit drept model pentru Daniel Deronda). 

Când s-a fondat SPR, a devenit co-secretar de onoare împreună cu Myers, și a inițiat prima investigație majoră a Societății despre dovezile aparițiilor. 

Avea o energie remarcabilă; Alan Gauld, examinând documentele pentru cartea sa despre fondatorii Societății a descoperit că Gurney scria cu mâna lui nu mai puțin de cincizeci de scrisori pe zi pentru a verifica detaliile istoricelor de cazuri ce i se trimiteau și, când era necesar, își vizita corespondenții. 

Phantasms of the Living (1886), coautori Myers și Podmore, a fost în primul rând opera sa și rămâne monumentul lor, deși a contribuit și cu articole substanțiale despre hipnoză și alte subiecte, în Proceedings SPR

Moartea sa, doi ani mai târziu, la vârsta de numai 40 de ani, a fost o lovitură grea pentru Societate.

Richard Hodgson (1855-1905)

După moartea lui Gurney, Richard Hodgson, un australian, a devenit, alături de Podmore, cel mai energic dintre membrii tineri ai SPR. 

O vreme a fost bine cunoscut pentru scepticismul său, care s-a manifestat într-o demascare a doamnei Blavatsky; urmată, în 1895, de ceea ce a părut demascarea Eusapiei Palladino, dar care n-a demascat altceva decât propria lui neputință de a accepta psihokinezia (PK). 

Și-a găsit nașul în persoana doamnei Piper, când s-a dus la Boston pentru a încerca să revigoreze American SPR căzut în letargie; deși a pus detectivi pe urmele ei ca s-o prindă, în cele din urmă s-a convins că era sinceră.

„Ca om, Hodgson era splendid, un om adevărat”, îi scria William James lui Flournoy; era însă obsedat de Mrs Piper, „se ocupa prea puțin de alte soluții, și a continuat să lucreze cu ea chiar după ce au fost amplu cunoscute toate laturile mediumismului său”. 

William James a fost de părere că:

Hodgson n-a scris niciodată cărțile pe care le plănuise și a fost o personalitate multilaterală până la punctul că moartea lui ar fi însemnat poate și sfârșitul SPR-ului American – dacă nu era Hyslop să-i vină în ajutor.

Harry Houdini (1874-1926)

Erich Weiss, care își luase pseudonimul de Houdini după marele scamator francez Robert-Houdin, își iubea cu pasiune mama și tânjea să comunice cu ea după moarte; dar eșecul mediumilor, inclusiv Lady Doyle, de a-l convinge că dialogurile pe care i le ofereau sunt autentice, a dus la o contrareacție. 

În ultimii ani de viață, și-a consacrat o mare parte a timpului demascării mediumilor spiritualiști, pe care îi lua drept înșelători, abandonându-și ocupația curentă – de a scăpa din legături sau conteinere – și arătând cum își puteau face trucurile. 

Oricât de salutare ar fi fost demonstrațiile, în cele din urmă Houdini a devenit atât de obsedat de acest subiect încât și el a început să falsifice demascări, așa cum a făcut și cu Margery (pamfletul său ce arăta cum pretindea că ar fi prins-o a fost repudiat de ceilalți examinatori care fuseseră prezenți cu acea ocazie, trimiși de Scientific American); iar reputația sa ca demascator demn de încredere al paranormalului e nemeritată.

William James

William James (1842-1910)

William James este renumit pentru lucrarea lui clasică despre experiențele religioase, The Vanities of Religious Experience (1902). James a făcut carieră ca psiholog, filozof și profesor. 

Tatăl lui, Henry James Senior (1811-1882), a fost filozof, prieten cu poetul și eseistul Ralph Waldo Emerson (1803-1882) și un ardent adept al învățăturilor lui Emanuel Swedenborg (1688-1772). Fratele lui William, Henry James (1843-1916), a fost un autor apreciat al unor lucrări clasice ale literaturii americane, precum Daisy Miller (1879), Europenii și thrillerul psihologic The Turn of the Screw (1898). 

James a studiat știința și arta înainte de a absolvi medicina la Harvard, în 1869. Doi ani mai târziu, a început să predea la această universitate, fiind numit lector în 1872, mai întâi la catedra de fiziologie, apoi la filologie și filozofie.

Interesul lui James în domeniul mediumnității și al vieții de după moarte a fost strâns legat de cercetările lui în psihologia stărilor alterate ale conștiinței. 

În 1882, aflat la Londra, el s-a întâlnit cu Frederic W. H. Myers (1843-1901), Henry Sidgwick (1838-1900), Edmund Gurney (1847-1888) și alți membri fondatori ai proaspăt înființatei Societăți Britanice de Cercetări Parapsihice (BSPR). 

James a fost impresionat de Myers, un coleg psiholog, și de teoria sinelui subliminal – o a două conștiință, conținând o serie de procese mentale superioare, responsabile de fenomenele îndeobște atribuite spiritelor – formulată de acesta. 

Revenind la Boston, James, alături de Sir William Barrett și de alții, a participat la înființarea Societății Americane de Cercetări Parapsihice (ASPR), în 1885.

În același an, James a participat la o ședință de spiritism cu Leonora E. Piper, cea care a fost considerată de parapsihologi cel mai mare medium al tuturor timpurilor. 

Luându-și o serie de precauții, precum atribuirea unui nume fals, psihologul a părăsit încăperea de seance total bulversat de modul în care ghidul spiritist al mediumului a putut releva informații precise despre toate subiectele abordate de el. 

Deși nu fusese niciodată impresionat de fenomenele produse de mediumuri, James a început un aprofundat  studiu al acestora, care, spera el, ar fi putut duce la descoperirea unor fenomene autentice, de genul celor produse de Piper.

Știința convențională, le-a spus el membrilor SPR în discursul prezidențial din 1896, ajunsese să se identifice cu un mecanism îngust: cercetarea metapsihică „îi restituise istoriei continuitatea”. 

În lucrarea sa Giffard Lectures, publicată ulterior sub titlul The Varieties of Religious Experience, a dezvoltat tema, reamintind că: 

Întreaga listă de sfinți și eretici creștini, inclusiv cei mai mari, Bernard, Loyola, Luther, Fox, Wesley, își aveau viziunile lor, vocile, înălțările la cer, impresiile călăuzitoare și deschiderile, pentru că se bucurau de o sensibilitate exaltată și spre asemenea lucruri sunt predispuse persoanele cu o sensibilitate exaltată.

În ultimul său raport asupra cercetării metapsihice, publicat în American Magazine din octombrie 1909, James s-a simțit nevoit să admită că, oricât de multe ore petrecuse investigând fenomenele metapsihice, nu se simțea cu nimic mai avansat decât fusese la început:

Mărturisesc că uneori am fost tentat să cred că însuși Creatorul a intenționat ca acest sector al naturii să rămână pentru totdeauna înșelător, spre a ne stârni curiozitățile și speranțele și suspiciunile, toate în egală măsură. Credința mea cea mai adâncă e ca noi, cercetătorii metapsihici, ne-am pripit prea tare cu speranțele noastre și că trebuie să așteptăm până ce progresul se va marca nu cu sferturi de secole, ci cu jumătăți sau chiar cu veacuri întregi.

Timpul i-a dat dreptate.

James a fost vicepreședinte al ASPR între 1890 și 1910 și președinte între 1894 și 1895. 

Deși a fost un susținător acerb al cercetării științifice a fenomenelor paranormale, el nu a putut găsi dovada supraviețuirii după moarte, pe care spera să o descopere prin studiul mediumnității. 

William James a murit în data de 26 august 1910 în casa lui de vacanță din Chocorua, New Hampshire.

Carl Gustav Jung (1875-1961)

Interesul lui Jung față de fenomenele metapsihice s-a manifestat de-a lungul vieții în felurite moduri, după cum a declarat el în cartea Memoires, Dreams, Reflections

Când era student, „s-a întâmplat ceva menit să mă influențeze profund” – un zgomot „ca un foc de pistol” când masa pe care obișnuia să ia cina s-a despicat, fără nici un motiv explicabil. 

Ulterior, în urma unui alt bubuit asurzitor, s-a constatat că un cuțit de pâine plesnise în bucățele. 

„Exteriorizările” au continuat să-l mire, după ce zgomote asemănătoare au survenit pe când era în relații încordate cu Freud; poltergeiștii, a ajuns el să creadă, erau „efecte exteriorizate ale complexelor inconștiente” – după cum a comunicat SPR-ului, al cărui membru corespondent era, într-un articol scris în 1920: nu vedea „nici o dovadă de nici un fel a existenței spiritelor reale”.

Oricum, 30 de ani mai târziu, într-o versiune revăzută, a fost mai prudent. 

Progresele fizicii nucleare dechiseseră posibilitatea unei „realități transpsihice situată imediat sub psihic”.

 Îl determina de asemenea să speculeze pe tema sincronicității, care avea să restaureze interesul în posibilitatea coincidențelor paranormale. O reluare a ideilor lui în relația cu paranormalul a fost oferită de Aniela Jaffe în Science and ESP, redactată de J.R. Smythies (1967).

Arthur Koestler

Arthur Koestler (1905-1983)

De-a lungul vieții sale, Arthur Koestler a avut experiențe psi, deși susținea că el, unul, nu e metapsihic. 

Copil fiind, era căutat la Budapesta pentru ședințe de învârtit mesele și îl încerca „simțământul oceanic”, cum l-a descris el, o eliberare mistică de cele lumești care avea să-i reapară în timp ce-și aștepta executarea sentinței la condamnare la moarte într-o închisoare din Sevilia, după ce fusese capturat de forțele victorioase ale lui Franco. 

Experiența aceasta l-a determinat să-și dedice scrierile încercării de asimilare cu știința convențională – cum a căutat să facă și în romanul Darkness at Noon (1940).

Răsunatorul succes al cărții a avut efectul de a-l precipita în arena politică, unde a și rămas, în ce privește publicul, până în anii ‘50, când a revenit la căutarea de a asimila experiențele mistice cu știința. 

La început s-a concentrat pe demolarea fundamentelor materialiste, în asalturi de behaviorism, neodarwinism și alte produse ale teoriei mecaniciste. 

În cartea The Roots of Coincidence (1972) a pledat pentru acceptarea realității fenomenelor paranormale, iar în The Challenge of Chance (1973) a introdus efectiv un element nou în cercetarea metapsihică, prin studiul său asupra coincidențelor, punându-le în relație cu ipotezele „sincronicității” ale lui Kammerer și Jung.

Cu puțin înaintea morții, Koestler a supervizat o serie de experimente sofisticate în „schimbările de greutate induse în starea de spirit”, sperând să elucideze unele din misterele levitației. 

În testamentul său, și-a lăsat întreaga avere pentru fondarea unei Catedre de Parapsihologie, prima din Marea Britanie, pe care Edinburgh University a acceptat-o. 

Fundația Koestler, printre fondatorii căreia s-a numărat, există spre a promova cercetarea în parapsihologie și alte domenii care au fost secătuite de resurse datorită încăpățânării oamenilor de știință ortodocși de a nu le lua în serios.

Prospero Lambertini (1675-1758)

Arhiepiscop de Bologna, Lambertini a scris De Canonisatione, un studiu al miracolelor derivat din experiența sa de Promotor Fidei, sau Avocat al Diavolului. 

A marcat o cumpănă a apelor în atitudinea Bisericii Catolice față de miraculos, acceptând că voința divină se poate manifesta prin intermediul forțelor supranaturale, dar avertizând că există manifestări naturale care se pot identifica din greșeală cu cele supranaturale și, de asemenea, că există fenomene amplasate tradițional în categoria supranaturalului, dar care, odată cu progresul științei, s-ar putea să fie transferate – e posibil ca oamenii să aibă „cunoștință despre lucruri ce vor veni, lucruri trecute, evenimente prezente îndepărtate în spațiu” fără ca Dumnezeu sau Diavolul să se implice direct.

Pe baza acestor opinii, Lambertini s-a opus beatificării lui Joseph de Copertino. Mai târziu, în calitate de Papă (Benedict al XIV-lea), a devenit conștient de tăria mărturiei; atât de numeroși și respectabili erau martorii „faimoaselor înălțări”, încât a cedat. 

Așa cum a arătat biografia sa, Renee Haynes, în Philosopher King (1972), liniile călăuzitoare pe care le-a trasat, pentru impunerea a ceea ce se poate și ceea ce nu se poate privi ca miraculos, sunt încă urmate pe scară largă de către Vatican.

Andrew Lang (1843-1912)

Romancier, istoric, antropolog, expert în folclor și obiceiuri populare, Lang nu s-a situat niciodată în primele rânduri ale cercetării metapsihice, dar cărțile lui  sunt mult mai cititie decât oricare volume ale principalilor parapsihologi și conțin numeroase mărturii asupra diferitelor tipuri de fenomene paranormale. 

În special, a accentuat similaritatea dintre cele relatate de comunitățile tribale și cele din ședințele spiritualiste – mediumism, levitații, ciocănituri, poltergeist etc.

Lang a fost primul care a văzut dincolo de pretențiile din The Golden Bough, luând în derâdere ipotezele extravagante ale lui Fraser. 

Din nefericire, pe Fraser îl asculta publicul, în ciuda demolării întreprinse de Lang. Probabil aceasta se datora faptului că Lang, deși întotdeauna lizibil, era prea prolific, neașezându-se niciodată să scrie un tratat comprehensibil asupra oricăreia dintre temele cu care avea de-a face. 

Relatările sale asupra experimentelor cu un prieten care era scryer (medium care se folosește de globul de cristal), sunt un bun exemplu al modalității sale de abordare, critică, dar plină de simpatie, cum sunt și descrierile cercetărilor asupra mersului prin foc.

A devenit președinte al SPR în 1911, un an înaintea morții – prezisă, a notat el însuși, de un lucru descris ca „halucinație ereditară”: a văzut o pisică fantomă care le apărea în mod tradițional membrilor familiei lui înainte de a muri.

Oricum, în cazul său, moartea a fost amânată cu câteva luni.

Murphy Gardner (1890-1975)

S-a întâmplat ca bunicul său să fie avocatul doamnei Piper la Boston, așa că Murphy a crescut cunoscându-i reputația; și citind lucrarea lui Barrett, Psychical Research, i s-a confirmat credința că trebuie să fie ceva demn de a fi explorat în acest domeniu. 

La Harvard, sub conducerea lui McDougall, a examinat-o pe Margery; a mai efectuat teste telepatice transoceanice cu Warcollier; deși o boală gravă i-a întrerupt cercetările, a adus o contribuție importantă la simpozionul Universității Clark – accentuând problemele care fuseseră și continuau să fie întâlnite în investigațiile tip laborator – înainte de a decide să se concentreze o vreme spre cercetări mai convenționale.

Temporara retragere s-a dovedit avantajoasă: Murphy a dobândit reputația ce a dus la numirea sa ca director de cercetare la Fundația Menninger, delegări ca profesor și, în 1943, președinția Asociației Psihologice Americane, care îi atestă calitatea ca principal psiholog academic în SUA. 

În 1948, s-a simțit capabil să confrunte Asociația Americană pentru Progresul Științei cu un articol despre locul parapsihologiei printre științe; iar în anul următor a devenit președinte al SPR, punând accentul, în discursul său, pe nevoia de a privi parapsihologia ca inerentă în relațiile dintre oameni – nu numai la persoanele izolate. 

Stima și afecțiunea de care s-a bucurat pot fi judecate după Journal of the American SPR din ianuarie 1980, dedicat în întregime memoriei sale.

Gilbert Murray (1866-1957)

Profesor Regius de greacă la Oxford University, Murray a devenit președinte al SPR în 1915, iar în discursul său prezidențial a descris felul cum îi fusese stimulat interesul de către o variantă a unui joc de societate victorian ce se juca la el acasă, cu prietenii. 

El ieșea din cameră, în timp ce ei se gândeau la o frază, episod sau citat; când era chemat înapoi, le dovedea că putea ghici corect (sau parțial corect) de două ori din trei, după cum o dovedeau însemnările de familie.

Familia a continuat să joace jocul din timp în timp, cu rezultate similare; și deși o vreme a crezut că hiperacuitatea auzului ar putea fi explicația, a confirmat în al doilea discurs prezidențial din 1952 că o asemenea ipoteză nu se aplica. 

Avea fără îndoială puteri telepatice, considera el, care cu acele prilejuri puteau fi activate. La fel ca Moses, a refuzat testele oficiale, simțind că atmosfera l-ar inhiba; dar reputația lui, atât publică – a fondat Liga Națiunilor Unite – cât și printre prieteni, a făcut implauzibile orice suspiciuni. 

Greu de crezut că ar fi riscat, an după an, dezonoarea de a fi prins trișând de către membrii familiei.

Frederic Myers

Frederic Myers (1843-1901)

În jurul anului 1873, „pe creasta, s-ar putea spune, a celui mai înalt val, poate de materialism care a lovit vreodată aceste maluri”, un mic grup de prieteni de la Cambridge au decis că problemele implicate „trebuie rezolvate într-un mod și mai riguros decât au sugerat până acum campionii fie ai religiei, fie ai materialismului”. 

Astfel, Myers – unul din grup – își amintea cum, împreună cu Sidgwick și Gurney, începuse să investigheze mediumii. 

El și cu Gurney aveau să devină co-secretari de onoare ai SPR la fondarea acestuia, nouă ani mai târziu; până la moarte a fost unul din cei mai energici examinatori și cel mai rațional exponent al necesității unei atitudini intermediare între materialismul ortodox și religia ortodoxă.

Cartea lui Myers Human Personality and its Survival of Bodily Death, redactată și publicată postum în 1903, rămâne cea mai importantă operă individuală în domeniul parapsihologiei.

Într-adevăr, poate fi încă recunoscută ca una din cele mai fecunde lucrări de psihologie, așa cum se extinde până mult dincolo de hotarele gândirii psihologice convenționale, cu analize ale fenomenelor de frontieră, vise, personalități multiple, hipnoză, halucinații, precum și telepatie și speculații valoroase despre maniera în care comunicările metapsihice ajung la conștiință – sosind, presupunea el, printr-un canal nespecializat și până în prezent neidentificat, dar acționând prin intermediul unuia din simțuri, al mâinilor în cazul dowsing-ului (radiestezie), sau al ochilor, în cazul scrying-ului (divinația cu globul de cristal).

Aceste „automatisme motorii”, cum le-a descris el, se vor dovedi în cele din urmă ca având o verigă comună, în ciuda varietății formelor: 

Vor fi văzute ca fiind mesaje de la eul subliminal: străduințe, conștiente sau inconștiente ale trăsăturilor ascunse ale personalității noastre, de a prezenta gândului treaz fragmente de cunoaștere la care nici un gând treaz obișnuit n-ar putea accede.

Punctul său de vedere este acum acceptat de parapsihologii. 

Treptat, psihologii convenționali ajung să realizeze că acest concept al minții subliminale, așa cum și l-a imaginat el, „o mină de aur și un morman de gunoi”, e mai cuprinzător decât relativ îngusta concepție a lui Freud despre subconștient.

Charles Richet

Charles Richet (1850-1935)

Timp de peste o jumătate de secol, de la deșteptarea interesului pentru cercetarea metapsihică în Franța anilor 1870 până la epoca lui Rhine, Richet a fost în Europa forța dominantă în domeniu, mai întâi ca investigator și apoi ca decan de vârstă. 

Psiholog (împreună cu Pierre Janet și cu alții a ajutat la consacrarea psihologiei ca disciplină academică) și fiziolog (în 1912 a obținut Premiul Nobel pentru descoperirile lui legate de fenomenul cunoscut de-atunci încoace ca alergie), Richet a refuzat să-i îngăduie reputației sale convenționale să-i inhibe exprimarea opiniilor asupra fenomenelor paranormale, expuse pe larg în 1922, în cartea publicată un an mai târziu în engleză sub titlul Thirty Years of Psychical Research.

Interesul trezindu-i-se inițial prin întâlnirea „înaltelor fenomene” pe când investiga la Paris hipnoza, Richet a fost primul care a experimentat, cu aproape o jumătate de secol înaintea lui Rhine, jocurile de ghicire a cărților spre a testa telepatia. 

Începând din anul 1884 Richet a efectuat aproape 3000 de experimente de transmitere telepatică – folosind cărți de joc – pentru a încerca să contureze principii ale manifestării fenomenului la nivel cerebral. 

Un calcul al probabilităților de ghicire la întâmplare a cărților selectate indica posibilitatea aflării unui număr de 732 de cărți; or, în experimentele sale reușita a fost în 789 rezultate exacte. 

Faptul că organizarea transmisiilor respective nu a fost totuși extrem de riguroasă a făcut ca rezultatele favorabile respective să fie date uitării.

Preț de câțiva ani sceptic în privința fenomenelor fizice ale mediumismului, a ajuns să le accepte ca urmare a încercărilor atente și îndelungate cu Eusapia Palladino; în 1899 i-a cerut scuze lui Crookes într-un articol citit SPR-ului, pentru atitudinea sa anterioară față de rapoartele lui Crookes despre Homes și alții, pe care le luase în râs „cu la fel de multă poftă pe cât o făcea toată lumea”. 

Vizita sa în Alger și articolele din Revue Metapsychique, pe care el o fondase, au stabilit cele dintâi mediumismul Evei C. 

Poziția sa eminentă în știința ortodoxă l-a ajutat ca, în 1922, să prezinte dovezile fenomenelor metapsihice Academiei de Științe.

Aproape până în ultima clipă, Richet a rămas cu încăpățânare materialist, afirmând că ectoplasma (termen născocit de el) era o substanță naturală, chiar dacă neexplicată, formată cam la fel cum se condensează ceața de la picături de apa la o cădere bruscă de temperatură. 

Dar într-o scrisoare către Lodge, în 1932, a indicat că ezita; fără a fi spiritualist în stilul lui Conan Doyle, scria, „mă apropii pe nesimțite de ideile voastre”.

Și, conform lui Bozzano, a sfârșit prin a deveni convins de evidența Supraviețuirii de dincolo de moarte.

Ian Stevenson

Ian Stevenson (1918-2007)

Doctorul Ian Stevenson este fostul șef al Departamentului de Psihiatrie de la Universitatea Virginia și fost director al Diviziei privind personalitatea, la aceeași instituție. 

În cele peste 4 decenii dedicate documentării cazurilor de amintiri din vieți anterioare, Stevenson a încercat să realizeze un studiu serios al reîncarnării, pe baze științifice. 

Lucrarea lui clasică, Twenty Cases Suggestive of Reincarnation, publicată de Societatea Americană de Cercetări Metapsihice, în 1966, reprezintă un exercițiu complex de studiu, în care Stevenson îmbracă pe rând haina de istoric, jurist și psihiatru, pentru a aduna dovezi de la cât mai multe persoane.

Stevenson a colectat în total peste 3.000 de cazuri de amintiri de vieți anterioare ale unor copii din întreaga lume, iar în 1997 a publicat Reincarnation and Biology: A Contribution to the Etiology of Birthmarks and Birth Defects

În primul volum al  acestei voluminoase lucrări, el a descris diversele tipuri de semne din naștere, acele semne distinctive unice de pe pielea nou-născuților, ce nu pot fi explicate doar prin moștenirea genetică ori cauze prenatale sau perinatale. 

Deși Stevenson recunoaște că nimeni „n-a reușit să găsească o modalitate prin care reîncarnarea ar putea fi dovedită în laborator”, el atenționează că și în laborator savanții sunt obligați să se raporteze la mărturii umane. 

În eseul său, The Evidence for Survival from Claimed Memories of Former Incarnations care a câștigat concursul organizat de Societatea Americană de Cercetări Metapsihice în 1960, în onoarea lui William James (1842-1910), Stevenson a analizat o serie de ipoteze despre care el credea că merită a fi luate în considerare, în tentativa de a reuni datele unor cazuri elocvente de reîncarnare. 

Printre aceste ipoteze se numără:

Frauda inconștientă 

În unele cazuri, alți indivizi au atribuit subiecților declarații privind viețile anterioare, pe care aceștia nu le făcuseră niciodată și au permis astfel ca afirmațiile inițiale să se dezvolte. 

Stevenson a numit asta „un fel de halucinație colectivă”, în care alte declarații sunt atribuite în mod fals subiecților.

Devierea amintirilor prin metode normale cu uitarea ulterioară a sursei 

Stevenson consideră această ipoteză ca fiind adesea responsabilă de multe cazuri de pseudo reîncarnare. 

El citează din scrierile lui E. S. Zolik, care a studiat abilitatea studenților aflați sub hipnoză de a crea vieți anterioare fictive. 

Aceste personalități imaginare sunt produsul amestecului de caractere și personaje din cărți, filme sau seamănă cu personaje cunoscute în copilărie. 

Din cauza remarcabilei abilități a minții umane de a dobândi informații paranormale și de a crea personalități imaginare, Stevenson a citat o altă dificultate în studiul serios al cazurilor sugestive de reîncarnare: 

Trebuie să nu uităm că informațiile dobândite pe cale normală se pot împleti cu cele derivate în mod paranormal, în declarațiile unor persoane care aparent își amintesc de viețile anterioare.

Memoria rasială

Stevenson, doctor și psihiatru, era conștient că știința nu a descoperit încă parametrii transmisiei genetice. El consider însă că o asemenea teorie, aplicată unor presupuse amintiri din alte vieți va întâmpina obstacole serioase. 

Deși acceptă că ipoteza „amintirii” vieților strămoșilor noștri este aplicabilă în acele  cazuri în care se putea dovedi că subiectul posedă amintiri dintr-o altă viață, aparținând unei linii genetice originare în persoana cu care el se identifică, Stevenson credea că separația timpului și spațiului „face imposibilă orice transmitere de informație de la o persoană la alta de-a lungul liniilor genetice”.

Percepția extrasenzorială a faptelor, prin pătrunderea aparentă în mințile unor persoane vii

Stevenson a găsit greu de acceptat teoria potrivit căreia un individ înzestrat cu capacități paranormale și-ar limita exercitarea unor astfel de însușiri doar la comunicarea cu anumite persoane, ce ar putea cunoaște informații relevante cu privire la unele persoane decedate, cu care subiectul se identifică.

Retrocogniția 

Stevenson s-a dovedit receptiv față de ipoteza că abilitatea parapsihologică numită retrocogniție ar putea fi responsabilă de unele cazuri sugestive de reîncarnare. 

În astfel de cazuri subiecții ar fi putut fi stimulați prin prezența la locul unde au avut loc anumite evenimente istorice, prin atingerea unor obiecte legate de acele evenimente, sau prin discuții cu persoane care au participat la ele, sau prin alterarea stării de conștiință.

Posesiunea

Savantul american recunoștea ca plauzibilă posibilitatea unei posesiuni temporare a subiectului ce susținea că are amintiri din alte vieți. 

Dar el releva o diferență importantă: în cazurile de posesiune, entitatea care reușește transformarea personalității o face de obicei cu cu unicul scop al comunicării cu cei dragi, din planul fizic, și nu pretinde niciodată că ar fi fost o reîncarnare a subiectului care i-a împrumutat, temporar, corpul fizic. 

În adevăratele cazuri ce sugerează reîncarnarea, nu există nici o altă personalitate ce pretinde a ocupa corpul subiectului și entitatea vorbește despre o viață anterioară, nu despre comunicarea cu ființele dragi aflate încă în viață.

La Misterio folosim doar surse de încredere în documentarea articolelor noastre. Astfel de surse relevante includ documente autentice, articole din ziare și reviste, autori consacrați, sau site-uri web reputabile.

  • Brian Inglis - Enciclopedia fenomenelor paranormale. Editura Valdo, București, 1993.
  • Brad Steiger Și Sherry Hansen Steiger - Enciclopedia Gale a fenomenelor neobișnuite și inexplicabile. Editura ALL, 2012
  • William James. wikipedia.org. [Sursă]
  • P. D. Uspenski - A patra cale. Editura Prior Pages, 2004.
  • Rupert Matthews - Enciclopedia Paranormalului. Editura Corint, 2009.
  • Carl Jung. wikipedia.org. [Sursă]
  • Florin Gheorghiță - Întrebările științei. Editura Albatros, București, 1988.
  • Adrian Pătruț - De la normal la paranormal. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
  • Alexander Aksakov. wikipedia.org. [Sursă]
  • Pope Benedict XIV. wikipedia.org. [Sursă]
  • Alessandro Laverda - Revising the Supernatural: Prospero Lambertini's Reconsideration of the Concept of Miracle. Editura Cambridge University Press, 2021.
  • The Andrew Lang Site. andrewlang.org. [Sursă]
  • John Horgan - Brilliant Scientists Are Open-Minded about Paranormal Stuff, So Why Not You? Articol publicat la data de 20 iulie 2012. [Sursă]
  • Chris Holt - Is anybody there – science and the supernatural. Articol publicat la data de 31 octombrie 2020. [Sursă]
  • R. Laurence Moore - Spiritualism and Science: Reflections on the First Decade of the Spirit Rappings. Editura The Johns Hopkins University Press, 1972.
  • Gilbert Murray. britannica.com. [Sursă]
  • Tanya Marie Luhrmann, Kara Weisman, Felicity Aulino, Joshua D. Brahinsky, John C. Dulin, Vivian A. Dzokoto, Cristine H. Legare, Michael Lifshitz, Emily Ng, Nicole Ross Zehnder și Rachel E. Smith - Sensing the presence of gods and spirits across cultures and faiths. Studiu publicat la data de 25 ianuarie 2021. [Sursă]
  • Gilbert Murray. wikipedia.org. [Sursă]