Există vârcolaci în realitate? Care sunt teoriile oamenilor de știință privind oamenii-lup

Nu este exact clar când și unde a apărut legenda vârcolacului. Unii cercetători sunt de părere că primul text despre un om transformat în lup apare în Epopeea lui Ghilgameș, cea mai veche proză occidentală cunoscută. În epopee, Ghilgameș o părăsește pe iubita sa după ce află că aceasta, o vrăjitoare, își transformase fostul partener într-un lup.

Vârcolacii sunt des întâlniți și în mitologia greacă, legenda lui Lycaon fiind un foarte bun exemplu. 

Potrivit acestei legende, regele tiran Lycaon, fiul lui Pelasgus, l-a înfuriat pe zeul Zeus când i-a servit o masă făcută din rămășițele unui băiat sacrificat. Ca pedeapsă, Zeus i-a transformat pe Lycaon și pe fiii săi în lupi.

Unele legende susțin că vârcolacii, afectați de un blestem străvechi, își pot schimbat forma după bunul plac. Pe de altă parte, există mituri potrivit cărora licantropia este rezultatul farmecelor sau a pactului cu Diavolul.

Există vârcolaci?

Când vârcolacii iau înfățișare umană, ei pot merge pe cărările liniștite ale unei păduri sau pe străzile aglomerate ale unui oraș la fel ca orice om aflat la plimbare sau în drum spre serviciu ori ieșit la cumpărături.

Ei nu trebuie să se ferească de razele pârjolitoare ale soarelui care răsare și nu trebuie să folosească un sicriu în care să doarmă în timpul zilei.

De asemenea, nu trebuie să se teamă că oglinzile nu le-ar putea reflecta imaginea. Crucifixele nu-i tulbură câtuși de puțin și par chiar încântați să folosească usturoiul spre a-și condimenta alimentele.

Contrar legendei răspândite de filmele horror hollywoodiene, o persoană nu este obligatoriu să sufere transformări zguduitoare în lup după ce este mușcată sau zgâriată de un vârcolac. Potrivit tradițiilor străvechi, cei care devin vârcolaci se împart, de obicei, în două categorii.

În primul rând este vorba despre vrăjitorii însetați de putere, care caută în mod deliberat abilitatea de a se preschimba în lup, recurgând la magia neagră, spre a-și ataca mai ușor victimele.

Cei care au devenit vârcolaci prin incantații, poțiuni sau descântece se bucură de puterea lor sălbatică și de abilitatea de a strecura spaima în inimile oamenilor întâlniți în cale. 

În al doilea rând, există persoane inocente care se împotrivesc unui vrăjitor, iar acesta aruncă asupra lor blestemul transformării în lup. 

Victimele devin vârcolaci împotriva propriei voințe și sunt dezgustați de propriile acte de cruzime și adesea de ingerarea cărnii victimelor lor umane, dar nu pot rezista dorinței morbide câtă vreme se află sub puterea blestemului aruncat asupra lor.

Potrivit multor texte magice străvechi, una dintre metodele prin care cineva poate deveni de bună voie vârcolac, este să se dezbrace și să-și ungă trupul gol cu o alifie făcută din grăsimea unui animal proaspăt ucis și un amestec de ierburi magice.

Persoana care dorește să devină vârcolac poate de asemenea să poarte în jurul șoldurilor un brâu făcut din piele de om sau de lup și apoi să-și acopere corpul cu o blană de lup. 

Pentru a accelera procesul de metamorfoză, cel dornic să se transforme în vârcolac trebuie să bea bere amestecată cu sânge și să recite o incantație magică străveche.

Prefixul were, din termenul werewolf („vârcolac”), înseamnă în engleza veche „om”, iar alăturat termenului wolf desemna o creatură ce își putea modifica înfățișarea, devenind un om-lup.

În franceză, vârcolacul este numit loup garou, în spaniolă, hombre lobo, în italiană, lupo mannaro, în portugheză, lobizon sau lobo home, în poloneză, wilkolak, în rusă, olkolka sau volkulaku, iar în greacă, vrykolakas.

Triburile de amerindieni vorbesc despre oameni-urs, oameni-lup, oameni-vulpe și așa mai departe și afirmă că, la începuturile timpului, oamenii erau ca animalele și animalele ca oamenii.

Poveștile despre femei care au născut oameni-fiare sunt comune în miturile tribale nord-americane. Culturile primitive din America, Europa, Asia și Africa au format clanuri totemice și adesea venerau zeități minore, care erau jumătate om, jumătate animal.

Legendele norvegiene vorbesc despre creaturi păroase, umanoide, care trăiesc în peșteri subterane is ies doar noaptea pentru a devora carnea nefericiților locuitori de la suprafață.

Inchiziția și procesele vârcolacilor

Pentru oamenii medievali nu exista niciun dubiu asupra existenței acestor creaturi, iar Inchiziția a inclus printre cei arestați din ordinele ei și persoane acuzate de a fi asemenea entități demonice.

În Elveția a avut loc prima execuție oficială a unor oameni acuzați că ar fi fost vârcolaci în 1407, când mai mulți indivizi au fost torturați și arși pe rug la Basel; dar inchizitorii francezi dețin, pe plan european, tristul record în ceea ce privește executarea celor suspectați că ar fi fost vârcolaci: 30.000 de oameni, între 1520 și 1630.

Vârcolacul din Dole

Procesele vârcolacilor au început la Poligny, în 1521, când, după ce au trecut prin camera de tortură, trei bărbați au recunoscut că s-ar fi împreunat cu lupoaice și demoni pentru a obține puterea de a se transforma ei înșiși în lupi, mărturisind apoi că în decurs de 19 ani ar fi ucis și devorat mulți copii mici.

După o judecată sumară acuzații au fost arși pe rug.

Faimosul caz al lui Gilles Garnier, care a fost executat ca vârcolac la Dole, în Franța, în 1573, oferă detalii lugubre despre atacurile comise asupra a numeroși copii, atacuri în care Garnier și-a folosit brațele și dinții pentru a-și ucide și devora victimele.

În baza acestor crime oribile și a mărturisirii lui Garnier că ar fi fost vârcolac, curtea a decis că el trebuie executat, iar trupul, prin ardere, prefăcut complet în cenușă.

Infamul vârcolac Peter Stubbe din Koln a dezvăluit că posedă un brâu magic, care-l putea transforma instantaneu în lup. Pentru a reveni la forma umană nu trebuia decât să-și dea jos brâul.

Deși autoritățile nu au găsit niciodată artefactul magic, acuzatul a fost totuși decapitat pentru crimele sale, în 1589.

Bestia din Caude

Potrivit mărturiilor depuse împotriva lui Jacques Roulet, în 1598, un grup de vânători a dat peste doi lupi care devorau cadavrul unui băiat de 15 ani. Cum erau bine înarmați, oamenii i-au urmărit pe lupi și au fost uimiți să vadă că urmele de labe se transformă în tălpi omenești.

În cele din urmă, au găsit un bărbat înalt și slab, cu părul și barba lungi și încâlcite, acoperit cu niște piei mizere, cu mâinile pline de sânge și având încă în ghearele lungi bucăți de carne omenească.

Groaznica făptură s-a prezentat ca fiind un vagabond pe nume Jacques Roulet, care, alături de fratele său și un văr, avea o pomadă ce le permitea să se preschimbe în lupi.

Împreuna, cei trei vârcolaci pretindeau că ar fi atacat, ucis și mâncat mulți copii în acea regiune.

Uneori devine dificil de trasat o linie între legendele despre vârcolaci și alți oameni-fiară ce-și devorează victimele umane și consemnările istorice timpurii referitoare la prădători umani sălbatici, care-și atacau victimele prin surprindere, la adăpostul întunericului.

Temuții berserk

În evul Mediu, bande numeroase de cerșetori și briganzi bântuiau regiunile rurale ale Europei după lăsarea nopții, adesea îmbrăcați în piei de lup și urlând ca o haită pornită după pradă. În zonele rurale din Franța, Germania, Ungaria de Jos, Estonia și alte țări, prădătorii nocturni erau numiți tot „vârcolaci”.

Numele norvegian străvechi al vârcolacului este vargulf, ceea ce s-ar traduce literal prin „lup bandit”, cu referire la proscrișii care se rupeau de societate. 

Pe lângă aceste bande de „lupi umani” ce atacau fermele izolate și cătunele, cronicile istorice abundă în descrieri ale unor războinici străvechi care se aruncau în luptă purtând blănuri de sălbăticiuni, în speranța că astfel li se vor transmite, pe cale magică, ferocitatea și puterea animalelor.

Adesea, la triburile din nordul Europei, animalul ales era lupul sau ursul.

În Scandinavia străveche, cuvintele din limba norvegiană ulfhednar („înveșmântat în lup”) și berserker se refereau la blana de lup sau urs purtată de fioroșii vikingi atunci când deveneau „berserk”, posedați de furie războinică și luptau contra dușmanilor precum animalele pădurii.

În limbile slave, vârcolacul este numit vukodlak, ceea ce s-ar traduce prin „cu păr de lup” sau „cu blană de lup”, sugerând, încă o dată, transferul magic dorit prin purtarea în bătălie a blănii unui animal neînfricat.

Mitul vârcolacului în cultura pop

În mod interesant, concepția populară potrivit căreia un om devine vârcolac după ce a fost mușcat sau zgâriat de o astfel de creatură a nopții nu-și are originea în tradiția antică, ci în filmul The Wolf Man (1941).

Obiecte capabile să alunge vârcolacii, precum funiile de usturoi, omagul și glonțul magic de argint au fost create tot pentru poveștile clasice cu vârcolaci, de la Frankenstein Meets the Werewolf (1943) la An American Werewolf in Paris (1997). 

Chiar și străvechiul „folclor țigănesc”, la care face aluzie Ankers, eroina din The Wolf Man, a fost creat de Siodmak:

Până și un om curat la suflet, care-și spune seara rugăciunile, ar putea deveni lup când omagul înflorește și luna de toamnă e strălucitoare.

Un caz ciudat de licantropie

Așa cum anumiți oameni își închipuie că ar fi vampiri, alții se consideră capabili să se transforme în vârcolaci. Psihologii vorbesc despre o psihoză a vârcolacului (licantropie sau lupinomanis) în care persoanele afectate cred că se pot transforma în lupi, pe lună plină.

Ele au senzația că le-ar crește blană, că unghiile li s-ar preschimba în gheare, ca fălcile li s-ar lungi și că le cresc caninii. 

În multe povești despre vârcolaci, o persoană se transformă într-un lup doar atunci când este lună plină.

Potrivit unui studiu efectuat la spitalul Calvary Mater Newcastle din Australia, luna plină scoate la iveală „fiara” din mulți pacienți. Studiul a constatat că din cele 91 de incidente care s-au petrecut între august 2008 și iulie 2009, în care pacienții au manifestat comportament deosebit de violent, 23% s-au întâmplat în timpul lunii pline.

Pacienții au atacat personalul spitalului au manifestat comportamente asemănătoare lupului –  mușcau, scuipau și zgâriau.

În articolul Un caz de licantropie, publicat în American Journal of Psychiatry, în 1977, psihiatrul Harvey Rosenstock și psihologul Kenneth Vincent au luat în discuție cazul unei femei de 49 de ani căreia i se administrau zilnic medicamente și psihoterapie, dar care încă se percepea ca fiind vârcolac, cu gheare și colți.

Personalul medical reușea să o țină sub control până la următoarea lună plină, când începea iar să urle, să mârâie și să-și reia comportamentul caracteristic unui lup.

Rosenstock și Vincent au evidențiat faptul că, în cele din urmă, femeia a fost externată și i s-a asigurat medicație antipsihotică, dar ea continua să declare că va cutreiera prin cimitire până când avea să-și găsească vârcolacul visat.