Straniul fenomen Tunguska. Explozie nucleară în anul 1908?

Evenimentul care a devastat în 1908 Taigaua Siberiană este astăzi cunoscut sub numele de fenomenul Tungus (Tunguska) și reprezintă una dintre cele mai mari enigme științifice ale secolului al XIX-lea.

Teoriile din jurul fenomenului Tunguska sunt printre cele mai variate, pornind de la ipoteza lansată de Leonid Kulik, cel care a studiat misterul de-a lungul a cinci expediții între 1927 și 1940, conform căreia un meteorit gigantic a explodat deasupra Siberiei.

Alți oameni de știință, analizând datele conținute în „dosarul Tunguska”, și-au format altă părere.

Doi specialiști de prestigiu, rusul I. A. Astapovici și englezul Francis Whipple au emis, în primii ani de după 1930, independent unul de celălalt, ipoteza că obiectul cosmic căzut în taiga nu era un meteorit, ci o cometă alcătuită din corpuri gazoase, ceea ce ar explica de ce n-a lăsat urme (metalice) după căderea ei.

În sprijinul acestei ipoteze venea pe de o parte absența unuia sau mai multor cratere de impact, pe de altă parte lipsa unor fragmente meteorice. 

După părerea lui I. S. Astapovici, amplele fenomene atmosferice care s-au manifestat după explozie ar fi putut fi produse de coada de praf a „nucleului unei comete mici” în goana ei către Pământ și care apoi a explodat cu o forță mai mare decât a celor mai puternice uragane sau erupții vulcanice.

Astapovici nota:

Explozia a provocat undele seismice și atmosferice, în timp ce temperatura înaltă dezvoltată de această explozie a provocat incendiile.

În privința forței dezvoltate de explozia din Tunguska, I. S. Astapovici a fost destul de aproape de realitate.

În deceniile ce au urmat, chimistul Willard F. Libby, laureat al Premiului Nobel, împreună cu colectivul său, au calculat această forță ca fiind echivalentul celei dezvoltate de 30.000.000 tone de TNT. 

Mai târziu, alți specialiști au calculat o putere de numai 10 megatone.

Totuși ipoteza celor doi cercetători – așadar ipoteze cometei alcătuite din materii gazoase – nu explică în mod satisfăcător toate manifestările care au însoțit marea explozie din Tunguska.

Ipoteza Kazanțev: explozia unei nave cosmice venite din alte lumi

Originar din Siberia, Aleksander Petrovici Kazanțev a studiat la Omsk și la Tomsk, orașe siberiene în care cercurile științifice erau în mod firesc preocupate de marea explozie din Tunguska.

După ce a absolvit în 1930 Institutul Tehnic din Tomsk, Kazanțev s-a remarcat curând ca un specialist înzestrat cu o bună pregătire tehnică și cu imaginație creatoare, fiind promovat în munca de cercetare la un institut din Moscova.

Participând la un concurs de scenarii de film pe teme științifico-fantastice obține premiul întâi, iar după război devine unul dintre cei mai apreciați autori de science-fiction din Uniunea Sovietică.

Kazanțev era un bun cunoscător al Taigalei și al tundrei siberiene, pe care într-una din povestirile sale le compara cu peisajele dezolante de pe alte planete.

Cam în aceeași vreme când încep preocupările sale legate de ciudatul fenomen din Tunguska și este atras de ipoteza lui E. L. Krinov, are loc explozia bombei atomice americane de la Hiroshima (august 1945), explozie care s-a produs la aproximativ 550 m deasupra solului.

Kazanțev se numără printre oamenii de știință sovietici care vizitează Hiroshima scurta vreme după ieșirea Japoniei din război.

Este impresionat de puterea devastatoare a exploziei, precum și de unele aspecte ale peisajului care-i aminteau, într-o anumită măsură, de fotografiile făcute în timpul expedițiilor lui Leonid Kulik în regiunea Tunguska Pietroasă, fotografii pe care Kazanțev le studiase în amănunțime. 

Dar asta nu era tot. 

La câteva sute de metri de centrul exploziei de la Hiroshima s-a păstrat un grup de copaci, desfrunziți și jupuiți de coajă, dar rămași în picioare, exact precum arborii din regiunea Tunguska (arbori care au fost asemănați cu niște „stâlpi de telegraf”), care nu fuseseră dezrădăcinați – probabil din pricina că deasupra lor direcția suflului fusese aproape verticală.

Și apoi, mai erau norul negru și ploaia neagră – chiar dacă, în ceea ce privește norul, nu existau mărturii că în regiunea Tunguska ar fi avut înfățișarea unei uriașe ciuperci.

Însă ideea exploziei unei bombe nucleare în 1908? Ideea părea de-a dreptul fantastică.

Însă Kazanțev era înzestrat cu multă fantezie și era fascinat de ideea existenței unor făpturi inteligente pe alte planete – scrisese chiar și o povestire în care era vorba despre marțieni.

Astfel, o navă spațială, venită de pe Marte, alesese acea regiune izolată din Siberia ca loc de aterizare, dar, înainte de contactul cu solul, cosmonauții pierd controlul asupra navei care explodează în aer.

Aceasta era tema povestirii științifico-fantastice pe care Kazanțev o publică, în 1946, într-una dintre revistele sovietice specializate în acest gen de literatură.

Firește că o povestire științifico-fantastică nu e decât o… povestire.

Dar Kazanțev se bucura de mare prestigiu nu numai ca literat ci și ca om de știință, iar povestirea lui nu făcea decât să prezinte într-o formă literară o ipoteză în care credea.

De altfel, în următorii ani el își dezvoltă ideea, iar printre oamenii de știință sovietici găsește numeroși susținători care încep să studieze ipoteza sa.

Printre aceștia s-a numărat și Feliz Y. Ziegel, profesor la Institutul de Aviație din Moscova și specialist în aerodinamică, care remarca:

La ora actuală, ipoteza lui Kazanțev este singura ipoteză realistă, în măsura în care explică absența unui crater meteoritic și explozia unui obiect cosmic în aer.

Întocmai ca în Uniunea Sovietică, ipoteza lui Kazanțev a găsit și în numeroase alte țări atât adversari mai mult sau mai puțin înverșunați, cât și partizani entuziaști.

Explozie nucleara în 1908?

În cadrul acestei dispute, care căpătase un caracter internațional, se conturau două orientări principale: una către ipoteza „meteorică” a lui Kulik (cu amendamentul că, dintr-o pricină ce nu poate fi determinată, explozia nu s-a produs la contactul cu solul, ci la oarecare distanță în aer) și ipoteza „nucleară” a lui Kazanțev .

Aceasta din urma a primit și ea un amendament, dacă putem spune astfel, în sensul că marea explozie ar fi fost într-adevăr de natură nucleară, dar nu era obligatoriu să fie provocată de o aeronavă venită din alte lumi.

În esență, aceasta era tema disputei: explozia din 1908 a fost sau nu de natura nucleară? Și dacă da, cum a fost posibil?

Explozivii clasici de natură chimică – precum TNT-ul – detonează dintr-o dată într-o unică și masivă expansiune de energie, apoi unda de șoc , după ce izbește straturile, dispare imediat.

Dimpotrivă, explozia nucleară se produce printr-un lanț de reacții cu efecte mult mai grave: mai întâi strălucirea și căldura intensă a undei termice, izbucnind cu viteza luminii la o temperatură de peste 300.000^oC.

Urmează prima undă de șoc care nimicește totul pe o rază de 1,5-2 km. Aceasta este urmată de o a doua undă de șoc, provocată de reflectarea primei unde de către sol și de nori sau de mase dense de aer situate deasupra țintei.

Efectul secundar poate fi de 6 până la 8 ori mai puternic decât cel produs de prima undă.

La aceste distrugeri se adaugă incendiile provocate de unda termică.

Din mărturiile culese de Kulik în primele sale expediții reiese că atunci, în 1908, deasupra regiunii Tunguska aparuse „o strălucire orbitoare” care era „mai puternică decât soarele” și un val de aer fierbinte se năpustise ca un uragan asupra ariei afectate.

Adică tocmai ce vor declara, cu aproape patru decenii mai târziu, supraviețuitorii de la Hiroshima.

Efectele asupra animalelor vădeau și ele curioase coincidențe.

Ilia Potapovici, ghidul tungus al lui Kulik, îl informase pe acesta, în 1927, că explozia s-a produs în zona unde o rudă de-a sa, Vasili Ilici, obișnuia să ducă la păscut cireada lui de 1.500 de reni:

În aceeași regiune, ruda mea avea câteva colibe-magazii unde păstra haine, alimente și harnașamente pentru reni. A izbucnit focul și a distrus pădurea, renii și magaziile. Mai târziu, când oamenii au căutat cireada, n-au mai găsit decât scheletele de reni carbonizate. Din magazii nu mai rămăsese nimic, totul arsese sau se topise.

În favoarea ipotezei Kazanțev par să pledeze și rezultatele cercetătorilor întreprinse de cele două expediții din 1959 și 1960, conduse de geofizicianul A. V. Zolotov, care a observat că în pădurea din regiunea Tunguska „se poate observa o alterare a zonelor arse cu cele nearse și de asemenea o alternare între crengi arse și crengi nearse aflate în vârful aceluiași copac aproape complet ars”.

Comentând aceste observații, profesorul F. Y. Ziegel concluzionează:

Aceasta înseamnă că arderile au fost provocate de radiația luminoasă a exploziei și numai în acele locuri unde nu erau în umbra frunzelor și a ramurilor; prin urmare, erau arderi provocate de radiații.

În continuare, referindu-se la valul fierbinte care se făcuse simțit la Vanavara, așadar la 65 km distanță, profesorul conchidea:

O explozie de natură chimică trebuie exclusă cu desăvârșire.

Teoria „atomică”, dificil de demonstrat

Teoria „atomică” a avut și continuă să aibă numeroși adversari, între care pe K. P. Florenski, care în 1961 a condus o expediție în regiunea Tunguska pentru a culege eventuale noi mărturii – sarcină dificilă având în vedere că de la marea explozie se scursese mai mult de o jumătate de veac.

Florenski a obținut însă câteva mărturii de la mai mulți specialiști în economia forestieră care lucrau de multă vreme în regiune. Potrivit acestora, „focul din 1908 a fost diferit de incendiile forestiere obișnuite”, ceea ce, chiar dacă nu venea în sprijinul ipotezei nucleare, nici nu o infirma.

I. S. Astapovici, un alt adversar al acestei ipoteze (împreună cu F. Whipple, care emisese ipoteza conform căreia explozia fusese provocată de o cometă gazoasă), a dat dovadă de o deosebită probitate științifică și, două decenii după ce emisese propria sa ipoteză, renunță la ea în fața probelor noi ce se iviseră.

El calculase că norul negru al exploziei din Tunguska se ridicase până la 20.000 m (norul produs la Hiroshima s-a ridicat la 12.000 până la 15.000 m) și trase concluzia că „norul” din regiunea Tunguska avea întocmai înfățișarea unui nor atomic în formă de ciupercă.

O altă expediție organizată în anii aceia de către forurile științifice din Tomsk a depus vreme de 6 săptămâni o activitate laborioasă în regiune, adunând numeroase monstre de sol și vegetale și făcând măsurători cu aparatură modernă.

Folosind un spectrometru foarte sensibil, specialiștii au măsurat apoi nivelul radiației mostrelor colectate.

Rezultatele obținute nu aduc probe categorice în favoarea unei explozii de natură atomică, deși în centrul „locului de impact” radioactivitatea era de 1,5 până la 2 ori mai ridicată decât la o distanță de 25 sau 30 km în jur. 

Au fost analizate și inelele din 1908 ale unor copaci din zonă, în care s-au găsit urme de Cesium 137 radioactiv – un metal alcalin – dar în cantități prea neînsemnate ca să se poată trage concluzii în sensul unei explozii de natură nucleară. 

Mai mult, s-au găsit urme de silicați și magnetită, precum și mici globule conținând nichel, ceea ce ar pleda în favoarea teoriei „meteorice” la care ținea atât de mult Kulik, deși cantitatile erau minime și n-ar fi putut în nici un caz justifica dimensiunile uriașe ale corpului care a provocat explozia.

În schimb, forța uriașă a exploziei din regiunea Tunguska pledează categoric în favoarea ipotezei „atomice”.

Misterul persistă

Prin comparație cu efectele devastatoare ale bombei A lansate la Hiroshima, chimistul american Willard Frank Libby a calculat că explozia din Tunguska dezvoltase o forță echivalentă cu cea produsă de 30 de megatone de TNT.

La Hiroshima, tot ce era lemn a fost incendiat pe o rază de aproximativ 1,6 km, iar pe platoul Tunguska până la o distanță de 13-16 km de la locul exploziei. Aria distrusă la Hiroshima cuprindea 18 mile pătrate, cea de la Tunguska aproape 800 de mile pătrate!

De aici, concluzia că explozia din regiunea Tunguska a fost de câteva ori mai puternică decât cea de la Hiroshima.

Și cu toate acestea, ipoteza nucleară continuă sa aibă numeroși adversari – printre care oameni de știință de prestigiu internațional – deoarece nu reușea să explice mulțumitor unele fenomene care ar fi trebuit să însoțească o explozie atomică și, înainte de orice, nu reușea să dea un răspuns veridic, logic, la două dintre întrebările cheie: ce era și de unde venea enigmaticul corp care în 1908 a provocat explozia din regiunea Tunguska?

În anii ce au urmat, numeroase alte ipoteze au fost lansate în încercarea de a explica misteriosul eveniment.

Astfel, oamenii de știință au continuat să lanseze teorii noi, unele bazându-se pe cele mai recente descoperiri în materie de fizică și astronomie. 

De exemplu, s-a vehiculat ipoteza impactului cu o particulă de antimaterie sau cu o „gaură neagră”. 

Pe de altă parte, teoria „atomică” continuat să se bucure de susținere, inclusiv din partea faimosului scriitor elvețian Erich von Däniken, cunoscut pentru cărțile sale în care a dezvoltat diverse teorii despre existența extratereștrilor și despre influența pe care aceștia au avut-o de-a lungul existenței rasei umane.