Cazul extraordinar al lui Gilles de Rays, cel mai sadic criminal în serie din toate timpurile

În lucrarea sa Le Proces inquisitorial de Gilles de Rays, Fernand Fleuret afirma că Gilles de Rays „a fost victima inocentă a uneia dintre cele mai abominabile mașinațiuni judiciare ale istoriei”. Pentru mulți, chiar și în zilele noastre, acest personaj rămâne o enigmă.

Istoricilor de informație carteziană, le este ușor să susțină că nu se cunoaște decât foarte puțin despre copilăria lui Gilles, despre caracteristicile patologice ale strămoșilor săi, susceptibili de a-i fi marcat existența. 

Cu atât mai puțin, se știe despre perioada de tranziție când, revenit din Bretania, după moartea Ioanei d’Arc, dintr-un soldat destoinic și servitor al lui Hristos, el a devenit un asasin de copii și un adorator al Diavolului.

Este perioada cea mai tulbure din existența sa și care ridică controverse.

O copilărie zbuciumată

Se impune o precizare în privința numelui. „Rays” a mai fost ortografiat „Rais”, sau „Raiz”. Gilles de Rays, pe scurt, „Gilles”, este semnătura ce datează din 3 septembrie 1438 în lucrarea abatelui Bossard, sau „Gilles de Rays”, după un pergament original din 1429, provenind din arhivele de la Tremoille ce figurează în cartea Dr. Cabanis, Legendes et Curiosites de l’Histoire.

Astfel, ortografierea „Reiz” este greșită.

Gilles de Rays era cel mai mic nepot a lui Du Guesclin, descendent din Brumor de Laval, rudă cu vechile familii de Montmorency-Laval, Machecoul și Craon. 

El s-a născut în Anjou, la sfârșitul anului 1404, în castelul Champtocé, într-o încăpere denumită „Turnul Negru”.

Tatăl său, Guy II de Laval, senior de Blaison, de Chamille și de La Monthe Achard, luase de soție, pe Marie de Craon (5 februarie 1404). Această căsătorie din interes avea să pună capăt unor certuri între cele două familii, Marie aducând ca dotă baronatul de Rays, ce data din anul 1000.

Nașterea lui Gilles a avut loc probabil în lunile octombrie sau noiembrie ale anului 1404, el fiind botezat în biserica parohială din Champtocé. 

Și-a pierdut mama la începutul anului 1415, iar la scurt timp a survenit și decesul tatălui său, datorat unui accident de vânătoare, când a fost sfâșiat de un mistreț.

Tutore și mentor i-a fost Jean de Craon, în vârstă de 60 de ani. În acesta, Gilles a avut un exemplu puțin recomandabil, datorită firii sale molatice și orgolioase, mândru de originea sa nobilă, amestecându-se în afaceri dubioase și comploturi. Gilles va învăța de la el cum poți face avere indiferent de mijloacele folosite.

Nebunia, o moștenire genetică?

Pentru unii autori, care s-au aplecat asupra vieții sale, Gilles de Rays s-a dedat din cea mai fragedă vârstă, unor vicii ce l-au făcut celebrul. 

Ei au descifrat la el urmele unei eredități încărcate despre care alții nu știau nimic, decât poate despre temperamentul lui Jean de Craon și porecla de „Nebuna”, dată bunicii sale dinspre mamă, Ioana de Craon.

Marc Dubu relatează că Gilles suferea de epilepsie:

Adesea Guillemette, lenjereasa, a găsit copilul ridicat din pătuțul său, cu ochii ieșiți din cap, cu buzele pline de spumă, agitându-și mâinile crispate, ca și cum ar fi vrut să se apere de niște animale dezlănțuite, sau de demoni înfuriați.

De aici și până la nebunie nu este decât un pas. Dubu continua:

Dar, ceea ce te surprinde la el, mai ales, este cutezanța, expresia ochilor albaștri a căror surprinzătoare vivacitate denotă uneori acea ardoare pasionată pe care o au unii nebuni.

Absența unor date sigure nu ne permite să stabilim care au fost originile comportamentului sexual anormal ale lui Gilles de Rays. Există prezumția că de foarte tânăr s-ar fi dedat la sodomie. Nu se cunoaște să fi avut înclinații platonice sau angelice. Nu se poate susține nici teoria homosexualității.

Deasemenea, nu se cunoaște adevărata cauză care l-a determinat pe Jean de Craon să-l căsătorească pe Gilles de timpuriu. 

Să fi fost intenția de a-l pune la adăpost de viciile copilăriei, sau mai degrabă dorința ascunsă de a se debarasa de el?

Fără a-i cere părerea, la 30 noiembrie 1420, la numai 13 ani, l-a căsătorit cu Catherine de Thouars care împlinise 21 de ani. Dar intervenția parlamentului a oprit acest demers.

Jean de Craon a ales o altă moștenitoare, nu mai puțin bogată, nepoata lui Ioan al V-lea, duce de Bretania: Beatrix, fiica vicontelui Alain de Rohan, seigneur de Porhoët. Dar nici aceasta căsătorie nu avea să se realizeze din cauza certurilor ce reizbucniseră între familiile Montforts și Penthievres.

Odată ostilitățile încheiate, la începutul anului 1420, Gilles a luat-o de soție pe verișoara sa, Catherine the Thouars, fiica lui Miles de Thouars și Beatrix de Montjean.

Mireasa a fost răpită, iar căsătoria a fost efectuată în secret la 30 noiembrie 1420 la biserica parohială. După un conflict iscat cu Curtea de la Roma, la 26 iunie 1422, arhiepiscopul de Angers a dat binecuvântarea nupțială lui Gilles de Rays și Catherinei de Thouars, în biserica Saint-Maurille din Chalonnes.

Gilles a primit o educație aleasă, ce îl putea situa printre marii mecena ai secolului al XV-lea, precum Rene d’Anjou, familia Medici, sau ducii de Berry și Bourgogne. El a dovedit de timpuriu mari înclinații pentru studiul artelor, pe care averea sa i-a permis sa le cultive. Citea și vorbea fluent în limba latină, fără a-și neglija însă nici limba maternă.

La maturitate însă, caracterul lui Gilles de Rays va oferi un amestec straniu de malefic și naivitate, duritatea războinicului alternând cu rafinamentul artistic. Instinctele rele nu l-au atras; cu toate acestea, cinismul lui Jean de Craon a lăsat asupra lui o amprentă ce va da roade.

Gilles de Rays și-a scuturat jugul; el nu mai dorea să suporte sclavia tutorelui său și primul său gest a fost să-și ceară drepturile asupra imensei sale averi: atunci avea 20 de ani.

Gilles de Rays și Ioana d'Arc

Perioada din viața lui Gilles de Rays în cursul căreia acesta a fost un fidel companion Ioanei d’arc prezintă puțin interes pentru istorici, care s-au aplecat mai mult asupra procesului său, cercetărilor alchimice sau descrierii crimelor săvârșite.

Moartea, la 21 octombrie 1422, a lui Carol al VI-lea, a aruncat provinciile franceze într-o serie de războaie fratricide, în care fuseseră atrași și englezii. În 1428, englezii care ocupaseră deja Pontorson, Laval, Mehun-Sur-Yevre și Beaugency au lansat asediul Orleans-ului.

La 6 martie 1429 a avut loc prima întrevedere între Gilles de Rays și Ioana d’Arc. La Poitiers, Ioana d’Arc a fost examinată de prelați și medici și recunoscută demnă de a-și îndeplini misiunea pe care regele i-a încredințat-o.

Expediția asupra Blois-ului a fost decisă cu scopul de a elibera Orleans-ul, iar Gilles a participat la bătălie alături de eroină. 

În mijlocul unor aclamații generale, Ioana d’Arc a pătruns la 29 aprilie 1429 în Orleans, iar pe Gilles l-a însărcinat cu aprovizionarea trupelor și locuitorilor.

În luptele ce au urmat, unde au pierit mulți englezi, Gilles s-a remarcat prin vitejie. Drept răsplată, regele l-a recompensat cu 1.000 de livre, sumă colosală pentru acele timpuri.

Totodată, lui Gilles i s-a dat sarcina de a aduce candela de la mănăstirea Sfântul Remy și de a o duce la Notre-Dame. Această mare demnitate avea să recompenseze ajutorul constant pe care Gilles de Rays l-a adus coroanei.

În plus, în 8 septembrie 1429 i-a fost acordat titlul de mareșal, permițându-i-se să-și orneze blazonul cu un chenar de flori de crin pe un fond de azur. 

La parada militară care-l conducea pe regele Carol al VII-lea până la porțile Parisului, alături de Ioana d’Arc, pășea și Gilles de Rays. Însă, în acea zi fatidică de septembrie 1429, Ioana d’Arc a fost rănită, iar Carol al VII-lea a abandonat lupta și s-a retras pe malul Loarei.

Gilles probabil că se afla în preajma sa, făcând parte din curtea ce-l escorta, ca și Ioana d’Arc, dar niciun text nu menționează acest fapt.

Nu se cunoaște nici ce a făcut Gilles de Rays între 1430 și 1433, data întoarcerii sale definitive în Bretania.

La Louviers, în decembrie 1430, Jean de Luxembourg a trădat-o pe Ioana d’Arc englezilor, care i-au înscenat la Rouen cinicul proces. După unele ipoteze, Gilles ar fi încercat s-o elibereze, dar din nefericire a survenit moartea eroinei.

În fruntea unei armate, Gilles a continuat lupta, înregistrând o serie de succese răsunătoare, dar care în curând aveau să se diminueze. 

Poate că viața de campanie, în mijlocul trupelor, care nu-i permitea să dispună de timp pentru a se consacra artei și nici plăcerilor, l-au determinat în cele din urmă pe Gilles să renunțe la cariera militară.

Nimic nu-l va mai putea reține, nici chiar promisiunea scrisă prin care s-a angajat la Chinon, la 8 aprilie 1429, să-l servească pe Georges de la Tremoille până la moarte. 

O ultimă campanie, în martie 1434, când îi va însoți pe Richemont, Jean de Bueil și Prigent de Coetivy, va pune capăt activității sale de oștean în slujba regelui.

Misteriosul Barbă Albastră

Se știe că o serie de autori au încercat să imortalizeze portretul fizic al lui Gilles de Rays. Documentele depuse la proces nu precizează nimic de aceasta direcție, afară de două picturi păstrate la Biblioteca Națională.

Una (manuscrisul latin nr. 17663) îl reprezintă stând în picioare, fără barbă, în costum Renaissance, în fața episcopului de Nantes, promotorul și un grefier. Celălalt manuscris (manuscris francez nr. 23836) reproduce execuția de la 26 octombrie 1440.

O reprezentare mai exactă o datorăm lui Bernard de Montfaucon, care în Monuments de la Monarchie francaise ne oferă un portret al lui Gilles de Rays în mare ținută de cavaler, cu partea de jos a feței ascunsă de viziera căștii.

În ciuda acestei precarități de documente, diverși istorici vorbesc despre prestanța nobilă și aerul lui distins, dar mai ales despre faimoasa lui barbă albastră. În două vechi texte bretone dintr-o legendă, Gilles apărea, conform celor spuse de abatele Bossard, sub chipul faimosului „Barbă Albastră”.

Doctorul Hermandez, autorul cărții Istoria lui Barbă Albastră, care nu este altceva decât o reluare a legendei regelui Comor, menționează că „Gilles de Rays a fost întocmai ca și regele Gomor, lovit de blestemul unui conciliu de episcopi”.

Verrill, un istoric contemporan, în Lucrare asupra Inchiziției, menționează:

Este cunoscut sub numele de Barbă Albastră și se povestește că un demon familiar a schimbat barba roșie a mareșalului în albastră.

Charles Lea, în cartea sa Inquisition, a reluat și el această anecdotă conform tradiției, adăugând:

Demonul i-a schimbat într-o barbă de un albastru arzator superba barbă roșie, de care Gilles era așa de mândru.

P. L. Jacob menționează că Gilles avea o figură calină, ce era închisă la culoare de mustățile sale mici și barba tăiată în coadă de rândunică. Această barbă deosebită, ce nu se asemăna cu nici una, era neagră, deși părul îi era blond, și sub un anumit unghi al luminii, reflexiile ei păreau albăstrui, de unde venea și porecla dată lui Gilles de Rays de „Barbă Albastră”.

Dacă am refuzat să luăm în considerare această asimilare a lui Gilles de Rays cu Barbă Albastră, în schimb găsim în Demonomanie de Bodin (carte publicată în 1580) un curios pasaj demn de reținut:

Baronul de Raiz (care a fost condamnat la Nantes și executat ca fiind vrăjitor) după ce a mărturisit a fi autorul a opt ucideri de mici copii, pe când vroia să-l ucidă pe de-al noulea și să-l consacre Diavolului, pentru a dobândi favoruri de la Satan.

Oricare ar fi portretul lui Gilles de Rays, descris fie în termeni elogioși, sau ca o brută, se poate spune că în prima parte a vieții sale a dat dovadă de bravură, îndrăzneală și curaj. Aceste incontestabile calități au fost însă umbrite de trei defecte dominante: orgoliul, luxul și cruzimea.

Lux și decadență

Orgoliul exaltat până la delir a fost unul dintre viciile sale principale. Această puternică iubire de sine, care l-a făcut să-și admire monstruoasele crime cu care se laudă în fața celor din preajmă, dorința de a nu avea seamăn în lume, orgoliu întâlnit la marii criminali sadici, constituie o orbire diabolică ce a condus la însăși căderea lui.

Există la el o luxură devorantă, legată de un temperament înfocat. Gilles de Rays părea că se află într-un somn letargic. Nu ieșea din el decât atunci când remușcările îl aruncau la picioarele crucifixului, sau datorită unor noi plăceri morbide.

Această luxură pe care fiecare nouă jertfă adusă lui Satan, o reanima, îl făcea să se abandoneze repede unor plăceri trecătoare. El căuta cu perseverență în sadism și sacrilegiu, voluptăți noi ce-l îndepărtau de calea cea dreaptă.

Cruzimea și deviația sexuala la Gilles erau înnăscute sau dobândite?

Există prezumția că luxura, combinată cu un spirit curios și mereu treaz, atras de bizarerie, în căutarea straniului, conduce mai mult, sau mai puțin repede la sadism și asasinat.

Din confesiunea făcută, se poate deduce că Gilles, încă din tinerețea sa, a avut un comportament sexual deviant. În timpul campaniilor militare, el ordona să fie spânzurați francezii ce dezertaseră la inamic, fapt care, coroborat cu alte pedepse practicate în acele timpuri, nu făcea totuși o notă extremă.

Abatele Bossard și Huysmans presupun că într-o carte a lui Suetoniu, aflată în posesia lui Gilles, acesta găsise imagini ce i-au alimentat înclinația spre desfrâu.

Cartea, scrisă în limba latină, relata viața și moravurile cezarilor de la Roma. Erau descrise scene de violare a copiilor și de martirizare a acestora pentru satisfacerea unor plăceri.

„Am dorit – mărturisea Gilles – să imit pe acești cezari, pe Tiberiu, pe Caracalla și alții, urmărind imaginile cărții”. Este un argument ce nu trebuie neglijat, căci Gilles avea o fire imaginativă și îi făcea plăcere să asiste la suplicii.

El a avut ca profesori pe Tiberiu și Caligula, ce recomandau călăilor să lovească mai lent victimele ce trăgeau să moară.

Un monstru cu chip de om

Decesul lui Jean de Craon, survenit la Champtocé, la 15 noiembrie 1432, a însemnat pentru Gilles de Rays, în vârstă de 28 de ani, dobândirea unei averi fabuloase, avere la care avea să se adauge și conacul de la Blaison, provenit de la tatăl său.

I-au revenit proprietăți a căror simplă enumerare ar umple o pagină de carte. Veniturile aduse de acestea se cifrau la fantastica sumă de 30.000 de livre, la care se adăugau veniturile de mareșal de Franța de 25.000 de livre și încă 6.000 de livre, rentele fraților ducelui de Bretania.

La toate acestea, dacă mai socotim și mobilierul în valoare de peste 100.000 de livre, aurul, bijuteriile și argintăria dobândită de la strămoși și de la soția sa, se poate înțelege că Gilles dispunea de un statut de prinț.

Călare pe calul său favorit „Cassenois”, în mijlocul unui alai magnific, el obișnuia să traverseze orașele, satele și câmpiile pentru a lua parte la fiecare spectacol unde i se glorificau bravura și fastul.

Acest murmur de adorație se va transforma însă curând într-un strigăt dureros. Însă la acea vreme nimeni nu vedea în Gilles de Rays introvertitul și criminalul laș în care acesta se transforma treptat.

Deocamdată, între zidurile castelului din Tiffauges, departe de ochii lumii, Gilles se dedica fără reținere desfrâului, torturii și își chinuia tinerele victime pradă freneziei minții sale bolnave.

Totuși, remușcările par să-l asalteze din când în când. În 1434, este marcat de o criză de misticism și, câteva luni mai târziu, la 26 martie 1435, Gilles a confirmat înființarea fundației Sfinților Inocenți, prin care se angaja să întrețină 80 de persoane, inclusiv pe capelanul și cântăreții capelei, pe care i-a îmbrăcat cu mult fast, în țesături cu fir de aur și argint.

Abatele Bossard, în lucrarea sa, estimează obiectele de cult din aur și argint la o valoare fabuloasă. 

Conform părerii unor specialiști în psihopatologie, muzica religioasă poate conduce la o beție mistică și sexuală, ca de altfel la toate manifestările crude sau anormale, mai ales dacă condițiile patologice există.

Ori, la Gilles de Rays, companionul Ioanei d’Arc, artist pasionat și luptător în Războiul de 100 de ani, existau cu prisosință. Este cert că lui Gilles îi făcea plăcere să audă strigătele sfâșietoare ale victimelor sale.

Gilles de Rays adora viața fastuoasă. Mijloacele de care dispunea îi permiteau să-și realizeze fanteziile cele mai costisitoare: cărți rare bogat împodobite, bijuterii, miniaturi, tapițerii scumpe sau mirodenii și mese cu care își epata invitații.

Însă a ajuns să cheltuie sume imense, sponsorizând spectacole de teatru, în care persoana sa juca un rol important, alături de Ioana d’Arc. Mesele, festivitățile și cheltuielile nenumărate au făcut ca în aproape șase ani să dispară veniturile provenite din imensul său patrimoniu, rămânând în schimb doar cu vagi satisfacții de orgoliu și o ruină amenințătoare.

Secta celor decăzuți

În jurul său roiau o sumedenie de personaje sărăce și curtezani avizi cu moravuri decăzute. Acești complici aparțineau unor lumi diferite: nobili, clerici, oameni din popor, țărani și vrăjitoare. Nici unul nu se dădea înapoi de la a faptui o crimă, pentru a satisface pasiunile stăpânului.

Ei erau chiar gata să trădeze pentru a conferi aparența unei prietenii sincere față de Gilles. Acesta, la rândul său, le acorda deplină încredere și-i acoperea cu favoruri și bani, în schimbul răcolarii de victime pentru satisfacerea poftelor sale.

Acoliții săi luau parte la ședințele de magie neagră și sacrilegii. Conștienți, ei se dădeau la sodomie pentru a-i fi pe plac lui Gilles, ducând la extrem profanarea victimelor inocente, în văzul numeroșilor asistenți.

Toți erau conștienți de greșelile pe care le săvârșeau. Dintre toți, doi veri, Gilles de Sille și Roger de Broqueville, se remarcaseră prin silința de a-i fi pe plac lui Gilles și prin ajutorul dat la cercetările alchimice.

Un loc aparte în suita mareșalului sodomist îi revine lui Eustache Blanchet, din diocesa Saint Lo, chemat la Tiffauges în 1438. Preot și pederast, în vârstă de 39 de ani, petrecăreț și vorbăreț, el a căutat în final să se dezică de Gilles și faptele sale.

Însă nu există nici o urmă de îndoială că Blanchet era la curent cu faptele stăpânului său. 

Totul reiese din depoziția pe care, la 17 octombrie 1440, a susținut-o în procesul canonic: dacă el l-a recrutat pe Prelati este pentru că-l știa a fi un bun alchimist și evocator. Blanchet a mai pretins că nu cunoștea nimic despre soarta copiilor dispăruți, afirmând doar că a auzit vorbindu-se că Gilles ar sacrifica copii demonilor și că sângele acestora îi servea pentru a scrie cărți de magie neagră.

Henriet și Poiton

Printre complici se mai numără Henriet și Poiton, inseparabili în viață, ca și în moarte. 

Depozițiile lor se asemănau, deși nu au fost identice, ele au fost făcute în fața episcopului de Nantes. Se pare că cei doi l-au slujit pe Gilles de Rays mai mult din dorința de îmbogățire și mai puțin din nevoia de satisfacere a unor pasiuni bolnăvicioase.

Henriet, pe numele său adevărat Henri Griart, s-a născut la Paris în 1414 în parohia Saint Jacques de la Boucherie (unde a trăit celebrul alchimist Nicolas Flamel). Avea 26 de ani când a fost arestat împreună cu Rays. 

Pe când se afla în serviciul mareșalului l-a cunoscut pe Poiton, pe numele adevărat Etienne Corillant, născut la Pouzauges, în dioceza Lucon.

Prieten intim al mareșalului, confident și adept al plăcerilor dezonorante, acesta lua parte activă la asasinarea victimelor. 

Complicii, mai întâi ciopărțeau victimele, smulgeau viscerele pe care Prelati le ducea la altar pentru a servi în omagierea Diavolului, iar în final ștergeau urmele de sânge din camera în care stăpânul lor săvârșea crimele.

Tot lor le revenea sarcina de a face să dispară corpurile celor torturați, incinerându-le pe ruguri de lemn de stejar, iar cenușa le era aruncată în șanțuri și latrine.

Această listă de criminali sadici ar fi incompletă dacă nu le-ar menționa și pe bătrânele vrăjitoare ce străbăteau neîncetat satele și cătunele pentru a procura viitoarele victime. Raporturile pe care le-au întreținut aceste femei cu Gilles de Rays sunt dovada existenței unei practici vrăjitorești activă în satele din Franța sfârșitului de secol al XV-lea.

În depoziția de la 22 octombrie 1440, Gilles a mărturisit că în cursul peregrinărilor sale a vizitat două vrăjitoare pentru a recruta alchimiști, evocatori și persoane ce practicau magia.

Femeile vindeau copii, în schimbul unor sume importante de bani. Una dintre vrăjitoare, Perrine Martin, cunoscută sub numele de La Meffraye, în vârstă de 60 de ani, locuia la Nantes, în apropiere de hotelul La Suze.

Ea străbătea satele din jur și ademenea copii, spunându-le povești și dându-le dulciuri. Oamenii lui Rays își făceau apoi apariția, le legau mâinile și-i băgau în saci pe care îi duceau la Tiffanges, Machecoul sau Champtocé, unde victimele dispăreau pentru totdeauna.

Alchimie și evocări de demoni

În mijlocul acestei armate de oameni care îl secondau în toate acțiunile sale, Gilles de Rays ducea o viață de boem. Lipsit de afectiune familială, distanțat de femeia cu care se căsătorise pentru averea sa, el se dezinteresa de tot, inclusiv de educația fiicei sale.

Pe drumul roman ce lega Nantes de Poitiers, Gilles și-a construit un castel antic la confluența râurilor Sevre Nantaise și Crume – fortăreața Tiffauges. Aceasta era o construcție impresionantă , care a devenit locul său predilect.

În camerele decorate cu lambriuri sculptate și acoperite cu tapițerii prețioase, Gilles de Rays ducea o viață de mare senior. Înclinațiile contra naturii ale mareșalului își au, după unii autori, originea în obiceiurile vechilor locuitori din zonă, Teifalii, care îi sodomizau pe tineri.

În castelul Tiffauges, Rays construise o capelă, dedesubtul căreia se afla o criptă dedicată Sfântului Vincent. Aici oficia liturghia neagră în onoarea Satanei.

Celebrându-și origiile, Gilles în fond nu făcea altceva decât să-i copieze pe patricienii Romei decadente. Excesul de alcool i-a provocat o intoxicație cronică, fapt subliniat cu prilejul procesului (ședința din 13 octombrie 1440).

Printre faptele pe care i le vor reproșa contemporanii, se numără și comportamentul față de soția și fiica sa, pe care le-a exilat la Pouzauges și Ingrandes, unde vor rămâne până la moartea lui.

În acest timp, a izbucnit o dispută cu Jean al V-lea, privitor la unele proprietăți, printre care și Champtocé. De teamă să nu cadă în mâinile dușmanilor săi, Gilles de Rays a pus servitorii de încredere să șteargă urmele crimelor săvârșite la Champtocé.

În acest fel, soldații din garnizoană care au percheziționat proprietatea, nu au descoperit nimic compromițător, rămășițele copiilor martirizați fiind incinerate, cu câteva zile mai devreme, într-unul din turnurile al fortăreței. 

Curând, Champtocé, va trece în proprietatea lui Jean de Malestroit. 

În tot acest timp, experiențele alchimice nu au încetat la Tiffauges, în ciuda faptului că averea lui Gilles scădea văzând cu ochii.

În Histoire de Bretagne (1707), Dom Lobineau descrie experiențele lui Gilles:

El a trimis să fie găsiți toți aceia ce aveau de-a face cu arta sublimă a alchimiei, și nu a trecut mult timp până au fost descoperiți oamenii cunoscători ai cabalei Filosofiei Metalice, ce-și atribuiau numele de adepți și cu ajutorul cărora spera să fixeze mercurul, sau argintul viu.

Dar vizita neașteptată a Delfinului îl va determina să distrugă laboratorul improvizat, cu întreaga aparatură. Care a fost oare motivul care l-a determinat pe viitorul rege Ludovic al XI-lea să fie oaspetele lui Gilles? Cel mai probabil a fost vorba despre pacificarea drumurilor ce legau Bretania de Poitou.

Drumurile erau pline de hoți, tâlhari, criminali și țărani răsculați iar Gilles, care era responsabil pentru menținerea păcii și a ordinii în regiune, își neglijase complet responsabilitățile. 

Odată Delfinul plecat, flacăra s-a aprins din nou în laboratorul secret de la Tiffauges, iar Gilles a devenit o pradă ușoară în mâinile șarlatanilor veniți din întreaga Europă și care se străduiau să-l stoarcă cât mai mult.

Cel mai celebru dintre acești pretinși alchimiști a fost Jean de la Riviere, care i-a solicitat lui Gilles exorbitanta sumă de 20 de scuzi de aur pentru procurarea instrumentelor necesare riturilor de Goeție.

Istoria consemnează numele altor alchimiști sau evocatori de demoni, cum ar fi Du Mesnil și un oarecare Loys. Se vorbește chiar de o evocare făcută de un magician căruia i s-a pierdut numele, care i-a îngrozit pe toți și care s-a sfârșit cu moartea evocatorului.

Disperat că nu poate găsi în Franța un alchimist demn de acest nume, dezinteresat și atotcunoscător, Gilles l-a trimis pe Eustache Blanchet în Italia. Blanchet a găsit la Florența un asemenea alchimist în persoana lui Francesco Prelati.

Misteriosul alchimist Francesco Prelati

Francesco Prelati s-a născut la Montecatini, în apropiere de Pistoia, dioceza Lucca. El a urmat studii teologice și a fost hirotonisit preot de episcopul de Arezzo. 

Acest lucru nu l-a împiedicat însă să se dedice geomanției și alchimiei sub îndrumarea medicului florentin Jean de Fontanel. Însoțindu-l pe acesta, a invocat demonii care li s-au înfățișat într-o zi sub forma a 20 de corbi, ce nu au scos nici un sunet.

Altădată au convenit să invoce un diavol, denumit Baron, ce s-a prezentat sub forma unui tânăr, cu care s-au învoit ca, de câte ori doreau să-l cheme, să-i sacrifice o găină, o porumbiță, o turturea sau porumbel.

După mai multe întrevederi, facilitate grație intervenției unui oarecare Guillaume de Montepoliciano și a numeroase prânzuri luate împreună, Blanchet a vrut să afle de la Prelati o serie de amănunte în domeniul alchimiei și, obținând de la el răspunsurile așteptate, i-a pus întrebarea cheie asupra magiei.

Fără sa ezite, Prelati a afirmat că este în măsură să execute invocări de demoni. La propunerea lui Blanchet de a se pune în slujba lui Gilles, Prelati și-a dat acordul de a-și pune știința în slujba mareșalului.

Prelati nu a uitat să ia cu el un vechi grimoar (carte de vrăjitorie) pentru a-l convinge pe stăpânul lui Blanchet de cunoștințele sale.

Anunțat printr-o scrisoare de sosirea lor, Gilles a trimis în întâmpinarea celor doi, pe colaboratorii săi apropiați, Henriet și Poiton, după care l-a primit pe Prelati la Tiffauges.

Despre fizicul lui Prelati s-a păstrat o descriere foarte amănunțită, datorată lui de Roujoux:

O figură impozantă și severă, cu ochi arzători, o voce bărbătească pătrunzătoare, o barbă deosebită prin albeața sa evidențiau un om aparținând Orientului.

Prelati l-a cucerit repede pe Gilles, i-a devenit complice și l-a antrenat în săvârșirea celor mai depravate păcate. Solicitând victime umane pentru sacrificiile infernale, el avea sa facă din Gilles un criminal sadic.

Prelati avea să întâlnească la castel un oarecare Breton, care îi va procura o carte legată în piele neagră, scrisă pe pergament, ce trata despre invocarea demonilor. Gilles, care tocmai își vânduse Champtoce, ardea de dorința de a-și salva bruma de avere ce îi mai rămăsese.

Nimeni nu se îndoia de cunoștințele lui Prelati, pe care toți îl credeau capabil să invoce diavolul, denumit de el „Maestrul Aliboron”.

Să remarcăm că Prelati se comporta exact ca un vrăjitor. El se deda la conjuratii, apoi la evocatii, forma superioară a vrăjitoriei.

Pe la mijlocul secolului al XV-lea, puțini oameni știau să citească și încă mai puțini să interpreteze figurile enigmatice ale unui grimoar.

Încercările repetate de a-l invoca pe Baron au fost sortite eșecului și Prelati l-a sfătuit pe Gilles să semneze cu sângele său un pergament, prin care își dăruia, după moarte, sufletul Diavolului. Documentul era însoțit de mâna dreaptă a unui copil, ochii și inima acestuia.

Acest pact îl angaja pentru totdeauna pe Gilles de Rays pe calea satanismului. În același timp, nici el și nici Prelati nu puteau ignora punctul de vedere al Bisericii în această problemă capitală, tratată de Sfântul Augustin, privitor la realizarile magicienilor și vrăjitoarelor pe baza unui pact cu demonii. Din această cauză, totul trebuie făcut în cea mai mare taină posibilă.

Eliphas Levy, renovatorul ocultismului în secolul al XIX-lea, s-a referit și el la Gilles de Rays:

Într-o capelă secretă a castelului său din Machecoul, el serba liturghia neagră, fiind ajutat de un iacobin excomunicat. La ridicarea cupei, se tăia gâtul unui copil și mareșalul se împărtășea cu o bucată de anafură înmuiată în sângele victimei.

Peste 800 de victime nevinovate

Dovezile menționează că mareșalul și-a procurat mulți copii și cu ajutorul servitorilor săi, Henriet și Poiton, îi tortura, sodomiza și ucidea, strângânu-le sângele pentru a scrie pacte și a-l invoca pe Diavol, în vederea obținerii de comori și a face alchimie.

P. L. Jacob îl mai acuza pe mareșal că ucidea copiii pentru a face baie în sângele lor și a invoca demonii. S-a creat de fapt o confuzie între Gilles de Rays și Ludovic al XI-lea pe de-o parte și papa Inocențiu al VII-lea și contesa Bathory, pe de altă parte.

Sângele ființelor nevinovate a curs în valuri. Cifrele cele mai fanteziste au fost avansate, numărul copiilor sacrificați oscilând între 140 (cifra admisă la data procesului) și 800 (cifra avansată ceva mai târziu).

În Istoria Franței, Michelet, referindu-se la Gilles de Rays, afirma că ar fi sacrificat 140 de copii. În același timp, doctorul Jules Regnault concluziona că la castelul Tiffauges au fost descoperite oasele a mai mult de 200 de victime. Bernelle și Huysmans apreciază că nu e imposibil ca Gilles să fi omorât până la 800 de copii. 

Meunier estimează numărul victimelor la aproximativ 600:

Fără a merge până la cifra de 800 pe care o adoptă unii istorici și despre care Bossard spune că nu e veridică, iar Huysmans că este prea mare în raport cu cea reală, noi considerăm că poate fi reținută cifra de cinci, la șase sute de victime omenești.

Ceea ce este cert este că Gilles nu-și amintește numărul victimelor sale. În consecință, fiecare dintre cifrele avansate este plauzibilă. 

Singuri, Solomon Reinach și doctorul Hernandez susțin că nu a fost vorba niciodată de asemenea cifre, totul fiind produsul imaginației călăilor lui Gilles de Rays.

Numeroasele documente oficiale și autentice vin să contrazică această opinie; este vorba de principalele depoziții ale martorilor la proces, ale părinților și rudelor victimelor precum și ale propriilor săi complici, Prelati, Henriet și Poiton, martori indispensabili la orgiile sale ucigașe.

Se pare că, rămânând un introvertit sexual, Gilles a sacrificat demonilor, la sfatul lui Prelati, mâna, ochii și inima victimelor sale. Ingrozitorul gust pentru sânge, semn al unei primitivități la o ființă așa de rafinată și producerea de suferință aproapelui, nu i-au venit cu totul întâmplător.

Vrând să dea o dublă lovitură, el a urmărit să combine spasmul voluptos, rezultat din crima sadică, cu invocarea demonului. Întocmai ca preoții din Antichitate care sacrificau victimele idolilor lor, după ce le violaseră, la fel procedase și Gilles de Rays cu copiii.

Informația oferită de comisarul ducelui de Bretania, privitor la crimele lui Gilles de Rays, al cărei original se găsește la Arhivele Departamentului Loire Inferieure, vine să ne ofere detalii suplimentare asupra detaliilor care au ieșit la iveală în timpul procesului lui Gilles de Rays.

Documentele ne furnizează în detaliu informații privitoare la dispariția de copii, de care Gilles și complicii săi erau acuzați.

Depozițiile lui Henriet Griart și Etienne Corillant, zis și Poiton, la procesul ce a avut loc la 17 octombrie 1440 privitor la monstruozitățile săvârșite de Gilles și complicii săi, sunt zguduitoare.

Henriet și Poiton își amintesc că i-ar fi încredințat fiecare câte 40 de copii, băieți și fețe, lui Gilles, care mai înainte de a-i asasina, i-a sodomizat.

Gilles de Rays practica unul dintre cele mai curioase forme de sadism, căci mai înainte de a ajunge la orgams, Gilles ordona ca victimele să fie legate de către complicii săi, care le spânzurau de un cârlig de fier.

În momentul în care cea mai atroce teamă se putea citi pe fețele palide sau viața era pe punctul de a-i părăsi, mareșalul îi elibera pe copii, le ștergea lacrimile și îi lua pe genunchi, ca și cum ar fi vrut să-i scape de suplicii.

El dorea astfel să obțină afecțiunea lor.

În acea clipă, când pline de recunoștință, victimele surâdeau și-și recăpătau culorile naturale, cu măiestria unui artist, le inciza încet gâtul și în vreme ce se scălda în sângele ce curgea în valuri, el le contempla și le aspira ultimul suspin.

Când totul era terminat, Gilles își punea complicii să dezmembreze victimele, oferindu-și această scenă de măcelărie sălbatică. Cele mai macabre scene îi ofereau maximul de plăcere: amputarea membrelor, secționarea gâtului, sau separarea capului de corp cu o bardă. 

Adeseori le scotea măruntaiele sau le pisa creierul și zdrobea craniile, cu un ciomag ghintuit, denumit baculum.

Un râs formidabil făcea să se cutremure zidurile castelului: un râs de vampir, de depravat sadic, posedat de o groaznică nevroză care vedea în Satan stăpânul său.

Lui Satan, spune Del Rio în cartea sa Dsq Magic, îi place să provoace râsul ce comite cele mai urâte blasfemii. Durerea și moartea erau pentru Gilles cea mai mare sursă de plăcere. Chiar Poiton povestea că Gilles nu pierdea nici un amănunt din agonia victimelor sale, apropiindu-se mai mult de ele pentru a le vedea mai bine.

Confesiunea făcut de Gilles când a compărut, sâmbătă 22 octombrie 1440, în fața judecătorilor ecleziaști, reconfirmă cele relatate de noi. 

O astfel de depoziție îl așează în mod categoric pe Gilles de Rays printre criminalii cei mai celebri ai istoriei. Prin amploarea viciilor stranii, cruzimea morbidă, de neimaginat, crimele săvârșite într-un mediu luxos depășește pe iluștrii Cezari.

O practică comună de-a lungul istoriei

Dacă ne referim la istorie, jertfirea copiilor făcută demonilor era o practică întâlnită în cea mai îndepărtată Antichitate, fiind menționată și în Vechiul Testament. Se întâlnesc sacrificii aduse baalilor fenicieni și în cultele chtoniene din Grecia.

Se regăsesc acuzații aduse primilor creștini, cărora Tertulian s-a străduit să le apere puritatea, precum și în acelea pe care Biserica le-a formulat împotriva evreilor, diverselor secte eretice și Ordinului Templierilor.

Ele mai pot fi întâlnite în religia druidică, cultul Aztecilor, sau în cadrul ceremoniilor indienilor din Yucatan și Honduras.

Există în aceste sacrificii ceva sadic, sângeros și pervertit ce nu poate displace lui Satan. El iubește acest gen de ofrandă ce sfârșește prin a ucide fructul în floare și pune capăt speranței și inocenței.

Sodomia era în așa măsură răspândită în secolul al XV-lea, încât constituia împreună cu magia și idolatria, unul dintre principalele capete de acuzare aduse împotriva Templului: intrarea în Ordinul Templierilor comporta ceremonii stranii în decursul cărora noul venit trebuia, ca și la sabbat, să-i îmbrățișeze pe cavalerii bătrâni, sărutându-le părțile ascunse ale corpului.

Sigiliul Ordinului Templierilor reprezenta doi dintre membrii săi pe același cal, fapt care recunoștea deschis practicile homosexuale. Ele aveau ca scop evitarea oricărui contact cu femeile, acestea putând dezvălui secrete ale Ordinului Templierilor.

Cum se vede, aceste aberații au dăinuit atât în Antichitate cât și în Evul Mediu, precum și în secolele următoare.

Marchizul de Sade, condamnat pentru sodomie în 1772, se preocupa deopotrivă de satanism, ca și de doctrinele practicante în vremea sa de Mesmer și Cagliostro.

Cărțile sale sunt pline de arhiepiscopi, iezuiți pederaști, satanisti și necrofili, chiar antropofagi.

Profil psihologic neobișnuit

Diverși scriitori, printre care și Done Lobineau (Histoire de Bretagne) sunt de părere că Gilles de Rays avea spiritul alterat și că în societate se comporta ca un nebun. 

Abatele Bossard, la rândul său, într-o lucrare monumentală, publicată în 1886, se întreaba dacă acesta nu prezenta tulburări intelectuale, încercând să facă diferența „dintre posedat de diavol” și „nebun”. Bossard inclina să creadă că ne aflăm în fața unui caz de nebunie lucidă.

Mareșalul a dat dovadă de o perfectă luciditate când masacra copii, în așa măsură că deseori era cuprins de sincere remușcări. 

Părerea conform căreia Gilles de Rays ar fi suferit de epilepsie, având adeseori crize, nu rezistă unui examen mai atent. Din punct de vedere istoric, dacă aceste crize ar fi avut loc, ele nu ar fi putut trece neobservate, nici de cei din preajma lui Gilles de Rays, nici de judecători. 

Medicii sunt de altfel unanimi în respingerea ipotezei crizelor comițiale, care ar sta la originea lor.

Salomon Reinach și Fernand Fleuret sunt de părere că procesul intentat lui Gilles de Rays nu a fost altceva decât o mașinărie judiciară pusă la cale de Ioan al V-lea, duce de Bretania, avid și invidios suzeran al lui Gilles, care avea interes să pună mâna pe bunurile sale.

Astfel, Salomon Reinach menționează:

Condamnarea și dispariția mareșalului erau necesare ducelui de Bretania și cancelarului său, episcopul de Nantes. Data prevăzută pentru răscumparare se apropia, iar familia de Rays începuse să se agite: singurul mijloc de a se eschiva ducelui și cancelarului său era de a-l face dispărut pe Gilles și să obțină împotriva lui o condamnare infamantă, care îl împiedica să se mai poată răscumpara, și, totodată, să motiveze răscumpărarea bunurilor sale. Ori, oribilele acuzații ce îl vor aduce pe Gilles la eșafod au fost lansate de episcopul de Nantes, iar procesul a fost condus de ducele de Bretania; în concluzie, mareșalul a fost acuzat, judecat și executat de oamenii, sau la instigarea oamenilor ce aveau un mare interes personal pentru a provoca decăderea.

Sunt menționate zece mărturii făcute împotriva lui Gilles de Rays venite din partea părinților victimelor, sau de la proprii săi complici, la care se adaugă și mărturiile sale complete, înainte de a fi torturat.

Un caracter așa de călit în războaie nu ar fi putut ceda în fața unei simple amenințări cu tortura. Oricum, el ar fi avut ocazia ca în ultimul moment să-și proclame nevinovăția, așa cum a procedat Jacques de Molay când a retractat totul în fața morții.

Ori, nici un document al timpului nu face aluzie la așa ceva. Toate mărturiile scrise sunt unanime în a recunoaște că Gilles, căzut pradă unei crize de remușcare, s-a decis să facă mărturisiri complete. 

Derularea procesului a impresionat imaginația contemporanilor, care au urmărit cu interes dezbaterile pe tema vrăjitoriei. Niciodată un asemenea personaj nu a făcut obiectul unui astfel de process. 

Similitudine se pot stabili doar în cazul afacerii Templierilor, acuzațiilor aduse împotriva lui Robert d’Artois, sau asasinului ducelui d’Orleans.

Jean Chartier (în Chronique francaise) și Enguerrand de Monstrelet sunt unanimi în a spune că acuzația adusă împotriva lui Gilles de Rays nu are nici o bază verosimilă. 

Rămâne să examinăm opiniile medicilor.

Aceștia au încercat să-i explice crimele pe fond genetic. Stările de prostrație ce urmau crizelor sale de furie, puteau să te ducă cu gândul la o nebunie, mai mult sau mai puțin conștientă, dar nimic nu se putea stabili cu precizie în lipsa unor date concrete.

Doctorul Cabanis, un reputat medic patolog care a încercat să explice evenimente istorice din punct de vedere medical, conchide că mareșalul era sclavul unui impuls conștient, de care se lăsa dominat.

La aceeași concluzie ajunge și doctorul Bernelle în teza consacrată lui Gilles de Rays. 

Lăsând la o parte paranoia, demența, isteria și epilepsia, el consideră că Gilles era un emotiv hipersensibil și un asasin dominat de voluptate, cu o înclinare evidentă către necrofilie.

Doctorul Soneix vede în Gilles un vampir aristocratic, considerând inteligența, erudiția și rafinamentul lui ca fiind excrescențe otrăvitoare. El conchide, ca și doctorul Bernelle, că Gilles de Rays era dominat de o obsesie impulsivă, întreținută în mod voluntar.

Doctorul Marcel Baudouin emite un diagnostic mai curând literar, când afirmă despre Gilles:

El a devenit foarte repede, dacă nu cumva era de tânăr, pederast. Constituia tipul de degenerat superior, în ciuda acestei pederastrii. Inteligență superioară, sensibilitate emotivă enormă. Iubire pentru muzica religioasă. Un bun petrecăreț. Adora gloria și renumele, teatrul. A jucat rolul unui Mecena, până a căzut zdrobit de propriile sale patimi. Dacă este sa fie reabilitat, din punct de vedere medical, el poate fi privit ca fiind o victimă a temperamentului său, a nașterii sale, a sistemului său nervos superior.

Tezele susținute de diverși medici, în linii generale, sunt aproape identice. Nu-l înțelegem pe doctorul Bernelle, care afirma că demonomania nu poate sta la baza actelor criminale.

„Admisibilă în Evul Mediu, declara Bernelle, explicația nu mai poate rezista concepțiilor actuale privitor la psihismul răufăcătorilor”.

Această explicație ascunde un mare gol, la fel ca și degenerescența superioară sau ereditatea morbidă. Doctorul Bernelle declara deschis că a explorat în van trecutul lui Gilles de Rays pentru a afirma că nu este vorba de demonomanie. 

Dacă adorarea demonilor, pentru a fi perfectă, necesită victime omenești, cel care le celebrează nu devine un criminal, efectuându-le?

În vremurile noastre, Emile Gaborianu i-a consacrat lui Gilles de Rays un studiu lipsit de părtinire:

Mai puțin mare, dar mult mai real, mai uman decât Faust, erou al imposibilului și al visului, cu care poate fi comparat atât ca alchimist, Gilles de Rays, Faust în carne și oase, personificat de pornirile sale, de vicii, ca și de ardoarea credințelor sale, constituie o epocă. Prin imaginația sa neliniștită, prin amețeala spirituală, el aparține tuturor timpurilor.

Să mai menționăm o lucrare foarte onestă datorată lui George Meunier, Gilles de Rays și vremea sa, ca și reconstituirea efectuată de Albert-Jean, care a afirmat:

Nu dispunem de nimic privitor la viața sa ultimă, în afară de date fragmentare, depoziții ale unor martori suspecți făcute cu prilejul faimosului proces, ca și confidentele și regretele lui Gilles. Dar mi s-ar putea reproșa că îmi bazez această parte din relatarea mea asupra ipotezelor – mai apropiate de realitatea psihologică decât de unele documente trunchiate – folosind o metodă care i-a permis lui Cuvier să reconstituie, cu ajutorul unui singur os de mamut, silueta integrală a pachidermului preistoric?

La rândul său, Marc Dubu, a consacrat „cavalerului de Sodoma” o carte în care încearcă să explice crimele datorate influenței unui destin malefic.

Pentru unii, complet inocent și victimă a unei odioase mașinațiuni judiciare, pentru alții, vinovat fără nici o circumstanță, Gilles de Rays a fost cel puțin reabilitat de către scriitorii catolici.

Dom Lobineau și abatele Bossard l-au iertat dintr-un elan sincer; Huysmans a văzut în el artistul pasionat, dublat de un criminal sadic și i-a admirat efigia în vitraliul catedralelor.

Medicii, în final, vorbesc de o degenerescență superioară care ar explica totul; dar teza lor nu este suficientă pentru a elucida comportamentul inexplicabil al mareșalului Gilles de Rays.

Procesul lui Gilles de Rays

În anul 1440, numărul copiilor dispăruți în condiții misterioase a alertat opinia publică iar bănuielile au fost îndreptate spre marea nobilime. 

La țară era răspândită credința în existența unor răufăcători englezi, precum și a unor zâne malefice, care răpeau copii, mai ales băieți, pentru săvârșirea de ceremonii demonice.

Dar s-a făcut imediat legătura între disparițiile misterioase și existența în regiune a unor castele, cum ar fi Tiffauges și Machecoul, aflate în centrul regiunii Nantes.

Cât despre Gilles de Rays, el căuta să uite crimele ce le savârșise, fapt pentru care a jurat în fața prietenilor săi că va merge la Ierusalim, la mormântul lui Hristos, ca un simplu pelerin. Imunitatea de care se bucura era absolută.

Însă Gilles de Rays a făcut câteva greșeli care aveau să-l descopere în fața anchetatorilor.

Este demarată o anchetă

Episcopul de Nantes, sesizat de zvonurile care luaseră o amploare fără precedent, a dispus începerea unei anchete. A început prin a strânge dovezi, dar nu știa cum poate acționa, mai ales că era vorba de un mareșal al Franței.

Împotriva acestuia pledau însă anunțurile și reclamațiile familiilor cărora le dispăruseră copiii. Prin ce mijloace ar fi putut oare episcopul de Nantes să-l acuze pe Gilles? 

O șansă neașteptată s-a ivit în urma unui incident, ale cărui circumstanțe au rămas în parte neelucidate. Din motive rămase necunoscute, Gilles de Rays, în fruntea gărzii sale personale, a pătruns în biserica unde oficia Jean Le Ferron, pe care l-a arestat și l-a închis în castelul de la Tiffauges.

Guillaume le Ferron și Malestroit l-au rugat pe Jean al V-lea să intervină, iar acel incident de la Saint Etienne, între Jean al V-lea și Gilles, poate ar fi fost rezolvat pe cale amiabilă, dacă episcopul de Nantes nu ar fi acționat imediat pe plan religios. 

Jean de Malestroit a constatat că Gilles a profanat un sanctuar într-o zi de sărbătoare și a arestat un cleric, a cărui biserică aparținea de dioceza din Nantes. Era vorba deci de un dublu sacrilegiu care putea fi pedepsit cu excomunicarea.

Jean de Malestroit și-a început cercetările și rezultatele nu au întârziat să apară. Legătura între disparițiile copiilor și peregrinările lui Gilles de Rays și ale complicilor acestuia a devenit evidentă.

La 30 iulie 1440, Jean de Malestroit l-a acuzat categoric pe Gilles de Rays de masacrarea copiilor, comiterea de crime contra naturii și pact cu demonii. Acuzațiile aduse – multiple crime, sacrificii sângeroase și sodomie – depășeau sfera religiei așa că episcopul a încredințat cazul, spre a fi judecat de organele de drept civile, respectiv ducele.

Acesta l-a însărcinat pe Pierre de L’Hopital, seneșal de Rennes să întreprindă o anchetă civilă amănunțită și, pentru a conferi mai multă greutate procesului, l-a numit în fruntea completului de judecată.

Probele adunate în timp de episcop, ca și de Pierre de L’Hopital, dovedeau culpabilitatea lui Gilles atât de evidentă, încât Jean al V-lea n-a mai avut nici un dubiu și procesul a demarat.

În consecință, la 13 septembrie 1440, Jean de Malestroit a semnat un mandat de arestare, pe numele mareșalului, în care, printre altele, i se aducea și acuzația gravă de erezie.

La aflarea veștilor, complicii lui au fugit care încotro, mai puțin Henriet și Poiton. Gilles a suferit un șoc nervos și, copleșit de faptele săvârșite, la 14 septembrie 1440 s-a predat căpitanului Jean Labbe și a notarului Robin Guillaumet, trimiși să-l ridice.

Faptele oribile ies la iveală

Cu prilejul percheziției, s-a găsit o cămăruță plină de sânge și oase calcinate. La scurt timp, au fost arestați și complicii săi, Prelati, Blanchet, Meffraye, Henriet și Poiton.

Procesul s-a ținut la Nantes, în camera înaltă a castelului Tour Neuve, și a fost unul dintre cele mai celebre ale istoriei. Judecătorii lui Gilles nu se aflau în fața unui asasin de rând: crimele sale stranii și poziția înaltă pe care o deținea în stat, îl situau cu mult deasupra oamenilor obișnuiți. 

Era vorba de un baron de rangul întâi al Bretaniei, un mareșal al Franței, mare feudal, rudă cu familii ilustre, care a cunoscut gloria, luptând alături de Ioana d’Arc, într-un război eliberator.

În timpul propriilor procese, Jacques de Molay, Ioana d’Arc și Jan Hus nu și-au recunoscut crimele ce li se imputau, spre deosebire de Gilles de Rays care și-a declarat în public abominabilele sale fapte.

Spre deosebire de atitudinea orgolioasă dovedită în primele zile ale procesului, în cele din urmă va sfârși prin a-și cere cu umilință iertare. Trebuia supus unei triple jurisdicții: cea a episcopului de Nantes – judex ordinaris, a președintelui curții Bisericii (care era reprezentantul Inchiziției) și al justiției seculare a Bretaniei. 

Acuzatul a fost încarcerat într-un apartament spațios și relativ confortabil, unde putea asculta zilnic liturghia și medita asupra greșelilor comise.

Dovezi covârșitoare și recunoașterea vinovăției

Gilles spera ca rangul său și intervenția rudelor îi vor aduce salvarea, însă Jean de Malestroit dispunea de dovezi substanțiale privind culpabilitatea mareșalului, inclusiv pentru acuzația de trădare a Franței.

Procesul canonic al lui Gilles de Rays a durat mai bine de o lună, spre deosebire de cel civil care s-a terminat în 48 de ore.

Gilles a fost acuzat de comiterea următoarelor infracțiuni: asasinare, erezie, vrăjitorie, sodomie, invocare de spirite malefice, ghicitorie, ucidere de copii nevinovați și idolatrie. În final, a fost condamnat la excomunicare.

Au fost audiați și complicii săi care, toți, fără excepție, și-au recunoscut vina, incriminându-l pe Gilles, ca pe autorul moral.

Gilles de Rays știa că este pierdut. El a compărut în dimineața zilei de 21 octombrie, în fața lui Jean Malestroit și Jean Poloyn, veniți să asiste la torturarea învinuitului, procedeu în acord cu uzanțele timpului. 

Calm, acuzatul a promis că va recunoaște toate învinuirile ce i se aduc, cerând să se renunțe la alte încercări.

Confesiunea în afara camerei de tortură a fost făcută de Gilles care a recunoscut răpirile de copii, sacrificarea lor și invocarea puterilor infernale. A mai recunoscut și practicile de sodomie:

Crimele mele, le-am comis din propria-mi voință și pentru plăcerea mea.

A urmat sentința care nu putea fi decât arderea pe rug.

La sfârșitul lui octombrie, Gilles de Rays împreună cu Henriet și Poiton au fost conduși la locul de execuție. Gilles a murit primul, fiind spânzurat și corpul ars.

Acesta a fost destinul atotputernicului senior Gilles, baron de Rays și mareșal al Franței.