Secrele mănăstirii Snagov. Pământ blestemat sau loc cu puternice energii sacre?

Semne de întrebare există însă și în ceea ce privește acest loc străvechi, despre care se știu atât de puține lucruri. 

Letopisetul Cantacuzinesc consemnează faptul că mănăstirea Snagov a fost construită de domnul Vlad Țepeș. 

Această mențiune de cronică, comparată cu alte surse documentare, demonstrează însă că așezământul datează cu mult înaintea domniei lui Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476), mănăstirea Snagov fiind menționată încă din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Hrisovul nedatat, prin care Mircea cel Bătrân încredințează mănăstirea cu toate cele aflate în proprietatea lăcașului de cult, dar și satul Ciulnița situat pe Buzău, poate fi încadrat între anii 1407 și 1418, după titlul pe care îl poartă domnitorul în acel document.

Aceasta poate fi luată deci în considerare ca perioada probabilă în care începe istoria scrisă a Snagovului.

Documentul lui Mircea cel Bătrân nu stabilește totuși vechimea reală a mănăstirii, dar arată în mod neîndoielnic că nu el este întemeietorul, căci dacă ar fi avut vreun rol în zidirea mănăstirii, în mod cert nu ar fi ezitat s-o spună, cum a făcut-o de fapt la 20 mai 1388 în cazul Coziei.

Din hrisovul Snagovului rezultă că satul Ciulnița a fost dăruit mănăstirii de jupân Staico, fratele lui Mircea cel Bătrân, cu alte cuvinte de un membru al familiei domnești, fapt care ne duce cu gândul că mănăstirea a fost la originea ei o ctitorie domnească, probabil aparținând unui predecesor al lui Mircea și Staico, din veacul al XIV-lea.

Mormântul din insulă

Cercetările arheologice întreprinse la mănăstirea Snagov de Dinu V. Rosetti prin anii 1935-1936 au scos la iveală o serie de mărturii extrem de importante cu privire la începuturile locașului de cult. 

Este vorba, în primul rând, de o monedă de argint datând de la Vladislav I (1364-c.1377), domnul Țării Românești, descoperită într-un mormânt existent în pronaosul bisericii.

Moneda atestă în mod indiscutabil existența mănăstirii Snagov în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, situând-o astfel în categoria celor mai vechi mănăstiri din Țara Românească, cum ar fi Vodița, Tismana, Cotmeana, Vișina și Cozia.

Cine a ctitorit mănăstirea Snagov?

Cât privește ctitorul ei, acesta rămâne necunoscut.

El poate fi unul din primii voievozi ce i-au urmat lui Basarab, probabil Vladislav sau urmașul acestuia Radu I. 

Există probabilitatea ca mănăstirea sa fie ridicată pe locul alteia și mai vechi, întrucât urmele de locuire pe ostrovul Snagovului coboară cu mult în timp.

Materialul arheologic include mărturii din epoca bronzului ce se continuă până în perioada romană, fapt care demonstrează ipoteza dezvoltării unei vieți feudale destul de timpurii.

În tot decursul veacului al XV-lea, domnii Țării Românești, Vlad Dracul, Radu cel Frumos, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugărul și Radu cel Mare, ca să nu mai vorbim de Vlad Țepeș, confirmă fiecare mănăstirii Snagov posesia a numeroase sate, venitul unor vămi, mori, precum și robi țigani.

Oferirea de averi unor anumite biserici sau mănăstiri privilegiate a reprezentat o practică destul de obișnuită în întreaga Europă medievală, însă mănăstirea Snagov reprezintă un exemplu cel puțin unic prin bogățiile uriașe pe care le-a primit de la o serie întreagă de domnitori români.

La sfârșitul veacului, domeniul mănăstirii ajunsese atât de mare, încât cuprindea circa 16 sate – dintre care 9 în întregime și 7 pe jumătate – și nu mai puțin de 4 munți, așa cum se menționa în hrisovul din 1482, martie 23.

Documentul mai arată că mănăstirea încasa biruri mari pe Neajlov, la vama Prahovei, plus munții Gârbova, Floreiul și Muntele lui Mane.

Printre satele care plăteau dări mănăstirii, se numără și Dobroești sau Dobrosești, vechea denumire a actualei comune Snagov.

Ce anume i-a determinat oare pe toți acești domnitori români să ofere o așa avuție unei singure mănăstiri? 

Seria de enigme din jurul acestui străvechi așezământ de cult începe chiar de la originile mănăstirii, despre care nu se cunosc foarte multe lucruri. Până și numele originar al lăcașului de cult s-a pierdut undeva în negura istoriei.

Pentru prima dată, întâlnim Snagovul purtând acest nume în vremea lui Mircea cel Bătrân. 

Un document din perioada 1409-1418, scris în cancelaria voievodului, încredințează satul Ciulnița de pe Buzău „mănăstirii domniei mele Snagov”.

Cea mai bogată mănăstire din țară

Grija domnilor din scaunul țării pentru starea mănăstirii era neslăbită, după cum o demonstrează cu prisosință, printre multe altele, un hrisov din 23 martie 1482, prin care Basarab cel Tânăr îi dăruiește „jumătate din Velea și cu moara de la Neajlov și vama Prahovei toată, să fie pentru acoperirea sfintei mănăstiri și a chiliilor care sunt în sfânta mănăstire”.

Toate acestea după ce, la 28 octombrie 1464, Radu cel Frumos interzicea orice amestec al urmașilor săi în scaunul domnesc la alegerea egumenului de la Snagov. Practic, mănăstirea Snagov era complet independentă, în același timp fiind „susținută” cu sume uriașe de bani provenite direct din vistieria țării. 

La fel ca și în cazul castelului de la Poenari, unii autori au emis ipoteza că mănăstirea de pe insulă, beneficiind de o poziție strategică, izolată de apă, ar fi avut, la origine, dimensiuni mari, fiind construită ori de bunicul lui Vlad Țepeș, Mircea, voievodul Țării Românești, ori, eventual, de către unul din boierii aflat la curtea acestuia.

Examinarea documentelor oficiale din timpul domniei lui Vlad Țepeș menționează această mănăstire, însă în secolul al XVI-lea, un alt voievod muntean confirmă printr-un act de donație că, într-adevăr, acele proprietăți fusesera acordate de Țepeș mănăstirii.

Mai mult, este acum cunoscut faptul ca între anii 1436 și 1447, Vlad Dracul, tatăl lui Țepeș, a înzestrat mănăstirea Snagov cu mult pământ, iar în 1464, Radu cel Frumos, a donat mănăstirii trei sate: Vadul Pârvului, Călugăreni și Stroiești.

Pe vremea lui Vlad Țepeș, mănăstirea Snagov a fost una dintre cele mai mari și mai importante din Țara Românească. Complexul mănăstiresc se întindea pe întreaga suprafață a insulei.

Mănăstirea era puternic fortificată, zidurile se ridicau de la marginea lacului, oferind protecție față de atacurile dușmane în caz de primejdie, ca și loc de refugiu, în care boierii își ascundeau comorile, când se schimba domnia sau năvăleau otomanii.

Monetarie ilegală?

Săpăturile arheologice efectuate de Dinu V. Rosetti au condus, printre altele, la descoperirea a 4 dinari republicani romani, datând din secolul I î. Hr. 

Pe un fragment de brățară de argint era modelat capul unui șarpe. O imitație de vasdelian, împodobit cu reproduceri de monede dacice, asemănătoare staterilor lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, demonstra că ostrovul a fost locuit din vechi timpuri.

În morminte, arheologul a găsit inele de argint aurit cu sigiliu, cercei de argint, dar și numeroase obiecte ceramice.

În partea de răsărit au fost descoperite fâșii de tablă de aramă, având pe ambele fețe imprimate monede. Alături de ele s-au găsit și diferite resturi de metal.

Aceste urme atestă prezența unei monetării clandestine existente la Snagov în prima jumătate a secolului al XII-lea. Pe monede erau înscrise monogramele regelui Gustav Adolf al Suediei.

O monetărie similară a fost identificată în cetatea Sucevei, unde majoritatea pieselor suedeze purtau numele reginei Christina. 

Când s-au bătut monedele găsite la Snagov? Cu ce scop? Iată două întrebări care nu au primit răspuns nici până în ziua de azi.

În atelierul de falsificat monede al mănăstirii Snagov, care se pare – potrivit ipotezei arheologului Dinu V. Rosetti – functiona cu știrea domnitorilor, se imitau șilingi bătuți de regele Gustav Adolf al Suediei (1611-1632) pentru orașul Riga.

Resturile monetăriei, descoperite prin săpături arheologice, nu permit datarea precisă a perioadei în care a funcționat, dar, probabil, ea trebuie datată către mijlocul secolului al XVII-lea, mai probabil în vremea lui Mihnea al III-lea Radu (1658-1659).

Interesant este și că săpăturile efectuate pe insulă, în afara perimetrului mănăstirii Snagov, au scos la iveală unelte și vase din epoca bronzului și a fierului, morminte de incinerație, dinari de argint din secolul al X-lea, dovezi sigure ale unei vieți neîntrerupte timp de mii de ani pe aceste locuri.

Mănăstirea Snagov

Mănăstirea Snagov a fost clădită pe un ostrov în partea dinspre nord a lacului. Insula are cam 2,5 km lungime și mai bine de 1 km lățime.

Construită din cărămidă, mănăstirea de la Snagov a trecut printr-un proces de renovare radical în vremea lui Neagoe Basarab și a lui Mircea Ciobanul.

Din întregul ansamblu arhitectonic de odinioară, au rezistat secolelor, putând fi admirate și azi doar una dintre biserici, clopotnița și câteva ruine ale vechilor chilii.

În interiorul monumentului existent – care de altfel a suferit în decursul anilor numeroase transformări și restaurări – se mai pot admira fresce din secolul al XV-lea, precum și portrete ale lui Neagoe Basarab și Mircea Ciobanul.

După unii cercetători, dintre care o mențiune aparte îi revine lui Dinu V. Rosetti, însuși Vlad Țepeș, ucis în 1476 în vecinătatea pădurii Băltenilor, în apropierea locului cunoscut astăzi sub numele de Balta Vrăjitoarelor, a fost înmormântat într-una din cele trei bisericuțe care au aparținut mănăstirii, construită în 1517.

Există mai multe legende care îl asociază pe Vlad Țepeș cu mănăstirea Snagov și este dificil, chiar și pentru un istoric, să știe câte din ele se bazează pe fapte și câte sunt simple creații ale imaginației localnicilor din împrejurimi.

Legenda afirma că, la mănăstirea Snagov, Țepeș ar fi zidit o temniță și o cameră de tortură, în care își chinuia cu precădere adversarii politici. 

Mărturia orală spune că ar fi fost înmormântat tot aici, dar cercetările arheologice, cu excepția celor întreprinse de Dinu V. Rosetti, nu au reușit să stabilească exact locul îngropării, fapt care face să persiste semnul întrebării în privința adevărului mărturiilor orale.

Mituri și legende

Tragediile ce au avut loc la mănăstirea Snagov zac îngropate, fie sub lespezile de piatră reci ale actualei biserici, fie între zidurile acesteia. 

Însă călătorul de astăzi abia mai poate descifra inscripțiile rigide, în slavona originală veche, ce enumeră numele victimelor pe care fiecare secol le-a adaugat la lista inițială a Drăculeștilor.

Moartea i-a ajuns pe toți acești mari dregători, boieri sau domni, pe căi și din rațiuni diferite, toate având însă o aceeași motivație de ordin politic.

Dintre nenumăratele legende care se leagă de ruinele mănăstirii, amintim pe aceea consemnată de Alexandru Odobescu în povestirea sa Câteva ore la Snagov, în care vorbește de o așa-zisă mănăstire prăvălită în apele lacului.

Astfel, bătrânii din satele Snagovului povestesc că au auzit din moși strămoși că pe locul mănăstirii din insulă s-ar fi aflat altădată o alta, mai veche și mai frumoasă.

În timpul unei furtuni, lăcașul s-ar fi scufundat în lac cu turlă cu tot, ca și cu turnul clopotniței:

De atunci, spun localnicii, când bate uneori vântul și clătește adânc apele, se aud sunete de clopote ieșind tocmai din adâncurile lacului.

Tradiția locală spune că numai ușa din stejar masiv, cioplit, a fost smulsă din țâțâni și a plutit pe apele lacului până spre nord, unde se afla fostul sat Turbați și un vechi schit de maici.

Auzind că apele au adus la mal o minunată ușă cu slove săpate în lemn și pictată cu sfinți, stareța și maicile au mers și au ridicat-o, punând-o la intrarea lăcașului lor.

După alți autori, ușa a fost transportată pe malul opus, unde a fost găsită de niște călugări care își ridicaseră acolo un lăcaș. Au folosit acest dar providențial ca să înlocuiască o ușă mai puțin decorativă a mănăstirii lor.

Alexandru Odobescu a văzut-o și, citind inscripția săpată pe ea, a aflat că este vorba de o ctitorie a voievodului Vladislav al II-lea din anul 1452-1453. 

Panourile erau sculptate, reprezentând chipuri de sfinți, îngeri și bărbați, ce purtau coroane. Nu se știe nici astăzi de unde a provenit acea poartă, dar se poate trage concluzia că, pe vremea când Bizanțul cădea sub puterea otomana, domnul Țării Românești se simțea suficient de puternic și stăpân pe țara sa, ca să-și permită construirea unei ctitorii mărețe, pe care să o decoreze cu această frumoasă ușă sculptată de stejar, împodobită cu poleieli și ornamente policrome.

Ușa de la mănăstirea Snagov se păstrează și astăzi în colecțiile Muzeului Național de Artă din București, fiind considerată una dintre cele mai vechi și valoroase opere de sculptură în lemn de pe teritoriul țării noastre.

Cât despre turnul scufundat, țăranii din partea locului povestesc că, până în ziua de azi, când lacul e agitat de furtună, se aude dangătul înăbușit al clopotului de la biserica scufundată.

Mănăstirea construită de Vladislav al II-lea mai dainuia încă pe la mijlocul secolului al XVII-lea, lucru confirmat de Paul de Alep, vestitul călător străin care ne-a lăsat descrieri ale Țării Românești.

Acesta notează că a văzut la Snagov, alături de biserica principală, alte două ceva mai mici în părțile laterale ale incintei. 

Se menționează că unul din cele două paraclise ar fi fost zidit între anii 1586 și 1588 de mitropolitul Serafim „cand a fost alungat din scaun”, iar celălalt este atribuit lui Vladislav și a fost scufundat în apele Snagovului.

Până în zilele noastre, a dăinuit doar biserica cea mare, din mijloc, dar nici ea nu mai este în prezent cea originară, ci a fost rezidită din temelie de Neagoe Basarab (1512-1521).

Alexandru Odobescu povestește că Vlad Țepeș a zidit la Snagov, în clădirile dinspre nord, o cameră de tortură din care osândiții, după ce erau puși la cazne, erau aruncați printr-un scripete sau o balistă în adâncurile lacului.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, mănăstirea de la Snagov era vestită ca lăcaș de cultură, unde se învăța și, mai ales, se tipareau cărți. Ea a adapostit tipografia instalată aici încă din vremea lui Matei Basarab, în 1643.

Important centru cultural

Cea mai mare înflorire culturală a cunoscut-o în vremea lui Constantin Brâncoveanu – la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea – când starețul Snagovului a fost cunoscutul cărturar Antim Ivireanu, ales mai târziu ca mitropolit al Țării Românești.

Snagovul a fost un important factor de cultură. 

În ordine cronologică, prima manifestare în domeniul a fost aceea a școlii de diaci, atestată în secolul al XVII-lea, care, după toate probabilitățile, data cu mult timp înainte.

Existența ei este demonstrată de diferite inscripții zgâriate din loc în loc pe pereții bisericii.

Documentele existente îl menționează pe Antim ca stareț al mănăstirii între anii 1694 și 1704, în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Într-o perioadă anterioară, adică în intervalul 1601-1694, Antim condusese tipografia domnească din București, unde în 1693, a fost tipărit un Evangheliar greco-roman, considerat de specialiști drept un „adevărat monument de artă tipografică”, iar în 1694, o Psaltire românească.

Numirea lui Antim Ivireanu ca stareț al mănăstirii Snagov a constituit o recunoaștere a activității sale depuse în tipografia domnească din București.

Prima carte bilingvă, tipărită la Snagov, în grecește și românește, a apărut în anul 1696, fiind scoasă de ucenicul lui Antim, pe nume Mihail Iștvanovici. 

Apoi, s-au succedat un număr de 13 cărți, dintre care 7 în limba greacă, 4 în limba română, una în slavonește și una în greco-arabă. 

În 1702, a mai apărut la București un Ceaslov greco-arab, fapt care dovedește că, înainte de a părăsi țara, tipografia de la Snagov a făcut un popas la București.

Istoria culturală a mănăstirii Snagov continuă cu vestitul Ioasaf Snagoveanu, egumen între 20 aprilie 1844 și 23 noiembrie 1848. Ioasaf a participat nemijlocit la Revoluția din 1848, fiind numit membru în Comisia pentru Dezrobirea Țiganilor, instituită de guvernul provizoriu.

Fapte și evenimente tragice

Mănăstirea Snagov a stat martor unor fapte și evenimente istorice, dintre care unele dramatice.

Mănăstirea a fost vizitata de-a lungul timpurilor de numeroși călători care, în scrierile lor au lăsat mărturii despre aceste locuri.

O mențiune aparte îi revine lui Franz Sulzer, cărturar austriac, care a locuit în Țara Românească între anii 1776 și 1791, în plină perioadă a domniilor fanariote. 

Printre altele, Sulzer menționează că Snagovul a servit în trecut ca închisoare de stat pentru boieri, adăpostind, în vremea când el a vizitat-o, condamnați de rând. El îi considera însă tot deținuți politici, după cele ce aceștia i-au destăinuit asupra nevinovăției lor. 

De exemplu, după ce a stat de vorbă cu boierul Cândescu, acesta i-a spus că a fost închis la Snagov în lanțuri, vreme de mai bine de doi ani, și i s-a dat să mănânce doar pâine cu apă, după ce, în prealabil, i se administraseră două sau trei sute de lovituri la tălpi cu vergi de alun, întrucât l-ar fi pârât pe domnul țării la Poarta otomană.

În veacul trecut exista un pod care unea insula cu țărmul.

Odobescu povestește în Câteva ore la Snagov despre un accident dramatic: în 1821 podul ce lega mica insulă de unul din malurile lacului a fost incendiat de eteriștii conduși de Ipsilanti. După unii autori, turcii ar fi fost cei care au dat foc podului care a ars o zi și o noapte, întinzând un drum de flăcări peste luciul bălții.

Podul nu a mai fost refacut. S-au folosit de atunci un pod umblător (bac) și bărcile cu vâsle ale țăranilor din satele apropiate. 

În acest loc, apa este foarte adâncă și numeroase întâmplări, legende și povești, dar și unele fapte reale, amintesc cazuri în care bărcile, dar și vâslașii, au dispărut pentru totdeauna sub ape.

Într-o seară a anului 1853, s-a petrecut o scenă înfiorătoare. Un convoi de soldați, care avea ca misiune să conducă la închisoarea Snagov mai mulți arestați pentru a fi încarcerați, a sosit spre seară pe malul lacului.

Comandantul, grăbindu-se, a încărcat podul plutitor cu un număr foarte mare de arestați, înconjurați de ostași.

Podul s-a desprins cu greu de la mal, iar bărcile care îl susțineau s-au scufundat în apa lacului până la marginea de sus. Pe la mijlocul apei, „o groaznică scrâșnitură se auzi, și tot podul sfărâmat se scufundă în adâncime”. 

S-a petrecut o scenă înfiorătoare: condamnații, legați unii de alții, s-au luptat din răsputeri să se mențină deasupra apei. N-au reușit să se salveze decât câțiva dintre soldații care-i însoțeau.

Jaful a constituit un alt capitol îndelungat în istoria mănăstirii Snagov.

Când mănăstirea a fost dezafectată în închisoare, după o perioadă de aproximativ 20 de ani, Snagovul, care adăpostea un număr mic de călugări, a fost abandonat, fiind închis în 1867.

În anii care au urmat, mănăstirea a fost supusă unui proces de vandalism, la care s-au dedat hoții și sătenii, cu care prilej s-au sustras cărămizile și pietrele, lemnul și ușile, iar acoperișurile și vitraliile au fost sparte.

Nici interiorul bisericii nu a fost scutit de acțiunea distrugătoare a răufăcătorilor: stranele, amvoanele, vasele sfinte, icoanele și alte obiecte bisericești au dispărut. Mormintele au fost deschise de către căutătorii de comori, iar osemintele boierilor răscolite și aruncate. 

Apoi, în 1940, în timpul cumplitului cutremur din București, altarul bisericii a fost rupt în două.

Uimitoarele descoperiri lui Dinu V. Rosetti

Arheologul Dinu V. Rosetti a efectuat săpături la Snagov, fiind ferm convins că aici a fost înmormântat domnul Vlad Țepeș. 

Rosetti nota:

Mă grăbeam să-mi încep activitatea în incinta mănăstirii, deoarece tot timpul gândurile mi se îndreptau către mormantul lui Vlad Țepeș.

De asemenea, tot legat de locul unde ar fi fost îngropat Țepeș, Odobescu scria:

Singură, numai una (lespedea) mai mare, ce este în fața ușilor împărătești ale altarului, păstrează o tradiție: se zice – și poate nu e o eroare – că a fost piatra mormântală a lui Țepeș.

Deși asupra locului unde a fost înmormântat Vlad Țepeș tronează încă numeroase semne de întrebare, mănăstirea Snagov este, fără îndoială, locul unde au fost îngropați zeci de boieri și înalți dregători acuzați de tot felul de crime.

Pe o piatră de mormânt din pronaosul bisericii de la Snagov stă scris următorul mesaj, ca o amintire macabră a unei sorți tragice:

A fost tăiat dumnealui Udrea de către Mircea Voievod în satul Oncești, a fost fiul lui Dragomir, postelnic și al jupâniței lui Marga, în anul 7061 (1552), luna lui noiembrie 13.

Alături odihnesc și frații lui Udrea – Radu, Barbu și Crancea, uciși în septembrie 1569 de Alexandrul I Mircea, fiul doamnei Chiajna. Tot aici se află și o mică lespede a mamei celor patru frați, victime ale răzbunărilor domnești, călugărița Eufrosina.

Acest Udrea din Boldesti este numai unul dintre cei 47 de boieri „suspecți”, victime ale cruntei răfuieli puse la cale de Mircea Ciobanul în ajunul luptei de la Mănești, din 16 noiembrie 1552, cu pretendentul Radu Ilie. 

Mulți dintre cei căzuți, printre care desigur și Udrea din Boldesti, erau considerați adepți ai unei schimbări de domnie și de aceea, în mod „preventiv”, au fost jertfiți.

Patru decenii mai târziu, în 1594, în pronaosul Snagovului va fi înmormântat încă un boier decapitat, pe nume Dima, stolnicul lui Ștefan Surdul. Nicola Iorga crede ca Dima a fost omorat chiar langa mănăstirea Snagov, unde de îndată a fost și îngropat.

Istoria a înscris faptul că acesta a fost „tăiat” pe vremea lui Mihai Viteazul pentru necredință și falsuri. Alături de acesta se află locul de odihnă a lui Stoica logofăt.

Uciderea lui Constantin Cantacuzino

Dar toate aceste întâmplări cumplite vor fi întrecute de evenimentul ce a avut loc în veacul al XVII-lea și al cărui protagonist a fost bătrânul postelnic Constantin Cantacuzino.

Doi boieri cu funcții mari, vornicul Stroe Leurdeanu și Dumitrașco vistierul, lăsați de domnul Grigore Ghica drept „ispravnici, să păzească scaunul domniei” în vreme ce vodă se afla la oaste, i-au adus gravă acuzație de trădare:

Cum el umbla pre la turci pre marginea Dunarei, de-l pârăște (pe domn) că iaste hain, și cum nu bagă în seamă pre doamn-sa și-și bate joc de ia și cum oprește țara să nu dea bir.

Reîntors acasă la București, domnul Grigore Ghica, luând drept bune părerile mincinoase, a hotărât ca Constantin Cantacuzino să fie arestat și executat:

Trimise dorobanții la casa lui Constantin postelnicul. Și fără veste, din așternut l-au luat de l-au dus la sfânta mănăstire Snagov. Era sâmbătă spre duminică dechemvrie 20 deni, în ziua de Sfeți Ignatie bogonoset, leatul 7172 (1663). Și acolo au stătut la dumnezeiiasca liturghie tot în genunche la Sintele icoane. Iar când au fost seara, pre la cină, l-au omorât în trapezăriia mănăstirii.

Documentele vremii spun că postelnicul a fost legat de unul dintre stâlpii trapezei cu mai multe funii, dintre care una i-a fost ștreangul, care i-a curmat viața.

Moartea acestuia a avut urmări nefaste. Fiii lui Constantin Cantacuzino, dorind să-și răzbune tatăl omorât pe nedrept, au împărțit boierimea în două tabere, care s-au războit între ele, sfâșiind țara vreme îndelungată. 

Crima aceasta nedreaptă și crudă a dus la dezlănțuirea unei însemnate lupte între familia și rudele lui Constantin postelnicul – „cel înțelept”, cum îl numește letopisețul, pe de-o parte, și autorii morali ai asasinatului, pe de altă parte.

Rămășite umane măcinate de vreme

Numeroase alte oseminte au fost dezgropate rând pe rând de echipa de arheologi condusă de Dinu V. Rosetti.

În naosul lăcașului, cercetătorul a găsit morminte domnești. Erau prădate, probabil din vremea reparațiilor la care a fost supus edificiul la începutul secolului al XIX-lea.

Într-un mic cavou, zidit din cărămidă, arheologii au găsit câteva fragmente de stofă: brocart de mătase albastră, cu motive vegetale țesute în fir de aur.

Apoi, în zona de nord-est a naosului, Rosetti a observat urmele unei gropi făcute probabil de jefuitori. În formă de pâlnie, groapa se strâmta cu cât cobora mai jos.

În mod evident, cercetătorul s-a întrebat dacă nu cumva jefuitorii reușiseră să sustragă toate obiectele de valoare. Însă ideea părea de neconceput având în vedere cât de îngustă și greu accesibilă era deschizătura.

Avansând cu săpăturile, echipa a descoperit un sicriu. Confecționat din bârne groase de stejar, prinse în piroane de fier, coșciugul era intact. Rămășițele omenești din interior erau măcinate de vreme.

În raclă se aflau resturile unui costum din brocart de mătase cu înflorituri de aur. Pantofii, din piele de marochin, aveau vârful ascuțit, după moda timpului. În dreptul mâinii – un inel de aur de neasemuită frumusețe. Era împodobit cu motive vegetale în smalț negru, iar pecetea și sigiliul redau stema Țării Românești: vulturul, Soarele și Luna.

Ulterior, săpăturile au evidențiat un al doilea mormânt. Sicriul avea aceeași grosime ca și cel găsit înainte.

Costumul era asemănător, dar inelul de aur nu avea pecete. Ambele racle conțineau vestigiile unor vlăstare domnești din a doua jumătate a veacului al XIV-lea.

Unde se află mormântul lui Vlad Țepeș?

Legenda afirmă că temutul Vlad Țepeș a fost îngropat la intrarea în mănăstirea Snagov, pentru ca toata lumea să calce pe mormântul său, când va intra în biserică.

În stânga pronaosului, aproape de ușă, chiar în fața intrării, s-a dat peste un sicriu în care se găsea părul unei femei și un pieptene de fildeș. De culoarea aurului roșu, părul decedatei amintea de frumoasa ei podoabă capilară. 

În mod straniu, în coșciug nu s-a găsit niciun fragment de os, de trup sau de veșminte. Numai un fir de papură de-a lungul coșciugului, în locul trupului.

Taina acestui fir a fost elucidată după mai bine de un deceniu: firul măsura lungimea cadavrului, dimensiunea necesară pentru confecționarea raclei, care, după datină, trebuia depus alături. Însă, din motive rămase necunoscute, trupul nu a mai fost depus în racla săpată special.

Săpăturile continuate au condus la găsirea unei alte gropnițe în care își dormea somnul de veci o altă femeie. Avea în dreptul urechii un cercel de argint și câteva ace din argint aurit. Pe unul dintre ele erau șase rubine montate pe șase raze, iar în partea centrală o peruzea.

Trupul îi fusese acoperit cu o broderie din fir de aur.

Într-o altă porțiune a bisericii, în pronaos, s-a descoperit o boltă, din cărămidă groasă și mortar alb, de bună calitate. Deasupra ei se putea observa urmele unei lespezi ce a fost cândva îndepărtată. A fost găsit și un sicriu putred, așezat pe trei rânduri de cărămizi. 

Osemintele erau acoperite cu un frumos giulgiu de mătase, de culoarea purpurei. Era ornamentat cu fâșii subțiri de aur. Sub rumeguș s-au ivit fragmente de catifea groasă, iar într-o mică firidă, o ulcică care servise, probabil, drept candelă. 

Mânecile hainei se încheiau cu nasturi mari și rotunzi de argint, prinși în cheotori din șnur de mătase. Acolo unde a fost pieptul defunctului erau fragmente din aceeași stofă cu nasturi mari din fir de aur.

Alături de mâneci se afla cel mai valoros obiect: o cunună din aur și pietre prețioase. Cununa era alcătuită din bumbi de faianță, străpunși orizontal de un șnur împletit din fire de aur. Bumbii aveau forma unor flori cu petale din granate.

Hainele din catifea, giulgiul din mătase, nasturii de argint, cununa cu șnur de aur și flori cu granate și peruzea lipite pe o foiță de aur, totul dovedea că mormântul aparținea unui important personaj, ce a trăit probabil în secolul al XV-lea.

Acolo unde legenda relata că trebuie să se afle lespedea pe mormântul lui Vlad Țepeș, nu s-a găsit decât o simplă groapă cu deșeuri.

Dinu V. Rosetti a comparat însă dimensiunile lespezii atribuite lui Țepeș cu urmele pietrei dispărute de pe cripta boltită identificată chiar lângă ușa lăcașului și s-a constatat că ele coincideau.

Această coincidență putea fi dovadă că lespedea a fost mutată cândva și că osemintele din mormântul fără piatră funerară puteau aparține lui Vlad Țepeș. 

Cununa de aur cu pietre prețioase și inelul de damă ascuns sub faldurile hainei necunoscutului voievod constituiau piese de bază ale enigmei și doar deslușirea misterului lor se putea ajunge la identificare celui înhumat în fața monumentului de la Snagov. 

Arheologul Dinu V. Rosetti a studiat cununa, care nu era o coroană obișnuită, ci o bijuterie asemănătoare cu cele oferite de obicei învingătorilor la turniruri.

Dar, o cunună de aur oferită unui bărbat? Și ce căuta acolo inelul de damă? De ce se afla alături de rămășițele pământești ale unui bărbat?

O singură explicație se putea da prezenței acestor ciudate piese de podoabă. Într-un anumit fel, ele se legau de un eveniment special.

O publicație germană relata modul cum se acordau, în Evul Mediu, premiile cu prilejul turnirelor. 

O nobilă doamnă, care asista la întrecerea cavalerească, oferea câștigătorului un trofeu de aur și un mic inel, ce simboliza inima ei. Cununița de aur găsită în mormânt semăna perfect cu cea din publicație și era acordată în cadrul unui turnir care a avut loc pe la mijlocul veacului al XV-lea.

Tot în revistă apărea și micul inel, care semăna și el.

O singură întrebare mai rămânea de lămurit: care dintre personajele importante ale istoriei noastre a participat vreodată la o asemenea întrecere cavalerească, în secolul al XV-lea.

Dinu V. Rosetti a început sa studieze și această problemă.

Așa a aflat că la turnirurile medievale nu puteau lua parte decât nobili ai căror strămoși numărau cel puțin patru generații de același rang. Vlad Țepeș, nepotul bătrânului Mircea Voievod, îndeplinea această condiție.

Apoi, se știa că în castelul Ambras, din Tirol, unde se păstrează o pictură în ulei ce-l reprezintă pe Vlad Țepeș, a fost descoperită și cronică unui turnir din secolul al XV-lea. 

Pe bună dreptate, se întreba omul de știință, oare numai hazardul să fi făcut ca alături de portretul lui Țepeș să existe, în același castel, și cronica competiției cavalerești medievale?

Din păcate, coronița descoperită la mănăstirea Snagov s-a pierdut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu prilejul mutării Muzeului București.

Astăzi, n-a mai rămas decât descrierea și o fotografie ce reproduce o porțiune din valorosul obiect. 

S-a pierdut în mod inexplicabil și micul inel, dar în muzeele din Nuremberg și Munchen se păstrează cununi asemănătoare, iar în arhivele acestor orașe există cronicile ce menționează turnirurile de altădată.

Atât legendele cât și unele dovezi istorice par să sugereze că trupul lui Vlad Țepeș a fost înmormântat la mănăstirea Snagov. 

Rămâne însă de văzut unde, căci călugării și oștenii care s-au ocupat de înmormântare nu au avut condiții pentru a-i oferi un lăcaș de veci corespunzător, ci l-au îngropat în mare taină și în mare grabă.

Ori ceea ce a găsit Dinu V. Rosetti nu corespunde unor atari condiții, ci podoabele respective – cununa și micul inel – presupun o înmormântare fastuoasă. Ori Vlad Țepeș, ridicat de pe câmpul de luptă, nu putea să beneficieze de asemenea pompă. 

Astfel, locația reală a mormântului său rămâne o enigmă.