Misterul exploziei din Tunguska. Incredibilele descoperiri ale lui Leonid Kulik

În zorii zilei de 30 iunie 1908, marinarii de cart de pe câteva nave care pluteau pe Oceanul Indian observă un obiect uriaș care descria o largă traiectorie pe bolta cerească, îndreptându-se către Asia.

La puțin timp după aceea, țăranii din nordul Indiei observă și ei ciudatul obiect venit de undeva din Cosmos și care acum devenise strălucitor – „un glob de foc” cum l-au caracterizat câțiva martori oculari – pentru ca apoi să dispară dincolo de vârfurile înalte ale Munților Himalaya.

Un imens glob de foc

Era momentul când în contact cu învelișul atmosferic al Pământului, pe suprafața ciudatului obiect s-a dezvoltat o temperatură foarte ridicată datorită frecării.

Caravanele care străbăteau deșertul Gobi și regiunile de nord-vest ale Chinei s-au oprit o clipă din drumul lor. Oamenii și-au ridicat privirile, surprinși și înfricoșați, la trecerea globului de foc, care (după calculele stabilite ulterior) probabil că dezvoltase la suprafața sa o temperatură de aproximativ 3.000^oC. 

În satele și micile târguri din centrul Siberiei, oamenii au fost îngroziți de șuieratul asurzitor al ciudatului obiect ceresc.

La ora 07:17, platoul siberian central situat în apropiere de râul Tunguska Pietroasă – un ținut cu populație rară, acoperit cu turbării și cu păduri de pini – s-a cutremurat sub impactul unei explozii atât de puternice, încât centrul seismografic din Irkutsk, situat la aproape 900 km la sud, a înregistrat oscilatii de proporțiile unui cutremur de grad înalt.

La impactul misteriosului obiect cosmic cu pământul, țâșnește o uriașă jerbă de foc; apoi o undă de șoc se propagă în aerul înconjurător, până la distanțe de 700-800 km.

În același timp, un șuvoi fierbinte mătură dealurile împădurite ale Taigalei, arzând vârfurile înalte ale coniferelor și producând incendii care au durat zile în șir.

Mii de copaci sunt doborâți, colibe ale nomazilor din regiune sunt măturate pur și simplu de pe suprafața pământului, se înregistrează victime în rândul oamenilor și animalelor – din fericire nu prea numeroase având în vedere caracterul izolat al regiunii.

La postul comercial de la Vanavara, loc de întâlnire pentru vânătorii își negustorii de blănuri, situat la o distanță de peste 50 km de locul exploziei, oamenii își acoperă fețele cu mâinile pentru a le ocroti de aerul fierbinte.

Câteva clipe mai târziu, unda de aer încins se năpustește pe ulițele micii așezări, ridicând nori de praf, smulgând acoperișuri și ridicând oamenii pentru a-i trânti apoi la câțiva metri distanță.

Rafalele de vânt care au zguduit ușile și ferestrele locuințelor s-au resimțit în localități situate la o distanță de 600 km.

Mase întunecate de nori groși s-au ridicat până la 20 km deasupra regiunii Tunguska. 

A urmat apoi o ciudată „ploaie neagră” provocată de o condensare bruscă și de vârtejul ca o trombă de ciclon stârnit de explozie și care a aspirat mase de pământ sub formă de praf sau noroi de mlaștină și tot felul de ramuri, arbuști, muschi și chiar copaci întregi smulși din rădăcină.

Vreme de ore în șir undele provocate de explozie s-au propagat în toate direcțiile, fiind înregistrate la distanțe foarte mari, ca de pildă în Anglia, la Greenwich.

În nordul Europei, stațiile meteorologice și seismologice au înregistrat de asemenea oscilații puternice, iar la mari altitudini a fost observat un fenomen neobișnuit: „nori de argint”, masivi, radiind o luminiscență ciudată.

Din Peninsula Scandinavă și până în Siberia, lumina a fost atât de intensă în perioada imediat următoare, încât în unele locuri a fost imposibil să se facă fotografii în miez de noapte. 

Vreme de câteva săptămâni, pe cerul Europei au fost observați nori de praf și o neobișnuită luminozitate nocturnă care se manifesta până la latitudini sudice ca acelea ale Spaniei.

Firește că astăzi, după atâția ani, puterea exploziei din regiunea Tunguska este greu de calculat, dar oameni de știință din Rusia, Marea Britanie, SUA și din alte țări sunt de acord că unicul criteriu de comparație îl constituie exploziile din era noastră atomică.

Misterul Tunguska

Cam în aceeași vreme, în Uniunea Sovietică se organiza, sub auspiciile Academiei de Științe, o expediție în Siberia, condusă de Leonid Kulik, pe atunci în vârstă de 38 de ani.

În timp ce se pregătea pentru expediție, Kulik a primit o scrisoare în care se afla o pagină dintr-un vechi calendar. Pe spatele paginii era reprodusă o știre apărută cu ani în urmă într-un ziar siberian, relatând despre căderea unui meteorit de mari proporții.

Până atunci, Kulik nu auzise de acest meteorit și citi relatarea cu mult interes.

Convins că era vorba de un eveniment care scăpase atenției oamenilor de știință, începu să caute în colecțiile ziarelor siberiene din acea perioadă și curând găsi și alte informații în legătură cu acest fenomen ieșit din comun.

Un ziar din Irkutsk, de pildă, relata că, într-o dimineață de iunie, țăranii dintr-un mic sat situat la nord de Kirensk au văzut „un obiect foarte strălucitor”.

A coborât, aproape pe verticală, vreme de vreo 10 minute. Obiectul era în formă de tub, cu alte cuvinte, cilindric.

Mai departe, ziarul menționa că după ce strălucitorul obiect a căzut, s-a format un „uriaș nor negru” și s-a auzit un zgomot ca „o bubuitură de tun”. Pe urmă „toate casele s-au cutremurat și în același timp, prin norul de fum negru, a izbucnit o limbă de foc ce se bifurca”.

Țăranii au năvălit pe ulițele satului, înspăimântați, cuprinși de panică, convinși că sosise sfârșitul lumii.

Kulik era intrigat mai ales de acea „formă de tub” prin care sătenii descriau obiectul cosmic, deoarece nu prea corespundea aspectului pe care-l putea avea un meteorit în traiectoria sa.

De asemenea, nici norul de fum și nici flacăra ca o limbă bifurcată nu aveau ce căuta în descrierea unui meteorit, în afară de cazul că impactul provocase un incendiu de mari proporții în taiga, ceea ce, iarăși, era greu de presupus având în vedere că în acea perioadă a anului solul mustea de apă și, practic, mare parte a regiunii se transformase într-o mlaștină.

Continuându-și cercetările și colecțiile de ziare vechi de peste 12 ani, Kulik a reușit să schițeze un soi de „portret” al obiectului cosmic misterios, precum și o relatare a evenimentelor legate de traiectoria și căderea acestuia.

Unele declarații ale martorilor se contraziceau, cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri.

În afară de asta, nu era exclus ca unii corespondenți de presă să mai fi înflorit și ei relatările, pentru a le face mai interesante, mai atrăgătoare pentru cititori.

Cele cinci expediții ale lui Leonid Kulik

Un lucru era sigur. Dacă fusese un meteorit, atunci acesta trebuie că avusese proporții gigantice – era fără îndoială cel mai mare meteorit căzut vreodată în Rusia și poate pe-ntregul Pământ, astfel nu se putea explicau puternicele cutremure provocate pe o arie foarte largă.

O problemă esențială o constituia stabilirea locului exact unde căzuse uriașul corp ceresc.

În relatarea reprodusă pe fila de calendar (după ziarul siberian), se arăta că un inginer feroviar care călătorea cu transsiberianul zărise ciudatul obiect în clipa când se prăbușea, iar scurtă vreme după aceea trenul oprise în gara Filimonov, aflată la o distanță de aproximativ 11 km de orașul Kansk.

Se mai arăta în relatare că pasagerii ar fi coborât din tren să examineze obiectul căzut, dar nu s-au putut apropia de el fiindcă era extraordinar de fierbinte.

Prima expediție

Kulik se hotărî să-și înceapă cercetările la Kansk, unde presupunea că va putea găsi martori care să-l ajute să stabilească locul unde căzuse obiectul.

Împreună cu ceilalți membri ai expediției, Kulik părăsi orașul Petrograd (astăzi St. Petersburg) în septembrie.

La Kansk și-au dat repede seama că nu era o sarcină deloc ușoară să găsească locul exploziei.

Chestionarul întocmit de Kulik și care a circulat în oraș și în întreaga regiune, a mijlocit totuși colectarea a numeroase mărturii cu privire la distrugerile provocate de explozie și la alte aspecte, precum incredibila luminozitate a corpului în cursul căderii.

Din zecile de relatări ale martorilor oculari, Kulik deduse că impactul cu solul s-a produs mai departe, spre nord sau nord-est în apropiere de bazinul râului Tunguska Pietroasă.

Trebuie spus că Leonid Kulik era convins ca uriașul obiect cosmic fusese un meteorit, în ciuda faptului că o seamă de amănunte din descrierile făcute de martori nu se potriveau cu manifestările obișnuite ale acestor corpuri cerești așa cum erau ele cunoscute prin studierea unor cazuri anterioare.

În acest sens și-a redactat Kulik raportul către Academia de Științe, după întoarcerea sa din această primă expediție.

De altfel, Kulik și-a consacrat mare parte din viață și activitatea sa găsirii dovezilor în sprijinul acestei ipoteze.

În anii care au urmat, „dosarul Tunguska” s-a îngroșat cu numeroase file noi, care păreau să confirme că puternica explozie s-a produs într-adevăr la nord-est de Kansk, undeva în bazinul râului Tunguska Pietroasă.

Printre aceste „file” se aflau mărturii culese de oamenii de știință și diferiți specialiști care, lucrând în regiunea platoului central siberian, au adunat diverse relatari de la localnici.

Geologul S. V. Obrucev, care încercase și el să stabilească locul unde căzuse meteoritul, avusese de întâmpinat rezistența unor localnici superstițioși.

„În ochii tungușilor”, scria el, „se pare că meteoritul este un obiect sacru și de aceea ei ascund cu grijă locul unde a căzut”.

În același sens se exprima și etnograful I. M. Suslov, care, la Strelka, un mic post comercial din regiune, a stat de vorbă cu un grup de 60 tunguși. 

Aceștia i-au confirmat că în „catastrofa” din pragul verii anului 1908 le-au fost ucise animale domestice și au fost răniți mai mulți oameni, de asemenea că bolidul de foc „a adus cu el o boală a renilor, un soi de scabie care înainte de izbucnirea focului nu se pomenise pe-aici”.

Cercetări asidue a întreprins și A. V. Voznesenski, pe atunci director al Observatorului Magnetic și Meteorologic din Irkutsk, care a studiat atât materialele adunate de expediția condusă de Kulik, cât și date seismice obținute anterior, în timpul și imediat după explozie.

În concluziile sale el arăta că efectele exploziei au fost văzute sau auzite pe o arie cuprinzând aproape 1.000.000 km pătrați și că, după părerea lui, explozia n-a fost produsă de un singur meteorit, ci mai degrabă de un grup care „pe măsură ce înainta, se desfăcea din mănunchi”.

În concluzie, Voznesenski arată că „este foarte probabil ca investigațiile ce vor fi întreprinse la locul impactului vor da la iveală ceva destul de asemănător cu craterul meteoritului din Arizona”.

A doua expediție

Aceste materiale, completate cu cele culese de el însuși, l-au ajutat pe Kulik să convingă Academia de Științe de necesitatea organizării unei noi expediții, care de data aceasta să întreprindă cercetări chiar în locul unde s-a produs explozia.

Împreuna cu un asistent calificat, Kulik pleacă din nou, în februarie 1927, cu trenul până la Kansk și apoi mai departe spre est, până la Taișet, un cătun izolat. De aici, cei doi își continuă drumul cu o sanie trasă de un cal, spre nord, până la Vanavara.

De la câțiva locuitori ai Vanavarei, Kulik obține nu numai indicații privind locul unde s-a produs explozia, dar și alte relatări asupra evenimentului de la care se scurseseră acum aproape două decenii.

Dintre aceste relatări, una i se păru deosebit de interesantă – cea a bătrânului țăran S. B. Semenov, cărei în acea dimineață când se produsese explozia ședea pe prispa casei sale:

Arșița era atât de puternică încât n-am mai fost în stare să rămân unde eram – simțeam de parcă-mi luase foc cămașa și-mi ardea spinarea. Am văzut un glob uriaș de foc care acoperea cea mai mare parte a cerului.

Kulik nu mai auzise de meteoriți care în căderea lor să dezvolte fenomene termice de asemenea intensitate. Totuși, deocamdată nu se îndoia că este vorba de un meteorit, cantitatea impresionantă de căldură datorându-se probabil dimensiunilor neobișnuite și energiei degajate în urma coliziunii cu Pământul.

În sfârșit, pe 8 aprilie pregătirile fiind terminate, Kulik pornește din Vanavara, împreună cu asistentul său, un localnic care se ocupa de caii de povară și cu un ghid tungus.

Grupul a urmat cursul șerpuit al râului Tunguska Pietroasă, iar la 13 aprilie ajung la confluența acestuia cu Makirta, unde membrii micii expediții observă primele semne ale exploziei din 1908.

„Ceea ce am văzut atunci”, avea să scrie Kulik mai târziu, „deși era doar o primă impresie, întrecea toate relatările martorilor oculari, precum și toate așteptările mele”.

Într-adevăr, de-a lungul văii Makirta, cât vedeai cu ochii, malurile erau acoperite cu trunchiurile răsturnate de mesteceni și de pini doborâți de explozie. Și pe măsură ce grupul celor patru înainta către nord-vest, semnele acțiunii devastatoare a exploziei deveneau tot mai evidente iar numărul copacilor smulși din rădăcini creștea.

Toți copacii doborâți aveau vârfurile îndreptate spre sud sau sud-est, ceea ce constituia o indicație precisă a direcției suflului provocat de explozie.

În unele locuri, pâlcuri întregi de zade vechi de sute de ani fuseseră doborâte ca niște bețe de chibrit, în ciuda lemnului dur, foarte rezistent. Rădăcinile lor smulse din sol de înălțau monstruoase, ramurile erau dezgolite de frunze.

La un moment dat, micul grup a ajuns într-un loc unde copacii uscați prezentau – după cum va scrie Kulik – „urmele unui incendiu pornit de sus”, așadar nu un incendiu de pădure obișnuit care cuprinde întâi trunchiurile și apoi vârfurile.

În general, urmele indicau că focul pornise subit, cu mare intensitate și pe o arie foarte largă.

Credincios convingerilor sale că era vorba de un meteorit, Kulik credea că aceste fenomene au fost provocate de „o pungă fierbinte de aer comprimat” pe care meteoritul o împingea înaintea sa.

Două zile mai târziu, cercetătorul rus a urcat pe una dintre înălțimile din regiune, cunoscută sub numele de Creasta Hladni, de unde a putut să observe împrejurimile pe distanță de kilometri și să-și facă o impresie generală asupra acțiunii devastatoare a exploziei.

Cât vedeai cu ochii, copaci smulși din rădăcină, dezgoliți de frunze, cu vârfurile înnegrite de foc și îndreptați spre sud sau sud-est. Numai în câteva văi mai adânci, către sud, pădurea supraviețuise.

„Încă nu-mi pot reveni”, va scrie el, „de pe urma impresiilor haotice culese în această expediție. Oricine va trece printr-un sentiment straniu la vederea unor copaci uriași doborâți ca niște simple rămurele.”

De la creasta Hladni, cei doi tunguși superstițioși au refuzat să meargă mai departe. 

O pădure de stâlpi de telegraf

Kulik și tovarășul său au fost nevoiți să se întoarcă la Vanavara pentru a încerca să recruteze alte ajutoare. Această întrerupere le pricinui o mare pierdere de timp, reușind abia la 20 mai să ajungă din nou la locul unde se întorseseră din drum.

De data aceasta, Kulik era ferm hotărât să nu se înapoieze înainte de a fi găsit locul impactului.

După alte zeci de zile de călătorie anevoioasă, în cursul cărora au trebuit adesea să-și taie drum prin masa de copaci coborâți și în parte carbonizați, își stabiliră tabăra într-o vale din apropierea gurii râului Ciurghina.

După spusele călăuzelor, la nord, în spatele colinelor și dealurilor acum despădurite, se afla o regiune presărată cu smârcuri, cunoscută sub numele de Mlaștina Sudică.

Aici trebuia să se afle, după calculele lui Kulik, craterul uriaș pe care se aștepta să-l găsească.

Pornind de la aceasta tabără, cercetătorul rus întreprinderea zilnic lungi excursii în împrejurimi. În decursul acestor drumeții, Kulik a observat un fenomen ciudat.

Mai întâi, mergând către vest, vârfurile copacilor coborâți erau și ele îndreptate către vest. Apoi, în drumurile sale către est, observă că trunchiurile copacilor erau și ele orientate în această direcție – și fenomenul se repeta ori încotro s-ar fi îndreptat.

„Nu mai încape nicio îndoială”, scria el, „înconjurasem locul impactului!” Și totuși, nici urmă de crater al uriașului meteorit: numai Mlaștina Sudică (pe care Kulik a botezat-o „Marele Ceaun”).

Marcat de această nouă revelație, Kulik nota:

Taigaua, atât în cuprinsul ceaunului cât și în afara lui, fusese complet nivelată. Se transformase în șiruri de trunchiuri golașe, fără ramuri și fără vârfuri, cu capetele de sus orientate în direcția contrarie centrului exploziei.

Și totuși, pe măsură ce se apropia de acest centru, Kulik văzut cu uimire că încep treptat să apară, printre trunchiurile doborâte, copaci care rămăseseră în picioare.

Iar acolo unde după calculele lui trebuia să se afle epicentrul impactului, nimeri într-o pădure obișnuită pentru acea regiune, cu copaci având rădăcinile adânc înfipte în sol, numai ramurile fuseseră smulse și coaja jupuită de pe trunchiuri, astfel încât, după comparația foarte plastică a unuia dintre cercetători, parcă era „o pădure de stâlpi de telegraf”. 

Aceasta zonă situată aproape de centrul „ceaunului”, contrasta în mod ciudat cu cele înconjurătoare marcate de urmele devastatoarei explozii.

În spatele copacilor rămași în picioare, care – după cum avea Kulik impresia – erau răspândiți într-un cerc larg în jurul locului unde avusese loc impactul, se afla o mlaștină presărată cu turbă.

În mod logic, aici trebuie să fi „aterizat” masa meteorică.

„Mlaștinile cu turbă din regiune sunt răscolite”, scria Leonid Kulik în jurnalele sale, „și totul pare să indice că aici a avut loc o catastrofă uriașă”. O arie de câțiva kilometri pătrați părea pur și simplu strivită sub puterea impactului, creând un peisaj dezolant ca acelea izvorâte din fantezia unui pictor suprarealist.

„Solul”, continua Kulik, „prezintă către margini un soi de ondulații ca niște valuri uriașe în ocean” ceea ce duce la presupunerea că forța exploziei „a acționat în toate direcțiile”.

Și totuși craterul – marele crater meteoric prezis de Voznesenski și pe care Kulik era sigur că-l va găsi aici – acest crater nu exista.

Una dintre lucrările mai recente consacrate marii explozii din regiunea Tunguska (John Baxter și Thomas Atkins: The Fire Combe by) insista asupra răsunetului provocat în numeroase țări de primele două expediții ale lui Leonid Kulik:

Documentația strânsă de Kulik în legătură cu o explozie catastrofală produsă în pădurile îndepărtatei Siberii a stârnit interesul specialiștilor nu numai din Rusia, dar pe tot globul. Au apărut articole în The Times din Londra și în The New York Times descriind expediția din Tunguska. Când experimentul a devenit cunoscut pe plan internațional, au fost descoperite și alte înregistrări de puternice mișcări seismice și tulburări atmosferice din 1908, materiale care au fost trimise din diferite țări Academiei Sovietice de Științe. Excepționala forță a exploziei a fost din nou confirmată când înregistrări barografice din toată lumea au demonstrat că undele de aer au înconjurat de două ori Pământul.

Raportul asupra celei de-a doua expediții, întocmit de Leonid Kulik, a produs o adâncă impresie printre specialiștii din cadrul Academiei de Științe a URSS, înlăturând scepticismul cu care unii dintre oamenii de știință întâmpinaseră relatările – uneori confuze, alteori contradictorii – în legătură cu fenomenul Tunguska.

În anii care au urmat au fost organizate încă două expediții sub conducerea lui Kulik.

Expedițiile trei și patru

Cea de-a treia expediție a fost una relativ lipsită de descoperiri remarcabile, însă în cadrul celei de-a patra expediții, grupul de cercetători a explorat o arie largă în jurul locului unde se produsese contactul cu solul.

De asemenea, aceștia au folosit un echipament special pentru detectarea magnetismului în eventualitatea descoperirii unor fragmente meteorice ce s-ar fi afundat în smârcurile cu turbă.

Cu toate că unii dintre crescătorii de reni din regiune declaraseră că au găsit bucăți de metal „mai mari decât o lamă de cuțit și de o culoare asemănătoare cu cea a monedelor de argint”, instrumentele folosite de specialiștii expediției n-au reușit să detecteze urme de metal.

În ciuda acestui eșec, Leonid Kulik, convins de justețea ipotezei sale, presupunea că sub masa de pământ mocirlos amestecat cu turbă se află „o mare cantitate de nichel și fier” pe care o aprecia până la 200 de tone.

A cincea și ultima expediție

Până în 1938-1939, când Leonid Kulik a pornit în cea de-a cincea (și ultima) sa expediție către Tunguska, încă nu se emisese o ipoteză care să explice toate aspectele curioase ale acestui fenomen – de pildă „pădurea de stâlpi de telegraf” din jurul Mlaștinii Sudice.

Principalul scop al acestei expediții era să exploreze întreaga arie a copacilor smulși din rădăcini și – în cazul că va fi posibil – întocmirea unei hărți precise a regiunii (din schițele separate pe care le-au avut la dispoziție, cartografii deduseseră că aria pe care se manifestase principala forță a exploziei nu era circulară, ci ovală).

De data aceasta Kulik avea la dispoziție una dintre cuceririle moderne ale transporturilor: avionul.

Într-adevăr, efectuarea unor fotografii aeriene în regiunea Tunguska Pietroasă nu mai ridica probleme deosebite. 

Se construise prin taiga un drum de 65 km care lega Vanavara de o tabără situată în apropiere de Mlaștina Sudică, iar lângă oraș se amenajase un mic aeroport.

Fotografiile făcute atunci nu erau pe deplin satisfăcătoare, dar au demonstrat mai presus de orice îndoială direcția radială a suflului și ca Mlaștina Sudică era într-adevăr centrul exploziei.

Însă materialele strânse în cele cinci expediții conduse de Leonid Kulik nu permiteau construirea unei teorii care să explice toate manifestările fenomenului Tunguska din 1908.

Din analiza datelor culese după expediție, cercetătorul rus E. L. Krinov, un prieten al lui Kulik, emisese o ipoteză interesantă, care putea constitui și o sugestie în legătură cu direcția pe care ar fi trebuit s-o ia în viitor cercetările:

Există o singură explicație posibilă care sa înlăture contradicția, și anume că meteoritul n-a explodat pe suprafața solului, ci în aer, deasupra oceanului.

Un final tragic

Din păcate, aceasta interesantă posibilitate n-a putut fi investigată imediat după formularea ei – de altfel, toate cercetările legate de marea explozie din regiunea Tunguska au fost sistate: izbucnise cel de-al Doilea Război Mondial și armatele naziste atacaseră Uniunea Sovietică.

Mobilizat la începutul lui 1941, Kulik a participat la lupte în prima linie a frontului, a fost rănit și a căzut prizonier.

Internat într-un lagăr nazist, cercetătorul, în vârstă de 58 de ani, s-a îmbolnăvit de tifos și a murit în aprilie 1942.

Cercetările pasionatului și neobositului Leonid Kulik au fost reluate după război de Aleksander Petrovici Kazanțev, care s-a dovedit la înălțimea dificilei misiuni pe care și-a asumat-o.

De altfel, eforturile lui Kazanțev nu au fost trecute cu vederea de comunitatea științifică care a văzut în acesta cea mai potrivită persoană pentru a continua misiunea lui Leonid Kulik de a rezolva enigma Tunguska.