Fascinanta cosmogonie a Egiptului Antic. Cum au luat naștere miturile și legendele egiptene

La prima vedere, aceste legende îl pot uimi pe cititor prin diversitatea lor contradictorie. În ele apar, în rolul de făuritori ai zeităților, ai oamenilor și ai universului, când animale, când păsări, când zei, când zeițe.

După o astfel de legendă egipteană despre facerea lumii, Soarele se naște din vaca cerească Mehet-Urt. După ala, el răsare dintr-un lotus. Iar după o a treia, soarele iese dintr-un ou de gâscă. Diferă deci, atât modurile creațiunii, cât și creatorii.

Trăsătura comună a tuturor miturilor egiptene ale creației este, poate, noțiunea despre haosul inițial, din care au luat naștere treptat diferitele zeități și au creat lumea în chip diferit.

Mitul egiptean al nașterii Soarelui

Majoritatea legendelor despre facerea lumii au apărut în valea Nilului încă din acele timpuri îndepărtate când locuitorii ei trăiau în condițiile orânduirii gentilice.

Mai târziu, odată cu dezvoltarea relațiilor sociale și cu formarea despotismului sclavagist, aceste mituri și legende egiptene au suferit modificări, oglindind noul ce-și făcea loc în viața și – prin urmare – și în concepția despre lume a egiptenilor.

Rezultatul a fost că legendele egiptene despre facerea lumii, ca și celelalte mituri, ne-au parvenit serios prelucrate, fie sub formă de opere literare – legende și imnuri – fie sub forma inscripțiilor rituale.

Unele legende despre facerea lumii au apărut însă pentru prima oară abia în societatea sclavagistă, reflectând întru totul condițiile și ideologia acestei societăți.

Din nefericire, aproape niciunul dintre miturile referitoare la crearea lumii nu ni s-a păstrat în întregime. Deseori, nu numai că nu posedăm relatarea coerentă a întregii legende, dar nu reușim să reconstituim în întregime nici măcar subiectul acestor legende.

Suntem nevoiți să completăm aceste informații fragmentare despre unele din variantele cosmogoniei egiptene recurgând la alte izvoare și, într-o serie de cazuri, suntem chiar siliți să reconstituim legenda cu ajutorul datelor incomplete din monumentele scrise și materiale.

Cu tot materialul incomplet de care dispunem, la o cercetare mai aprofundată a variatelor legende care s-au păstrat până în zilele noastre – atât de diferite, încât la prima vedere par să nu aibă nici o legătură între ele – constatăm totuși că e posibil să stabilim o serie de trăsături care permit, pe de o parte, să grupam laolaltă anumite legende, iar pe de alta, să aflăm condițiile sociale ce s-au oglindit în diferitele mituri egiptene.

După unele mituri și legende egiptene, obârșia lumii era atribuită vegetației.

Astfel, potrivit uneia dintre legende, pruncul Soare „luminând pământul cel în beznă cufundat” și-a făcut apariția ieșind dintr-o floare deschisă de lotus, ce creștea pe colina înălțată din haosul primitiv, din „lotusul cel în obârșia timpurilor născut, lotusul cel sfânt de pe marele lac”.

Această legendă despre nașterea Soarelui era larg răspândită. 

Despre lotusul ce creștea pe colina de lângă orașul Smunu (cunoscut de greci drept Hermopolis) și care a dat viață tânărului zeu al soarelui vorbesc cele mai vechi mituri și legende egiptene, iar imaginile acestui lotus, pe ale cărui petale era așezat un tânăr – imagini pe care le întâlnim până în epoca romană – dovedesc că această legendă devenise una dintre versiunile oficiale ale cosmogoniei egiptene de mai târziu.

Vaca cerească Mehet-Urt

În multe legende, divinitatea care dă naștere soarelui și făurește lumea apare sub înfățișarea unui animal sau a unei păsări. Astfel, s-au păstrat urmele legendei după care Soarele, înfățișat sub chipul unui vițel de aur, a fost zămislit pe cer, prezentat sub chipul unei vaci uriașe cu trupul presărat de stele.

Încă în Textele piramidelor se vorbește despre „Ra, vițelul de aur, de cer zămislit”, iar imaginile de mai târziu înfățișează această vacă cerească pe al cărei trup sunt așezați aștrii.

Ecourile acestei legende străvechi egiptene, care a fost probabil cândva unul din principalele mituri și legende egiptene despre originea lumii, se întâlnesc și în alte texte, precum și într-o serie de monumente de artă plastică, în care mitul vacii cerești este păstrat într-o formă modificată, iar uneori se împletește chiar cu alte legende.

Astfel, vaca cerească poate fi întâlnită în scenele ce înfățișează nașterea pruncului Soare din lotus: pe unele vase rituale, de-o parte și alta a lotusului pe care stă așezat Soarele nou-născut, se află două vaci cerești.

Vaca cerească este amintită și în textul în care se povestește cum, îndată după apariția sa pe lume, pruncul-soare „a încălecat cereasca vacă Mehet-Urt și a plutit acolo unde cerul și pământul se îngeamănă”.

Aceeași vacă cerească sacră o întâlnim și în mitul despre pieirea celor păcătoși. 

După ce oamenii s-au mâniat împotriva Zeului Soare, care îmbătrânise, acesta a hotărât să plece de la cârma lumii. Atunci „se prefăcu Nut în vacă, și s-a așezat măria sa Ra pe spinarea ei”. 

Faraonii Egiptului, căutând să se asemuiască Regelui Soare Ra, se dădeau drept fii ai vacii cerești, când sub chipul unui prunc care sugea la ea, când sub chipul unui bărbat adult aflat sub ocrotirea ei.

Potrivit altor legende, nașterea lumii era pusă în legătură cu diferitele animale.

Animale și reptile sacre

Există, de pildă, un mit egiptean după care cerul era înfățișat sub chipul unei scroafe, iar stelele sub cel al unor purcei zămisliți de ea. 

În general, în legendele cosmogonice se întâlnesc deseori felurite animale sau reptile în diferite roluri. Astfel, pe imaginea ce înfățișează nașterea zeului Ra din lotus, în spatele vacii cerești pot fi văzute maimuțe ce salută prin ridicarea labei pe pruncul-soare.

În alte texte se povestește că la nașterea soarelui din lotus, el a fost salutat de broaște și de șerpi.

Existau și mituri și legende egiptene în care soarele se năștea sub chipul unei păsări sau al unei insecte. Astfel, în orașul On era prezentată, ca obiect sacru, piatra Benben, despre care se spunea că pe ea a apărut pentru prima oară Soarele, sub înfățișarea unei păsări – fenixul „benu”.

În textele religioase ce ni s-au păstrat întâlnim menționate , când oul zămislit din pământ și umezeală, apărut pe prima colină înălțată din haosul inițial, când oul „marelui Hohotun”, care a fost ouat pe pământ.

Pe baza acestor texte ne putem face, în linii generale, o idee despre legenda potrivit căreia pe colina înălțată din haos a fost clădit un cuib în care, dintr-un ou de gâscă, din oul marelui Hohotun”, a ieșit Soarele.

Din nefericire, faptul că inscripția mitului despre marele Hohotun nu ne-a parvenit integral nu ne permite să stabilim cu mai multă precizie subiectul acestei interesante variante a legendelor egiptene despre nașterea Soarelui și a lumii.

Au mai existat apoi povestiri în care se spune că soarele și luna sunt cei doi ochi ai șoimului ceresc, sau că soarele este un glob uriaș, rostogolit pe cer de cărăbușul ceresc, întocmai cum gândacii de balegar rostogolesc cocoloașele lor pe pământ.

Mituri și legende egiptene despre facerea lumii

În alte legende, făuritorii lumii nu sunt animale și nici păsări, ci zeii și zeițele Egiptului Antic. 

În una din aceste legende, cerul era închipuit sub forma zeității feminine Nut, al cărei corp este aplecat deasupra pământului în așa fel încât degetele mâinilor și picioarelor se sprijină pe pământ. 

Nut dă naștere pruncului Soare, care apoi îi zămislește pe zei și pe oameni.

Zeii creatori Khnum și Ptah

După alte mituri și legende egiptene, zeul creator Khnum a plămădit întreaga lume pe roata olarului, și tot astfel i-a făurit pe oameni și pe animale. Această credință s-a păstrat până în perioada mai târzie, când întâlnim imaginea lui Khnum modelând la roata olarului trupurile și sufletele copiilor nou-născuți.

O altă explicație a originii universului ne-o dă legenda despre zeul Ptah, potrivit căreia întreaga lume – zeii și oamenii, orașele și templele, viața și moartea – s-a născut din gândirea lui Ptah, ce sălășluia în capul lui.

Existența unor reprezentări atât de variate despre obârșia lumii în legendele pe care le-am menționat, și care nu epuizează nici pe departe tezaurul extrem de bogat al legendelor cosmogonice egiptene, este firească și inevitabilă.

Fiind născocite la epoci diferite de oameni ce se aflau pe trepte deosebite ale dezvoltării sociale, nu se putea ca miturile și legendele egiptene despre facerea lumii să nu oglindească toate etapele parcurse.

„După cum popoarele antice – arată K. Marx – și-au trăit preistoria în imaginație” tot astfel și miturile cosmogonice ale vechilor egipteni, modificându-se în decursul secolelor, pierzând unele din trăsăturile lor și dobandind altele, oglindeau, pe de-o parte, condițiile de trai din epoca respectivă, iar pe de altă parte, aminteau despre acele perioade ale vieții omului din valea Nilului ale căror forme sociale se perimaseră.

Puternice influențe din natură

„Neputința sălbaticului în lupta cu natura”, care a dat naștere „credinței în zei, draci, în minuni, etc.”, a determinat și interpretarea deosebită a raporturilor, atât dintre om și natura înconjurătoare, cât și dintre diferitele fenomene ale acestei naturi.

Oamenii care populau valea Nilului cu multe milenii în urmă trebuiau să înfrunte și să subjuge natura înconjurătoare, să clădească viața, ale cărei imense greutăți trebuiau să le învingă pentru ca generațiile următoare să poată trăi și continua lupta.

Însușirea deprinderilor culesului și ale vânătorii, domesticirea animalelor, agricultura și meșteșugurile necesitau o încordare uriașă a tuturor forțelor fizice și intelectuale.

Trebuiau înțelese și interpretate nu numai succesiunea anotimpurilor – cu arșița verii, ce pârjolea totul, și cu revărsările Nilului, care readucea viața – dar și alte fenomene complexe: răsăritul și apusul zilnic al aștrilor, traiul și însușirile specifice ale numeroaselor și feluritelor fiare și păsări, precum și funcțiile corpului omenesc.

Necunoașterea adevăratei legături reciproce dintre diferitele fenomene, dependența omului de natură, dificultățile întâmpinate de el în lupta pe care trebuia s-o ducă cu natura și cu semenii săi, întreg traiul complex din comuna primitiva și schimbările survenite în modul de trai în decursul dezvoltării milenare a genului uman – toate acestea au determinat greutățile drumului parcurs de gândirea omului.

Datorită acestor cauze, care au determinat particularitățile perceperii de către omul primitiv a lumii înconjurătoare, multe dintre fenomenele acestei lumi, pe care omul nu le putea înțelege și stăpâni, au fost interpretate de el în diferitele etape ale dezvoltării societății ca manifestări ale activității miraculoase a spiritelor naturii, a străbunilor morți, a totemurilor strămoșilor și a protectorilor diferitelor comunități gentilice, a animalelor, păsărilor, plantelor sau corpurilor cerești.

Astfel, religia întărea în mintea omului conștiința neputinței și dependența lui.

La aceasta contribuiau atât diferitele ritualuri și tabuuri, cu ajutorul cărora omul încerca să-și asigure dominația asupra naturii și asupra oamenilor, cât și miturile și legendele egiptene care vorbeau despre obârșia și legătura reciprocă a fenomenelor interpretate.

Și întrucât aceste fenomene, în funcție de timpul, locul și mediul apariției lor, nu erau interpretate într-un mod asemanator, firește că și legendele cu privire la ele se formau într-un mod diferit, deosebindu-se apreciabil una de alta.

Originea lumii în mitologia egipteană

Dintre aceste fenomene – cărora vechii locuitori ai Egiptului le dădeau explicații diferite, în funcție de epoca respectivă și de regiunea din valea Nilului unde locuiau – face parte și procesul nașterii întregii lumi înconjurătoare.

În lumina celor spuse, devine clară și inevitabilă aparenta contradicție a diversității legendelor cosmogonice ale Egiptului.

Interpretarea originii lumii era determinată de faptul dacă făuritorii legendelor erau vânători sau agricultori, dacă se închinau la spiritul strămoșului înfățișat prin chipul unei fiare sau al unui om, dacă trăiau în condițiile gintei matriarhale, sau ale celei patriarhale, precum și de gradul în care îndurau asuprirea crescândă a tot mai pronunțatei inegalități de avere.

În funcție de acești factori, legenda se forma într-un fel sau altul.

Era firesc ca omul ce adora o fiară sau o pasăre, o floare sau un copac, care se considera pe sine și întreg neamul său, nu numai strâns legat de o anumită fiară sau plantă, dar chiar – prin intermediul multor generații de strămoși – descinzând din ea, să lege într-un fel oarecare de atotputernicul său străbun și apariția lumii înconjurătoare.

Nu e deci de mirare că într-o serie de mituri și legende egiptene în rolul de făuritor al soarelui și al întregului univers apare cutare animal sau cutare plantă.

Soarele s-a născut din floarea de lotus

Paralel cu adorarea animalelor, pe legendele cosmogonice ale Egiptului și-a pus pecetea și adorarea plantelor.

Nu întâmplător tocmai lotusului îi este atribuită nașterea Soarelui.

Florile parfumate ale lotusului, care în antichitate creșteau din abundență în apele Nilului, în timpul nopții își închid corolele albastre, iar dimineața, odată cu primele raze ale soarelului, își desfac din nou petalele, smălțuind cu albastrul lor pânza deasă și verzuie a frunzelor.

N-a fost greu să se facă legatura între aceste două momente și, cum acest lucru se repeta atât de des, efectul a fost luat drept cauză și astfel a apărut legenda nașterii soarelui din floarea de lotus.

Când însă, odată cu schimbarea relațiilor sociale, locul preponderent în religie începe să-l ocupe treptat cultele divinităților antropomorfe, atunci în miturile și legendele egiptene referitoare la univers rolul principal îl capătau zeița înfățișată prin chipul unei femei, și nu al unei vaci, zeul înfățișat prin chipul unui bărbat și nu al unei gâște, șoim sau cărăbuș.

Se înțelege de ce o asemenea descoperire a omului ca inventarea roții de olărit – care a fost cândva cea mai mare realizare a gândirii omenești – se oglindește de asemenea în reprezentările cosmogonice sub forma legendei despre zeul care a făurit întreaga lume pe roata olarului. 

În aceasta privință, dintre toate legendele trebuie să distingem și să delimităm net două grupe de mituri și legende egiptene, ce se deosebesc în mod principal după reprezentările lor despre facerea lumii în concepția egipteanului antic.

Din una dintre grupe fac parte legendele potrivit cărora făuritoarea Soarelui – și deci a întregii lumi – este zeița-mamă care dă naștere pruncului Soare fără participarea vreunui element masculin.

În cealaltă grupă intră legendele în care creatorul zeilor este, dimpotrivă, zeul-tată, care zămislește prima pereche divină la fel de independent, fără ajutorul elementului feminin.

Din nefericire, s-au păstrat până în zilele noastre numai frânturi care în urma unor cercetări îndelungate au putut fi descoperite, fie sub formă de versuri incluse în culegerile de texte religioase, fie sub formă de episoade înglobate în textul altor mituri și legende egiptene, fie, în sfârșit, în sub forma unor reprezentări plastice rituale.

În aceste mituri și legende egiptene, tatăl pruncului Soare este necunoscut.

În ele se vorbește numai despre mamă – zeița cerului. Soarele este zămislit numai de ea, fie sub înfățișarea unei femei, fie sub aceea a unei vaci, fără participarea zeului-bărbat sau fiară.

În fiecare dimineață, discul luminos răsare din sânul ei, iar seara ea îl înghite, pentru ca, zămislindu-l în acești chip, să-l nască din nou în zori.

De remarcat e că zămislirea este pusă în legătură cu înghițirea.

Ca și în alte societăți gentilice, și în Egiptul străvechi, într-o anumită etapă a dezvoltării lui, nu există încă o noțiune clară despre cauza concepțiunii, ea fiind atribuită unor factori diferiți, în special înghițirii unui obiect oarecare.

Rămășițele acestor reprezentări s-au păstrat în folclorul egiptean.

Să ne amintim cunoscutul Basm despre cei doi frați, în care soția lui Bata zămislește dintr-o așchie ce i-a căzut în gură.

O altă confirmare a existenței în vechime a unor asemenea reprezentări o întâlnim și în textele religioase egiptene.

În ritualurile funerare ale faraonilor din Regatul vechi, în așa-numitele Texte ale piramidelor, faraonul decedat este asemuit zeului soare. Tocmai ca și acesta, se naște din zeița cerului.

În textele ce povestesc despre aceasta, întâlnim variante foarte interesante.

Zeița cerului

Dacă în ritualul scris pe zidurile piramidei faraonului Pepi citim următoarea invocație adresată zeiței cerului: „Zămislitu-l-ai pre el, pre Pei, întocmai cum l-ai zămislit pre fiul zeu”, în piramidele faraonilor Merenra și Neuserra găsim cu totul altceva: „Înghițitu-l-ai pre Merenra, întocmai cum l-ai înghițit pre fiul tău divin”, respectiv „Înghițitu-l-ai pre Neuserra, întocmai cum l-ai înghițit pre feciorul zeu”.

Vedem astfel că, în texte paralele, pentru exprimarea uneia și aceleiași noțiuni a zămislirii faraonului de către zeița cerului sunt folosite când cuvântul „a zămisli”, când cuvântul „a înghiți”.

Asemenea rămășițe ale celor mai vechi reprezentări, după care zămislirea se produce în urma înghițirii unui obiect, le găsim nu numai în Textele piramidelor și în basme.

Ele se păstrează vreme foarte îndelungată în religia Egiptului.

Din perioada istorică și până în perioadele mai recente întâlnim pe sarcofage chipul zeiței cerului, care în zori dă naștere soarelui, iar în amurg îl înghite, pentru ca, zămislindu-l din nou, să-l nască iar în zorii zilei următoare.

Motivul zămislirii prin înghițire este fără îndoială un motiv matriarhal și existența unui asemenea motiv în lanțul general, nu numai al celor mai vechi reprezentări cosmogonice, ci și al tuturor credințelor religioase din acea epocă, este cu totul firească.

Legenda despre rolul primordial al zeiței-mamă în crearea zeilor și a oamenilor nu poate fi considerată decât în legătură generala cu semnificația pe care o aveau divinitățile feminine în mitologia Egiptului Antic.

Fără îndoială că în etapele inițiale ale dezvoltării sociale aceste divinități jucau un rol infinit mai mare decât ulterior, când, datorită schimbărilor ce au avut loc în relațiile sociale și care s-au oglindit și în religie, zeițele și-au pierdut rolul principal de mame sau de soții ale diferiților zei.

Dar primele reprezentări nu puteau să dispară fără urme, și multe rămășițe ale religiei din perioada istorică a egiptului stau mărturie însemnătății avute în trecut de divinitățile feminine.

Astfel, nu e o simplă coincidență faptul că divinitățile ocrotitoare atât ale Egiptului de Nord, cât și ale Egiptului de Sud sunt tocmai zeițe: șerpoaica și șoimița. 

De asemenea, nu e întâmplător nici faptul că divinitățile protectoare ale nomurilor sunt în majoritatea lor tot de gen feminin.

În legătură cu aceasta, capătă o semnificație deosebită și acele foarte rare episoade ale miturilor și legendelor egiptene sau diferitelor strofe ale imnurilor, care uneori sunt diferite de restul contextului, în care zeițele antice apar sub vechea lor înfățișare, aceea de atotputernice mame străbune și stăpânitoare.

Neit

Un asemenea episod este acela al zeiței Neit din mitul Cearta dintre Horus și Seth.

Este adevărat că în cadrul mitului ea nu mai joacă un rol efectiv. 

Ea este străvechea „măreață mama a tuturor zeilor”, cum continuă să o preamărească textul mitului egiptean, trăiește în tihnă în Saisul ei, departe de patimile și gâlcevile ce frământă generațiile mai tinere de zei, care sa învrăjbesc pentru stăpânirea lumii.

Dar, cu toate acestea, în momentul critic al încâlcitei gâlceve, pe care Ra nu este în stare s-o judece, solia zeilor se adresează tocmai ei, cerându-i să se pronunțe.

La fel și în Textele piramidelor, deși în ele concepția precumpănitoare este aceea a facerii lumii de către un zeu creator unic, s-au păstrat totuși rânduri care proslăvesc în felul următor pe zeița Nut, ce fusese cândva venerată ca măreața mamă a Soarelui și a întregului univers:

Puternică-ți e inima, puternică,
O, prea măreață, preschimbată-n cer,
În frumusețea-ți totul tu învălui.
Pământu-ntreg înainte-ți stă îngenuncheat,
Cu ale tale brațe îl ții îmbrățișat,
Pre el și lucrurile toate.
Pre fiecare zeu cu luntrea l-ai luat,
Și nepieire de stele prea senine i-ai dat.
Din preajma ta nu se mai pot desprinde, căci sunt stele.
Străluminezi, o Nut, precum regina Egiptului de Jos.
Tu ești divina stăpână peste zei,
Și-al tău e tot ce pot să aibă ei: și jertfe, și avut, și moștenire,
Și sufletul, ce-i mai de preț în larga fire.

În totală și principială contradicție cu legendele citate se află cealaltă grupă de mituri și legende egiptene, după care creatorul lumii este o divinitate masculină.

Ideologia patriarhului victorios nu se putea împăca cu legendele anterioare, și în consecință apar altele noi, care susțin o teză diametral opusă.

În diferitele regiuni ale Vechiului Regat, aceste mituri și legende egiptene s-au format în mod diferit.

Atum Ra

Dar, indiferent de faptul că în Elefantina se afirma că lumea a fost făurită pe roata olarului de zeul Khnum, iar în Heliopolis se spunea că zeul Atum Ra, fecundându-se pe sine însuși, a dat afară pe gură doi gemeni divini, trăsătura esențială a tuturor legendelor este aceea că totul se petrecea fără participarea zeiței-mamă.

De acum înainte, în legendele cosmogonice ale Egiptului, prima zeitate feminină apare nu mai devreme decât în a doua generație de zei, dar și în acest caz numai ca o completare a soțului ei geamăn.

Datorită situației deosebite pe care o avea orașul Heliopolis ca important centru politic din antichitate, dintre diferitele legende cosmogonice patriarhale, răspândirea cea mai largă o capătă, treptat, tocmai varianta din Heliopolis, ce va deveni ulterior cosmogonia oarecum oficială.

Nu întâmplător scriitorii din antichitate cunosc tocmai această variantă.

După cum se observă încă din Textele piramidelor, această variantă este predominantă și în ultima analiză pe ea se întemeiază genealogia oficială a lui Osiris.

În felul acesta, ea include în orbită sa unul din cele mai importante culte ale Egiptului.

Astfel, nu e de mirare că legenda din Heliopolis a ajuns pana la noi nu numai în frânturi, dar și sub forma unor descrieri complete a întregului proces de creare a universului.

Iată pe scurt conținutul acestei legende.

Pleiada divină

Zeul Soarelui, Atum Ra, născându-se din haos, se fecundează pe sine însuși, înghițindu-și propria sămânță. Atum Ra dă afara apoi pe gura prima pereche divină, pe zeul văzduhului, Șu, și pe zeița umidității, Tefnut.

Atum Ra devine în felul acesta strămoșul tuturor celorlalte zeități și creator al lumii, întrucât Șu și Tefnut îl zămislesc pe zeul pământului, Keb, și pe zeița cerului, Nut, care la rândul lor îi zămislesc pe Osiris și pe Isis, pe Seth și pe Neftis.

De acum încolo, cunoscuta pleiadă divină din Heliopolis – Cele nouă mari zeități, adică Atum Ra, Șu, Tefnut, Keb, Nut, Osiris, Isis, Seth și Neftis – vor sta în fruntea panteonului egiptean.

Celelalte nouă zeități, create în alte centre după chipul și asemănarea acestora, se vor deosebi de ei în general numai prin înlocuirea unora dintre zei cu divinități locale și prin obișnuita ridicare la rangul de creator al lumii a principalei zeități locale, ce se contopește deseori cu zeul Ra din Heliopolis.

Esența cosmogoniei patriarhale rămâne însă neschimbată.

Zeul care dă naștere celorlalte zeități devine de acum înainte personajul inițial permanent, iar imnurile religioase subliniază nașterea Soarelui nemijlocit din tată, fără intervenția mamei:

Mărire ție, al lui Ra fecior
Tu, cel din însuși Atum odrăslit,
Carele singur ți-ai fost și matcă și izvor
Și care sân de mamă nicicând nu ai sorbit.

După cum mitologia greacă, oglindind triumful patriarhului, îl obligă pe Zeus nu numai să poarte cusut în coapsa sa pe Dionysos, ieșind înainte de sorocul legiuit din pântecele Semelei, dar și să nască din propriul său cap, fără mijlocirea vreunei zeițe sau femei muritoare, pe Pallas Atena, fecioara războinică, apărătoarea părintelui ei, tot așa și mitologia Egiptului Antic consfințește victoria gintei patriarhale în noi mituri și legende egiptene, care desființează cu desăvârșire reprezentările anterioare, înlocuindu-le cu propria lor învățătură.