Piatra Cap de Cosmonaut – Sculptura misterioasă descoperită pe malul Oltului care poate rescrie istoria

Poate ar fi momentul acum să facem o scurtă introducere în subiectul trovanților, înainte de a vorbi despre piatra Cap de Cosmonaut.

Probabil ați văzut în copilărie, la țară, că mulți oameni culegeau tot felul de pietre de prin albiile râurilor și le puneau la vedere în fața stâlpilor de poartă, prin curți și grădini, la capătul scărilor, lângă fântâni sau la margine de drumuri. Ardelenii puneau uneori aceste bizare pietroaie în cimitire, la căpătâiul mormintelor celor dragi plecați în neființă.

Aceste pietre au fost numite microliți (de la micro – „mic” și lithos –  „piatră”). În realitate nu sunt chiar atât de mici, atingând uneori o tonă sau chiar mai mult. Însă poartă acest nume pentru a le deosebi de megaliți. Uneori, acestor pietre li se mai spune și trovanți.

Ce sunt trovanții?

Termenul de trovant a apărut prima dată în lucrarea naturalistului Gheorghe Murgoci, Terțiarul din Oltenia (1907). 

Conform geologilor, trovanții sunt niște conglomerate formate în solurile nisipoase și în cele ce prezintă stratificații de gresie bogate în carbonat de calciu. Geologii spun că trovanții au același mod de a se forma precum perlele, totul pornind de la un bob de nisip care continuă să se mărească. 

Conform specialiștilor, adăugarea sedimentară, nu presupune un fenomen de natură organică, însă se admite faptul că există un punct de materie organică de la care pornește creșterea sedimentară, pe care îl îmbracă și, de multe ori, îi copiază și forma. 

Această predilecție pentru a imita organismele vii este considerată o „curiozitate geologică”. Pietrele vii au fost considerate în trecut fosile de plante sau de animale.

În România, trovanți se găsesc în județul Vâlcea, la Costești existând un muzeu al trovanților în aer liber, aflat în Patrimoniul UNESCO, pe Dealul Feleacului lângă Cluj, dar și lângă Sibiu, în Hunedoara, sau în Bacău și Suceava.

Formele stranii care s-au format în urmă cu aproximativ 15 milioane de ani, în comuna vâlceană Costeşti, au aprins imaginaţia internauţilor, nu puţini fiind cei care au încercat să explice cum s-au format trovanţii şi să dezlege misterul creşterii acestora în dimensiune la contactul cu apa.

Cunoscuţi în popor şi sub denumirea de  „dorobanţi”, „bălătruci”, „pietre vii” sau „pietre care cresc după ploaie”, trovanţii au forme ciudate şi mărimi diferite, începând de la câţiva centimetri, putând ajunge până la câţiva metri. 

Câmpul cu trovanţi din Costeşti este uşor de găsit de  toţi cei care au drum spre Târgu Jiu, rezervaţia naturală fiind situată la aproximativ 40 de kilometri distanţă de Râmnicu Vâlcea, pe marginea DN 67.

Trovanţii din Costeşti au început să fie studiaţi imediat după Revoluţie, dar au ajuns atracţie turistică abia în 2005, după ce zona în care s-au format a fost declarată rezervaţie naturală.

Unii spun că fiecare ploaie abundentă face ca „pietrele vii” să mai crească în dimensiune cu câţiva milimetri şi chiar să se deplaseze dintr-un loc în altul. Potrivit acestora, trovanţii au un conţinut mare de săruri minerale care, în condiţii de umezeală, fac ca nisipul să se umfle.    

Muzeul Trovanților a fost înființat în 1996 de un colectiv al Facultății de Geologie și Geofizică București – Societatea pentru Protecția Mediului Geologic. 

În 2006, printr-o hotărâre dată de guvern, a devenit Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor, având o suprafaţă de un hectar. 

Zona protejată este de atunci în custodia Asociaţiei Kogayon, organizaţia nonguvernamentală de protecţie a mediului care numără aproximativ 200 de membri, toţi voluntari, şi a derulat până în prezent proiecte în valoare de peste 300.000 de euro. 

Localitatea Costeşti este singurul loc din Europa unde există o rezervaţie naturală a formaţiunilor geologice care sunt rezultatul unor cimentări produse în urmă cu milioane de ani.

Și în Buzău, în localitatea Ulmeț, Bozioru, există „Babele de la Ulmeț”, niște pietre uriașe cu forme stranii. Bătrânii din Ulmeț spun că pietrele vii au puteri miraculoase, care-l înveselesc pe omul supărat. 

Una dintre poveștile păstrate de localnici spune că un localnic își muncea pământurile, pe lângă un trovant. Cum muncea el în liniștea câmpului, aude un zgomot straniu, ca un zbârnâit, iar el a rămas ca paralizat, neputând să se miște ca să identifice sursa zgomotului. 

Când a ieșit din această stare bizară, vendu-și în fire, a văzut că trovantul se urnise din loc. El a anunțat localnicii care au venit a doua zi la locul cu pricina. 

Însă peste noapte, iarba de sub fostul loc al trovantului se regenerase la loc fără să rămână vreo dovadă clară a deplasării trovantului. 

De atunci, a devenit un obicei ca localnicii să măsoare în mod regulat distanța de la trovant la Bâlca, un bazin de captare a apei și au constatat că o dată la șapte ani, trovantul s-ar deplasa cu 1-2 metri.

Misterul sculpturilor lui Brâncuși

Cum spuneam în deschiderea articolului, gospodarul român își înfrumusețează curtea cu tot felul de pietre de forme interesante.

De unde au românii acest cult al pietrelor? 

Unii susțin că acest obicei provine dintr-un deosebit cult al pietrei, răspândit odinioară la pelasgii care populau de la începutul neoliticului spațiul carpato-dunărean. Peste pelasgi s-au suprapus tracii, ca strat etnic. Ei ar fi înglobat cultul pietrei, venerând megaliții carpatici, pe care i-a multiplicat în dolmene și menhire.

Alții spun că asemenea pietroaie sunt de factură antropică. Scepticii însă contestă amestecul factorului uman în realizarea pietrelor.

Țăranii în căutare de piatră de construcție, când găseau un microlit, nu îl spărgeau, ci își înfrumusețau cu el gospodăria. Uneori, țăranii cumpărau acești bolovani, plătind sume frumușele, sau dădeau la schimb damigene cu băutură sau alte bunuri.

Unor microliti culeși de la suprafață li se poate acorda numele de „joc al naturii”, însă multe alte pietre din gresie, având mărimi și forme extrem de variate și stranii, au fost scoase la iveală cu ocazia săpăturilor arheologice, fiind găsite în morminte, alături de urme materiale aparținând vechilor populații de pe teritoriul țării noastre (un exemplu ar fi Idolul tăcerii din Muzeul Bistrița).

Unii artiști vizuali spun că trovanții ar fi fost o sursă de inspirație pentru Brâncuși, născut la Hobița, în județul Gorj, la mică distanță de Costești. 

Despre opera sa Măiastra, se spune că ar semăna cu o stâncă megalitică  din Rodna; sau despre Coloana Infinitului că se aseamănă cu Columna Cerului, un alt megalit; iar sculptura Sărutul că s-ar asemăna cu Sărutul Babelor, megalit din muntele Babele din Bucegi. 

Poarta Sărutului s-ar asemăna cu Portalul din Cheile Râmețului sau cu Poarta Omului de la Cozia; Masa Tăcerii aduce mult cu Masa lui Vodă (sau Masa Șezii), megalit antropic aflat pe măgura Zboina Verde din Munții Vrancei. 

Se mai spune că Brâncuși avea o aplecare spre a colecționa microliți. 

Crescut într-un mediu rural, Constantin Brâncuși poseda din tinerețe un deosebit cult al pietrei. Există o anecdotă repovestită de sculptorul Vasile Blendea:

Într-o manevră spre munte, Brâncuși a găsit un bolovan pe care l-a cărat cu el în raniță până la regiment, în Târgu Jiu, în glumele soldaților care îl însoțeau. La regiment, în timpul liber, s-a pus să-l cioplească cu dalta și ciocanul, și până la urmă a scos din bolovan un cap de om, de se mirau soldații și gradații.

De asemenea, în vremea cât a lucrat la ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, Brâncuși a adunat o mulțime de pietre de râu, aranjându-le cu grijă prin grădina casei în care locuia atunci. Există o fotografie a unui microlit (Somnul), cules și pus în valoare de însuși Brâncuși. 

Deși este posibil ca Brâncuși să nu fi văzut toți acești megaliți, este interesantă asemănarea lucrărilor sale cu elemente ce se găseau în natură.

Trebuie să relevăm că microliții prezintă o mare putere de atracție și pentru intelectuali. Un astfel de exemplu ar fi acela al colecției făcute de către studenții de la Facultatea de Geologie, microliti trovanți pe care i-au „plantat” în mica grădiniță din fața Casei Studenților din București. 

Un alt exemplu ar fi acela al impresionantei colecții deținute de poetul Ion Gheorghe, dar și colecțiile altor intelectuali.

Piatra Cap de Cosmonaut

În vara anului 1971, tocmai când se făceau excavările pentru fundația barajului de pe Olt, la Râmnicu Vâlcea, profesorul Ion Cocan a găsit un microlit extrem de interesant chiar în cupa unui excavator ce scotea umplutura de la 7 metri adâncime.

Curățind și spălând bolovanul, descoperitorul său a intrat în posesia unei sculpturi de 17 cm înălțime și 15 cm lățime, pe care a botezat-o piatra „Cap de cosmonaut”.

Cum au apărut aceste pietre stranii? 

Ipoteza evolutivă ne spune că în urmă cu câteva mii de ani, pe aici trăiau niște troglodiți, care mâncau carne crudă sau doar perpelită la focul pe care și-l aprindeau învârtind un băț. 

Nu se știe când și cum, dar troglodiții aceștia au devenit peste noapte traci, iar niște ramuri nordice ale lor s-au numit daci, sau geți. 

Nu se știe precis care ar fi diferența, deoarece istoricii încă se mai contrazic. Cert este că peste acești daco-geți au năvălit romanii, care au ocupat aproape o treime din teritoriile lor. Din uniunea vechilor daci cu cuceritorii romani, au rezultat românii, adică nici daci, nici romani.

De la acei troglodiți ne-au parvenit o serie de sculpturi, acestea având, se pare, o largă răspândire. Dar numărul lor ajuns până la noi este destul de mic, piesele fiind executate în general din materiale fragile: os, corn, lemn, argilă, deci perisabile. 

Cele din piatră, cum este piatra „Cap de cosmonaut”, sunt de o foarte mare raritate. În orice caz, nu apar ca specifice populațiilor de pe teritoriul actual al țării noastre. 

În afară de materialul caracteristic, subiectele abordate erau, în general, animaliere sau reprezentau idoli feminini stângaci realizați. Mai rar, și în general tot atât de imperfecte erau în paleolitic reprezentările de obiecte, arme și figuri bărbătești. 

Chiar și în neolitic, statuetele precum piatra „Cap de cosmonaut” rămân la fel de nereușite. Prelucrările erau, de asemenea, stângace și destul de simpliste.

Ipoteza cea mai atrăgătoare este ipoteza civilizațiilor paralele. Nu e deplasată posibilitatea coexistării reale a unor civilizații aflate pe trepte diferite de dezvoltare. 

Coexistența timp de milenii a unor umanoizi primitivi, de tip neanderthalian, în paralel cu civilizația noastră și totuși complet separat, ca și retragerea voluntară a unor civilizații evoluate în alte planuri – față de invazii umane nivelatoare, nu mai necesită demonstrații, fiind arhicunoscute istoriile despre imperiile incaș, mayaș, și chiar pentru o lungă perioadă, cel chinez. 

Dar există posibilități de conviețuire parțială a unor civilizații și pe alte planuri total neortodoxe pentru știința actuală.

Unii scriitori au abordat aceste idei. 

De exemplu, nuvela lui Eliade Pe strada Mântuleasa nu este doar simplă literatură fantastică. Ea se pare că se bazează pe o întâmplare reală din toamna anului 1915. 

De asemenea se pot aminti unele subiecte din mitologia basmelor românești, legate de „lumea cealaltă” sau „tărâmul celălalt” în care se duc eroii, pentru a se reîntoarce „în lumea noastră”. Se povestește despre „zmei din alte locuri”. 

Se spune că obiceiuri nefirești precum beția, lăcomia, curvia, clevetirile „au zburat ca duhuri din lumea cealaltă”. 

Pe unde au venit toate acestea? Prin lacuri, fântâni sau peșteri, care ar funcționa ca niște portaluri. 

Întotdeauna Feți-Frumoși ori voinici ajutați de personaje cu puteri nefirești fac acele treceri între lumi. Basmele vin din copilăria omenirii pe când oamenii percepeau mai mult decât realitatea imediată; ei percepeau și o serie de planuri paralele, care pentru omul modern sunt doar mistere sau… basme.

Piatra Cap de Cosmonaut precum și alte piese de acest gen au fost înglobate din comoditate sistemului evolutiv. 

Ele au fost însă destul de greu înglobate datorită stranietății lor. Un exemplu ar fi și cunoscuta sculptură Gânditorul de la Cernavodă, considerată un produs al culturii Hamangia, cu o vechime de peste 5.500 ani. 

De asemenea reprezentările de la Gumelnița, sunt iarăși foarte stranii având în vedere cum spune istoria că arătau oamenii care ar fi lucrat acele opere de artă.

Ce e interesant, este ca pe interiorul fântânii din fața Mănăstirii Cozia, fântâna lui Neagoe Basarab, construită în 1512, are în mijloc o cruce înconjurată de 4 capete cufundate pe jumătate în apă, unul dintre capete fiind chiar o replică a pietrei „Cap de cosmonaut”.