3 povești de groază cu vârcolaci

Poveștile de groază cu vârcolaci sunt un element de bază al ficțiunii supranaturale, fie că este vorba de film, televiziune sau literatură. 

Puțini știu însă că motivul licantropului este unul dintre cele mai vechi mituri ale lumii, prima poveste despre un om care se transformă în lup regăsindu-se în Epopeea lui Ghilgameș, o lucrare epică scrisă în jurul anului 2100 î.Hr. 

Cu toate acestea, majoritatea poveștilor de groază cu vârcolaci, așa cum le cunoaștem noi astăzi, sunt inspirate din miturile, textele etnografice, poetice și filosofice din Grecia Antică și Roma Antică.

Povești de groază cu vârcolaci - Legenda lui Lycaon

Poveștile omului transformat în bestie sunt de obicei mitologice, deși unele au o bază în istoriile, religiile și cultele locale.

În 425 î.Hr., istoricul grec Herodot (484 î.Hr. – 425 î.Hr.) a scris despre Neuri, un trib nomad de oameni care aveau abilitatea de a se metamorfoza în lupi. Neurii erau originari din Sciția, pământ care acum face parte din Rusia. 

Climatul aspru i-a determinat pe acești nomazi să-și confecționeze haine călduroase din blănuri de lup și piei de animale. Acoperiți de aceste blănuri, Neurii dădeau impresia că ar fi jumătate oameni, jumătate lupi, lucru observat, cel mai probabil, și de Herodot. 

Însă conceptul de om lup devenise parte din mitologia greacă încă din anul 380 î.Hr., după ce filosoful grec Platon (427 î.Hr. – 347 î.Hr.,) a spus, în cadrul unei adunări, o poveste despre regele tiran Lycaon care, căzând pradă mâniei lui Zeus, a fost transformat în lup. 

Așa cum remarca și Socrate (469 î.Hr. – 399 î.Hr.), „legenda lui Lycaon spune povestea celui care gustă din măruntaiele de om și care inevitabil este transformat în lup”. 

De altfel, s-au descoperit dovezi arheologice care atestă faptul că membrii Cultului lui Lycaon (o sectă religioasă din Grecia Antică) obișnuiau să amestece carne de om în sacrificiul lor ritualic către zeul Lykaon. 

Atât Plinius cel Bătrân cât și Pausanias (110 d.Hr. – 180 d.Hr.) amintesc despre cazul unui tânăr atlet, pe nume Damarchus, care a participat la sacrificarea ritualică a unui adolescent. Când Damaschus a fost obligat să guste din măruntaiele băiatului, acesta s-a transformat în lup și a colindat dealurile și pădurile Greciei timp de 9 ani. 

Prezentă în mai multe texte latine vechi, precum Fabulae lui Hyginus și Metamorfozele lui Ovidiu, povestea lui Lycaon conține toate elementele unei povești de groază cu vârcolaci: comportament imoral, crimă și canibalism.

În Fabulae, fiii lui Lycaon și-au sacrificat fratele cel mai mic pentru a-l discredita pe Zeus. Ei au luat trupul neînsuflețit al fratelui ucis, l-au tranșat și i l-au servit lui Zeus pe un platou aurit.. Realizând imediat înșelătoria, zeul zeilor s-a răzbunat cumplit: pe frați i-a lovit cu un fulger iar pe tatăl lor, pe Lycaon, l-a transformat în lup.

În Metamorfoze, Lycaon mutilează și ucide un prizonier de război, un viteaz protejat de Zeus. Drept pedeapsă, regele este transformat în fiară. 

Pasajul lui Ovidiu este una dintre singurele surse antice care intră în detalii în ceea ce privește actul transformării. Descrierea metamorfozei este macabră, creând o corelație între comportamentul de tiran al lui Lycaon și transformarea fizică prin care trece corpul său:

A încercat să vorbească, dar vocea i-a izbucnit ca un urlet răsunător. 
A încercat să urle dar fălcile i s-au încleștat,
Pornirile ucigașe s-au întors asupra vitelor; era posedat de pofta de sânge,
Hainele i-au fost schimbate într-o blană deasă și brațele în picioare.
Acum a fost transformat într-un lup.

Lycaon este originea vârcolacului modern, deoarece transformarea fizică dureroasă prin care trece regele este rezultatul comportamentului imoral anterior. 

Sufletul hidos al lui Lycaon se transpune în imaginea terifiantă pe care o ia corpul în urma transformării, manipulându-i forma umană în cea de animal sălbatic, o reflecție perfectă a trăsăturilor sale predominante. Și, poate cel mai important, de la Lycaon pornește ideea conform căreia pentru a te transforma într-un vârcolac, trebuie, mai întâi, să fii un monstru în formă umană.

Saga Volsunga

În ciuda faptului că se află la o distanță de 1.472 km una de cealaltă, Norvegia și Islanda împărtășesc o mitologie comună, cunoscută sub numele de mitologie nordică. Acest lucru se datorează faptului că poporul nordic a colonizat Islanda în timpul epocii vikingilor, transmitand elemente din mitologia nordică în literatura islandeză.

Mitologia nordică este compusă din povestiri denumite saga, specifice vechii literaturi scandinave, în care faptele istorice se împletesc cu elemente mitologice. 

Iar când vine vorba de povești de groază cu vârcolaci, Saga Volsunga, scrisă în secolul al XIII-lea, se face remarcată în mod deosebit.

Cea mai interesantă poveste de groază cu vârcolaci din Saga Volsunga este aceea a lui Sigmund și Sinfjotli, tată și fiu. 

În timp ce rătăceau prin pădure, Sigmund și Sinfjotli descoperă o colibă, aparent părăsită, ​​în care stăteau atârnate două piei de lup vrăjite. Odată îmbrăcate, pieile aveau puterea de a transforma omul într-o fiară puternică și vicleană precum un lup.

Însă pieile erau pe cât de puternice pe atât de periculoase deoarece odată îmbrăcate nu mai puteau fi lepădate timp de zece zile. 

Sigmund și Sinfjotli s-au acoperit cu pieile de lup și au convenit să colinde pădurile în căutarea unei lupte demne de Valhalla. Cei doi războinici doreau să-și testeze puterea nou dobândită împotriva unora dintre cei mai viteji războinici nordici. Așa au decis ca atunci când unul dintre ei va întâlni un grup de luptători, să-l anunțe și pe celălalt, pentru a-i înfrunta și ucide împreună.

Sinfjotli nu-și respectă însă jurământul și măcelărește, de unul singur, un grup de 11 bărbați. 

Furios și căzut pradă instinctelor animalice, Sigmund se repede asupra fiului său pe care îl rănește de moarte. Dar un corb, mesager al lui Odin, aduce o frunză vindecătoare pe care o așează pe rană lui Sinfjotli. Acesta se vindecă miraculos iar în cea de-a zecea zi, cei doi leapădă pieile de lup. 

Realizand cât de periculoasă era magia care pusese stăpânire pe ei, Sigmund și Sinfjotli ard cele două piei de lup, eliberându-se astfel de blestemul licantropiei.

Povești de groază cu vârcolaci - Bestia din Caude

Spre deosebire de vârcolacul din mitologia greacă, omul-fiară francez (sau loup garou, așa cum mai este el cunoscut) are raționament uman pe durata transformării. Prin urmare, el încearcă să se elibereze de blestemul licantropiei. Dar, de cele mai multe ori, singura modalitate prin care blestemul poate fi rupt este moartea.

În contrast cu bestiile din poveștile de groază cu vârcolaci din Franța, Wendigo este o creatură asemănătoare unui vârcolac din folclorul amerindienilor, care se caracterizează prin maliţiozitate, ferocitate și canibalism.

Pe măsură ce caracteristicile acestor două creaturi s-au combinat, au apărut noi povești de groază cu vârcolaci, care s-au răspândit în special în Canada, în peninsulele superioare și inferioare din Michigan și în nordul statului New York. Toate aceste regiuni au fost, cândva, colonii franceze.

Obsesia francezilor pentru licantropie datează încă din secolul al XII-lea când o anume Marie de France a scris o scurtă istorioară intitulată Bisclavret. În poveste este vorba despre un baron care, trădat de soția vrăjitoare, rămâne captiv în trupul unui lup. 

În 1214, într-un raport, Gervaise de Tilbury îi scrie împăratului Otto al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman că oamenii din regiunea Auvergne, Franța, se transformă în lupi în timpul lunilor pline. 

Frica ancestrală de vârcolaci a continuat în Franța, iar începând cu secolul al XVI-lea și până în prima jumătate a secolului al XVII-lea, nu mai puțin de 30.000 de oameni au fost condamnați și executați sub acuzația că ar fi fost blestemați cu licantropie. 

Una dintre cele mai cunoscute povești de groază cu vârcolaci este cea a așa-numitei „bestii din Caude”. 

Se spune că într-o zi câțiva localnici au observat, în pădurile de lângă Caude, cadavrul mutilat al unui adolescent în vârstă de 15 ani. Când bărbații au vrut să se apropie de băiat, doi lupi negri, care trăgeau de carne, au luat-o la fugă prin desiș.

Oamenii au pornit în urmărirea animalelor însă le-au pierdut rapid urma. În schimb, într-un tufiș, au găsit un bărbat dezbrăcat, cu părul și barba năclăite de sânge, tremurând de frig și de frică la vederea sătenilor. 

Bărbatul ținea în mâini o bucată de carne, cel mai probabil ruptă din cadavrul adolescentului. Individul, pe numele său Jacques Roulet, a recunoscut imediat că el este cel care l-a ucis pe tânăr. 

În timpul anchetei care a urmat s-a descoperit că Roulet era un om fără adăpost, un cerșetor care își petrecea mare parte a timpului bătând din ușă în ușă și apelând la milostenia celor din sat. 

În fața judecătorilor, Roulet a afirmat că, pentru a se transforma în lup, folosea un unguent special pe care îl primise de la părinții lui. 

Când a fost întrebat despre cei doi lupi care au fost văzuți în preajma cadavrului, Roulet a spus că știe exact cine sunt – însoțitorii lui de încredere, Jean și Julien, doi indivizi blestemați cu boala licantropiei, la fel ca el.

Roulet a recunoscut hainele băiatului și a indicat corect ziua și locul din care dispăruse tânărul. Mai mult decât atât, l-a indicat corect și pe tatăl băiatului care se afla printre cei prezenți la proces, spunând că tatăl a fost printre primii care au pornit în căutarea adolescentului dispărut. 

Comportamentul bizar al lui Roulet a continuat și pe perioada cât a fost încarcerat. În prima noapte, acesta a băut o găleată întreagă de apă. Apoi, timp de mai bine de o săptămână a refuzat să mai mănânce sau să bea. 

Aduși în fața judecătorului, părinții criminalului s-au dovedit a fi oameni respectabili și evlavioși. Mai mult decât atât, ei au demonstrat că atât Jean cât și Julien se aflau în localități diferite, la distanță de zeci de kilometri de locul în care Roulet săvârșise oribila crimă. Cei doi prieteni ai criminalului nu avuseseră nimic de-a face cu oribila sa faptă. 

Iată un extras din mărturia oferită de Jacques Roulet:

[Judecătorul Pierre Hérault]: „Cum te cheamă și titlu ai?”
[Jacques Roulet]: „Numele meu este Jacques Roulet, am treizeci și cinci de ani. Sunt sărac.”
[Judecătorul Pierre Hérault]: „De ce anume ești acuzat?”
[Jacques Roulet]: „De-a fi un hoț, de a-L fi jignit pe Dumnezeu. Părinții mi-au dat un unguent. Nu-i cunosc compoziția.”
[Judecătorul Pierre Hérault]: „Când te dai cu acest unguent devii lup?”
[Jacques Roulet]: „Nu mă transform, dar cu toate acestea l-am ucis și l-am mâncat pe copilul lui Cornier. Eram o fiară.”
[Judecătorul Pierre Hérault]: „Erai îmbrăcat în lup?”
[Jacques Roulet]: „Eram îmbrăcat așa cum sunt acum. Aveam mâinile și fața pline de sânge pentru că mâncasem carnea copilului menționat.”
[Judecătorul Pierre Hérault]: „Mâinile și picioarele ți se transformă în labe de lup?”
[Jacques Roulet]: „Da, așa se întâmplă.”
[Judecătorul Pierre Hérault]: „Capul tău se transforma și el în cap de lup? Gura devine mai mare?”
[Jacques Roulet]: „Nu știu cum îmi era capul la vremea aceea. Mi-am folosit dinții. Capul meu era așa cum este astăzi. Am rănit și am mâncat mulți alți copii mici.”

Spre deosebire de alte cazuri de licantropie, Roulet nu a fost executat, acesta fiind declarat nebun și internat într-un azil.