Fenomenul Tunguska dezlegat? O nouă teorie poate explica misterioasa explozie din Taigaua Siberiană

Potrivit martorilor evenimentului Tunguska, globul de foc ce acoperea cea mai mare parte a cerului venea din direcția sud-est și se îndrepta spre nord-vest, dar a descris o curbă largă apropiindu-se de locul exploziei dinspre sud-vest.

În urma căderii s-a format un nor negru și a izbucnit o limbă de foc, ce s-a bifurcat generând o strălucire mai puternică decât a Soarelui.

Forța exploziei, calculată ulterior de Willard F. Libby, a fost echivalentă cu 30 de milioane de tone de TNT, iar unde de șoc s-a propagat la distanță de 700-800 km, aerul fierbinte arzând dealurile împădurite ale Taigalei.

Un alt fenomen provocat de violența exploziei a fost condensarea bruscă urmată de un vârtej ca o trombă de ciclon, ce a generat o ploaie neagră.

De asemenea, undele seismice produse s-au propagat în toate direcțiile, fiind înregistrate la distanțe foarte mari, iar cele de aer au înconjurat de două ori Pământul.

În Europa, la mari altitudini, a fost observat un fenomen neobișnuit, și anume apariția unor nori argintii masivi ce radiau o luminiscență ciudată. 

Să vedem deci ce s-a întâmplat în acea dimineață, urmărind câteva dintre ipotezele și explicațiile care încearcă să explice straniul fenomen Tunguska

O anchetă dificilă și întârziată

În ciuda acestor elemente spectaculoase și care prin însăși natura lor ciudată păreau menite să trezească interesul oamenilor de știință, vreme de peste 12 ani nu s-a întreprins nimic pentru cercetarea la fața locului a efectelor marii explozii și pentru căutarea unei explicații științifice pentru fenomenul Tunguska.

Cauzele acestei întârzieri se explică pe de o parte prin faptul că este vorba despre o regiune izolată, greu accesibilă, pe de altă parte prin frământările politice și sociale prin care trecea Rusia țaristă din acea perioadă.

Regiunea Tunguska își trage numele de la mai multe râuri, afluenți pe partea dreaptă a Eniseiului, cei mai importanți fiind Podkamennaya Tunguska (Tunguska de lângă Kamen, 1.830 km) și Nijnaia Tunguska (Tunguska Interioară, 2.989 km).

Acesta din urmă străbate partea de mijloc și de răsărit a Podișului Siberiei Centrale, fiind astăzi navigabil în aval de orașul Tura și având în cursul lui marele bazin carbonifer care poartă numele orașului Kamen.

Tunguska Pietroasă – în apropierea căreia a căzut „marele glob de foc” din 1908, era o regiune aproape nelocuită, presărată cu dealuri împădurite, având un aspect dezolant, în care – după cum nota unul dintre cercetătorii ei timpurii – „cei slabi și imprudenți cu greu reușesc să supraviețuiască”.

Numai tungușii nomazi o străbăteau mănându-și din urmă turmele de reni care constituiau principala lor sursă de trai.

Iarna se abăteau pe-aici și vânătorii în căutarea animalelor cu blănuri prețuite de negustorii care veneau până la primitivele posturi comerciale așezate mai la sud.

Vara este scurtă aici. La începutul ei – când s-a produs marea explozie din 1908 – pământul înghețat al Taigalei se înmoaie, transformându-se pe alocuri în mlaștină și întreaga regiune este infestată de țânțari cu înțepătură dureroasă.

Așa se face că, până pe la sfârșitul anilor ‘30, singurii care s-au încumetat să se aventureze până la locul exploziei au fost crescătorii de reni tunguși și vânătorii.

În acea perioadă, imediat după Primul Război Mondial, în cercurile geologilor și ale unor oameni de afaceri își croia drum ideea că vechile cratere ale meteoritilor uriași ar putea fi exploatate rentabil prin recuperarea de importante cantități de metale din masă meteorică.

În SUA se constituise un grup pentru studiul celebrului Meteor Crater din Arizona, care măsura 1,2 km diametru și avea o adâncime de 170-180 m. 

Dar mostrele și carotele extrase au constituit o dezamăgire.

Masa meteorică era alcătuită din 93% fier, 6,4% nichel și avea numai urme slabe de metale rare ca platină și iridiu. Exploatarea nu era rentabilă.

Fenomenul Tunguska, rezultatul impactului unui meteorit?

Primul cercetător ajuns la „fața locului” a fost Leonid Kulik, un mineralog rus care s-a remarcat pentru cercetarea meteoriților.

În 1927 Leonid Kulik a condus prima expediție de cercetare sovietică pentru a investiga evenimentul de la Tunguska, despre care Kulik credea că ar fi fost cel mai mare impact astronomic înregistrat în istorie.

În prima etapă s-a presupus, după cum era de așteptat, că a fost vorba de căderea unui meteorit, însă presupunea nu s-a adeverit deoarece, în urma cercetărilor efectuate de Kulik și echipa sa la fața locului nu s-a găsit nici o urmă de crater și nici fragmente meteorice.

Astfel, Ivan Andreevici Krîlov, un prieten apropiat al lui Kulik, lansează teoria conform căreia explozia corpului ceresc misterios ar fi avut loc deasupra solului, eveniment ce ar fi explicat unele particularități ale fenomenului Tunguska.

S-a observat însă că zonele arse alternau cu cele rămase neatinse de explozie, iar copacii erau doborâți radial, fenomen care a fost pus pe seama radiațiilor, dar acest fapt excludea ipoteza căderii unui meteorit.

Elementele spectaculoase ale acestui eveniment au făcut, de-a lungul anilor, să apară o mulțime de ipoteze privind natura fenomenului Tungus.

Una din primele formulări neconfirmate a fost cea lansată chiar de Leonid Kulik, care în urma cercetările întreprinse a ajuns la concluzia că explozia s-a datorat unui meteorit care a lovit Pământul, dar după cum am amintit mai sus, cele mai multe din fenomenele observate, nu confirmă această presupunere.

Aleksander Petrovici Kazanțev, cel care după moartea lui Leonid Kulik a continuat cercetările, merge mai departe și afirmă că explozia a fost de natură nucleară.

Mai târziu, I. S. Aspatovici, împreună cu F. Wipple au pretins că fenomenul Tunguska a fost provocat de o cometă gazoasă ce s-a dezintegrat în atmosfera terestră.

Necontenind a căuta o explicație verosimilă exploziei de pe platoul siberian, recent, oamenii de știință au căutat să o încadreze în domeniul fizicii teoretice, fără a neglija datele astronomice.

Astfel, în această direcție s-au conturat diverse tendințe, dintre care una explică marea explozie ca fiind provocată de o „gaură neagră”, iar cea mai fantezistă afirmă că explozia a fost declanșată de dezintegrarea unei nave extraterestre.

Nu lipsește nici presupunea întâlnirii Pământului cu un grăunte de antimaterie, eveniment care ar putea explica unele particularități stranii ale fenomenului Tunguska.

Pentru fiecare dintre aceste ipoteze există argumente pro și contra, care explică sau infirmă datele legate de constatările făcute la fața locului, și anume strălucirea puternică, masa uriașă, flacăra bifurcată, imensul nor negru, lipsa unui crater, orientarea neobișnuită a copacilor doborâți și traiectoria inconstantă a globului de foc.

Se observă că nici una dintre aceste presupuneri nu a reușit să aducă suficiente dovezi și să explice în întregime toate aceste fenomene extrem de ciudate și, mai ales, de o rară complexitate.

Glob plasmatic

O altă ipoteza interesantă încearcă să pună bazele unui model care să lămurească toate fenomenele observate.

Această nouă ipoteză pleacă de la premiza că explozia a fost provocată de un glob plasmatic expulzat în urma unei erupții solare.

Este cunoscut faptul că Soarele, fiind un corp gazos și neomogen, are unele regiuni de la suprafață, precum și altele de la adâncime, care circulă cu viteze diferite, producând o distorsiune a câmpului magnetic din profunzime.

Aceasta generează un fel de cute ce depășesc suprafața astrului și formează „bucle magnetice”.

Ele conțin o energie formidabilă și provoacă deseori erupții violente, în urma acestora eliberându-se raze X și plasmă. 

În ziua de 30 iunie 1908, Pământul se afla la afeliu, adică la distanța cea mai mare față de Soare 

În același timp trebuie știut că norii de plasmă expulzați de erupțiile solare pot ajunge la distanța de 2 x 10¹¹m față de astru, în timp ce distanța maximă dintre planeta noastră și steaua centrală este mai mică de 1,5 x 10¹¹m.

De asemenea, este posibil ca în perioada marii explozii din Tunguska să fi avut loc o puternică erupție solară, iar o parte din plasma expulzată să fi fost proiectată spre Pământ.

Acest fenomen ar putea explica globul uriaș și incandescent observat de sute de martori, care au descris acea traiectorie ciudată ca fiind proprie fenomenului cunoscut astăzi drept „fulgere globulare”. Bineînțeles, acest concept era necunoscut cercetătorilor din 1908.

Căderea a mai fost urmărită și de pe malul Angarei, de la o distanță între 200 și 400 km de la locul ei, mărturiile ducând la concluzii extraordinare, întrucât, ținând seama de curbura suprafeței terestre și de linia orizontului, înseamna că fenomenul a fost zărit la o înălțime de cel puțin 300-400 km, adică dincolo de stratosferă, ceea ce confirmă caracterul „extraterestru” al acestuia.

De aici se poate deduce că acel „corp misterios”, care a produs uriașa explozie din Taigaua Siberiană, nu a luat foc ca urmare a frecării de atmosfera, așa cum s-a presupus inițial și așa cum ar fi fost normal în cazul unui meteorit.

Astfel, ipoteza globului plasmatic explică fenomenul de incandescență observat de către martori în afara atmosferei, precum și faptul că luminiscența acestui „corp” i-a făcut pe cei mai mulți dintre privitor să se gândească la un „fragment de Soare”.

Desigur, asemenea fenomene nu sunt curente, dar nici singulare și este posibil ca de-a lungul timpului să fi avut loc și altele, care însă nu au fost de proporția fenomenului Tunguska.

Unul din cazurile în care similitudinile cu descrierea fenomenului Tungus este frapant, este cel consemnat în anul 50 î. Hr. de către Cicero, care nota în De Divinatione (cartea I) că „au fost văzuți doi Sori sau trei Luni și flăcări pe cer, iar un nor părea ca strălucește el însuși și au fost văzute globuri stranii pe cer”.

Asemenea consemnări apar de-a lungul secolelor cu o frecvență uimitoare, atât doar că de interpretarea lor nu s-a ocupat nimeni.

Acestea duc însă la concluzia că fenomenul se repetă în timp cu o probabilitate destul de mare, chiar dacă nu este de intensitatea evenimentului Tunguska observat în Siberia.

Fulgere globulare

Traiectoria mai mult decât bizară a „globului de lumină” care a produs explozia Tunguska se poate explica prin ipoteza profesorului Iordanișvili, care afirma că, în cazul respectivului fenomen, a fost vorba de un ricoșeu al acelui „corp”.

Intrat în coliziune cu atmosfera Pământului într-un unghi foarte îngust în raport cu suprafața lui, „corpul” a sărit la 200-300 km, iar după ce a descris acea parabolă, și-a redus viteza și a căzut pe Pământ.

Ideea unui glob plasmatic explică, în același timp, și de ce în locul „impactului” arborii au căzut despicați de sus în jos în două părți egale ca aripile unui fluture, prin faptul ca fenomenul Tunguska s-a petrecut ca în cazul aruncării unei pietre în lac. 

Este știut faptul că atunci când acesta atinge apa, unda sare, în mod absolut egal, la dreapta și la stânga traiectoriei urmată de piatră.

De altfel, în sprijinul acestei ipoteze, vine și fizicianul suedez K. Benedicks, care este de părere că fulgerul globular obișnuit reprezintă o intensă zonă de ardere a unui gaz, cum ar fi hidrogenul, datorită unei descărcări electrice.

În cazul evenimentului Tunguska, zona de ardere are aspectul unui nor incandescent, deseori sferic, cu caracteristicile fulgerului globular, care are însă dimensiuni mult mai mari, diametrul putând ajunge până la 500 m și chiar mai mult.

În plus, fizicienii ruși consideră că fulgerele globulare nu reprezintă altceva decât plasmoizi încălziți la temperaturi foarte ridicate, ce au fost expulzați din interiorul Soarelui, având un câmp magnetic propriu, sunt stabili și se pot deplasa în fluxul de corpusculi radiați de astru ca printr-un canal magnetic, unii ajungând în atmosfera terestră. 

Astfel, contactul dintre plasmoidul de mari dimensiuni și atmosferă a produs și acel sunet asurzitor, propriu corpurilor cu viteză supersonică, precum și reducerea substanțială a vitezei, aceasta ajungând, după unele calcule bazate pe cele relatate de observatori, la mai puțin de 1 km/s.

De asemenea, plasmoidul de origine solară nu avea cum să dea naștere unui crater, chiar dacă explozia a avut loc la nivelul solului.

În schimb, acesta se putea separa în două în timpul impactului, dând naștere la bifurcația limbii de foc observate, explicând în același timp atât forța exploziei, precum și imensa energie calorică eliberată. 

Din cercetările efectuate la fața locului, s-a văzut că zonele arse alternau cu cele nearse, fapt care a dus la concluzia că fenomenul a fost provocat de radiații, ceea ce se poate explica prin însăși constituția plasmoidului, corelat cu trecerea sa prin centura de radiații ce înconjoară Pământul.

Un alt semn de întrebare apărut la aproape trei decenii de la expediția lui Kulik, a fost descoperirea unor bile microscopice în probele de sol. 

Existența acestora se poate explica prin faptul că în urma exploziei plasmoidului la nivelul pământului, căldura degajată a topit minereurile de fier slabe din sol, după care, prin răcirea bruscă, s-au format rețele de cristalizare în jurul unor centre microscopice, ceea ce a dus la formarea unor bile metalice de ordinul micronilor, descoperite pe întreaga suprafață afectată de explozie.

Până și puterea extraordinară a exploziei, ce a făcut ca undele de aer provocate să înconjoare de două ori Pământul, fiind înregistrate la observatoarele din Jakarta, Washington, Londra, Copenhaga, Potsdam și Zagreb să poată fi explicată prin mărimea plasmoidului solar.

Energia calorică eliberată de acest glob de plasmă a provocat perturbații atmosferice în clima rece a Taigalei, ce s-au manifestat printr-o condensare bruscă, urmată de un vârtej ca o trombă de ciclon, care a ridicat în atmosferă o cantitate apreciabilă de sol mlăștinos, ceea ce a generat, mai apoi, o ploaie neagră.

O explicație satisfăcătoare?

Alt fenomen secundar al exploziei din Siberia, neexplicat de nici una din ipotezele de până acum, a fost observat în Europa la mari înălțimi.

Astfel, chiar în prima noapte ce a urmat fenomenului Tunguska, atenția astronomilor a fost atrasă de o vie luminiscență a cerului observată până în Anglia, ce a durat mai multe nopți.

Abia după 18 ani s-a făcut legătura între explozia din Tunguska și respectiva luminiscență a cerului, ajungându-se la concluzia că doar căderea acelui misterios „corp” a putut genera formarea norilor.

Cercetările efectuate de profesorul Vitold Teraski au arătat că norii erau în întregime transparenți și străluceau numai pe fondul segmentului crepuscular, devenind apoi invizibili.

Aceasta dovedea că ei emit lumina reflectată și că, aflându-se foarte sus, Soarele poate să-i lumineze, în timp ce norii obișnuiți, aflați la o altitudine mult mai mică, se aflau în întuneric.

Cum se poate însă explica acest fenomen neobișnuit?

Conform unor teorii, norii luminescenți au fost rezultatul condensării vaporilor de apă în mici cristale de gheață, la altitudinea de 80 km.

În sprijinul acestei idei, fizicianul V. Bronstein a efectuat o serie de calcule edificatoare, demonstrând că pot exista cristale de gheață la acea altitudine. 

Dar cristalele minuscule de numai câțiva microni sunt practic transparente pentru razele solare și de aceea nu se transformă în vapori.

De unde există însă apă la o asemenea înălțime, care să dea naștere cristalelor?

În acest sens, recent, a fost formulată o ipoteză foarte originală.

Astfel, se știe că un curent de particule rapide se răspândesc în toate direcțiile pornind de la Soare, fenomen ce constituie vântul solar.

Acesta se naște ca o consecință a temperaturii înalte a coroanei solare, ce poate avea drept urmare producerea unei presiuni capabile să pompeze plasmă coronală în spațiu, învingând atracția gravitațională a Soarelui.

Este de menționat că cei mai importanți compuși ai vântului solar sunt H⁺, He⁺, O⁺⁺, și C⁺, semnul „+” indicând gradul de ionizare. 

Vântul solar nu are nici o moleculă de apă, dar conține în schimb o mare cantitate de hidrogen, gazul cel mai răspândit în Univers în această etapă de evoluție.

Acești atomi de hidrogen se pot însă asocia cu atomii de oxigen aflați în atmosfera Pământului și să formeze vapori de apă și hidroxil.

Dacă este însă așa, permanența vântului solar ar trebui să conducă la existența în permanență a acestor nori luminiscenți, dar acest lucru nu se întâmplă.

În schimb, trecerea prin atmosfera terestră a plasmoidului imens, care a fost propus pentru explicarea fenomenului Tungus, lămurește până și abundența de hidrogen conținut de marele plasmoid care a condus la apariția norilor luminiscenți prin combinarea cu oxigenul atmosferei terestre.

Concluzia ce se desprinde din toate cele expuse duce, fără îndoială, la ideea că presupusul glob plasmatic de origine solară ce a dat naștere straniului fenomen Tunguska, poate explica în întregime toate fenomenele ce s-au petrecut înainte și după coliziune, fenomene explicate doar parțial și contradictoriu de celelalte ipoteze.