Misterul Tunguska descifrat? 3 teorii șocante care pot explica explozia din 1908

În iunie 1908, Taigaua Siberiană este zguduită de explozia unui obiect misterios venit din spațiul cosmic. Deflagrația a fost atât de puternică încât unda de șoc a înconjurat Pământul de două ori și a fost înregistrată de toate observatoarele și centrele de cercetare de pe glob.

Misterul fenomenului Tunguska dăinuie și astăzi, la mai bine de un secol de la eveniment, asta în timp ce noi teorii și ipoteze sunt propuse aproape în fiecare an.

Fenomenul Tunguska s-a remarcat prin câteva particularități care au adâncit și mai mult misterul din jurul exploziei și a obiectului neidentificat provenit, cel mai probabil, din spațiul cosmic.

Iată câteva dintre cele mai interesante întrebări legate de fenomenul Tunguska, la care teoriile prezentate mai jos încearcă să ofere răspunsuri satisfăcătoare:

1) Cum se explică numeroasele discrepanțe între declarațiile martorilor și observațiile științifice ale numeroaselor expediții de cercetare care au urmat evenimentului Tunguska?

2) Ce anume a determinat misteriosul obiect cosmic să-și modifice traiectoria, fenomen imposibil în cazul unui meteorit sau a unei comete?

3) Cum se explică neuniformitatea exploziei care a urmat, suprafața afectată având o formă neobișnuită, triunghiulară?

4) De ce nu a existat un crater de impact?

5) Cum se explică misterul zonelor de pădure rămase aproape neatinse de suflul exploziei (arborii rămânând în picioare), în timp ce alte zone adiacente au fost pur și simplu devastate?

6) De ce în zona afectată de explozie au fost detectate urme de radiație, mult peste nivelurile normale?

7) Ce anume a determinat boala misterioasă, asemănătoare scabiei conform spuselor localnicilor, care s-a declanșat în rândul animalelor imediat după explozia de pe platoul Tunguska?

8) De ce martorii au descris obiectul misterios care a străbătut cerul Siberiei ca având o formă alungită, cilindrică, total nespecifică unui obiect natural venit din spațiul cosmic?

Un meteorit de antimaterie

Mai recent, oamenii de știință din numeroase țări au căutat o explicație în domeniul fizicii teoretice, fără sa neglijeze, bineînțeles, datele astronomiei.

S-au conturat, în aceasta privință, două direcții: marea explozie din taiga a fost provocată fie de un mic corp de antimaterie, fie de o așa-zisă „gaură neagră”.

Existența antimateriei în spațiul cosmic a fost presupusă, pe baza unor premise teoretice, de fizicianul englez Paul A. M. Dirac, creatorul mecanicii cuantice și laureat al Premiului Nobel (1933).

Premisele existenței antimateriei sunt simple și logice: dacă în atomii materiei terestre există particule negative care evoluează în jurul unui nucleu pozitiv, de ce n-ar exista, în spațiu, atomi alcătuiți dintr-un nucleu negativ în jurul căruia să evolueze particule pozitive – cu alte cuvinte antimateria este o substanță compusă din antiatomi formați din antiparticule.

Legile fundamentale ale acestor antiatomi nu s-ar deosebi de ale atomilor normali, diferența fiind dată numai de semnul sarcinii electrice a ionilor respectivi.

Astăzi, la aproape un secol de la teoria lansată de Dirac, antimateria nu mai este un concept folosit doar în literatura science-fiction, ci o realitate. 

Astrofizicienii au confirmat existența antimateriei în cantități nesemnificative în sistemul solar, dar și în sistemele solare învecinate. 

Mai mult decât atât, antimateria poate fi produsă pe Pământ, în anumite condiții speciale:

– În interiorul acceleratoarelor de particule (precum cel de la laboratoarele CERN, din Geneva) prin ciocnirea unor fascicule de particule subatomice cu ținte fixe, sau cu alte fascicule de particule;

– Prin descompuneri radioactive de nuclee atomice;

– Atunci când particule cosmice de înaltă energie (precum cele emise de Soare în timpul explozilor solare) se ciocnesc de particule din atmosfera Pamantului, anihilându-se reciproc și rezultând noi particule sau lumină. 

De altfel, această din urmă modalitate sta la baza unei teorii extrem de interesante, conform căreia explozia din Tunguska a fost provocată de un plasmoid sau un fulger globular gigantic. Această teorie reușește să explice multe dintre efectele stranii provocate de explozie, dar și unele particularități ale misteriosul obiect cosmic observat de martori înainte de explozie.

Revenind la teoria antimateriei, conform datelor fizicii, antimateria singură e stabilă, dar în contact cu materia obișnuită se anihilează, eliberând cantități uriașe de energie.

Prin urmare, o mică cantitate de antimaterie ar provoca, în cazul unei coliziuni cu Pământul, o explozie de proporții uriașe, după care ar dispărea pur și simplu, nelăsând nici o urmă (în afară, bineînțeles, de efectele devastatoare ale exploziei).

Astfel s-ar explica lipsa unui crater și a materiilor meteoritice (fier, silicati, etc.) care ar fi trebuit să se găsească la locul impactului dacă ar fi fost vorba de un meteorit (cantitățile de asemenea materii meteoritice găsite în zonă erau infime și puteau proveni din alte surse).

Ipoteza „meteoritului de antimaterie” în cazul exploziei de pe platoul Tunguska a fost formulată pentru prima oară în ediția din februarie 1941 a revistei de știință Contributions of the Society for Research on Meteorites.

Autorul articolului, Lincoln La Paz, lucra atunci la catedra de matematică a Universității statului Ohio, iar mai târziu s-a specializat în studiul meteoriților și este unul dintre traducătorii în engleză a numeroase articole și studii ale lui Leonid Kulik.

Numeroși alți oameni de știință din diferite părți ale lumii au analizat după La Paz această interesantă ipoteză, care are și astăzi adepți.

Adversarii ei însă, îi reproșează ca nu explică satisfăcător unele aspecte ale fenomenului Tunguska, cum ar fi luminozitatea sau aspectul tubular (observat de mai mulți martori ai evenimentului) sau faptul că anihilarea (explozia) nu s-a produs la primul contact cu materia, prin urmare chiar în clipa când meteoritul de antimaterie intră în atmosferă, adică la circa 3.000 km înălțime.

La toate aceste argumente, adepții ipotezei meteorului de antimaterie au găsit contraargumente mai mult sau mai puțin plauzibile.

Teoria ciocnirii cu o gaură neagră

Supralicitarea ipotezei meteoritului din antimaterie a dus la formularea unei supoziții și mai originale: evenimentul Tunguska a fost provocat de coliziunea dintre Pământ și o gaură neagră.

Încă din 1939, J. Robert Oppenheimer, unul dintre conducătorii științifici ai Proiectului Manhattan (construirea primei bombe atomice) arăta că, în conformitate cu datele fizicii moderne, este de presupus că există în spațiul cosmic stări ale materiei create de presiunile și temperaturile uriașe dezvoltate într-o stea care se comprimă până la o densitate extremă, devenind un ghem compact de neutroni.

Cercetările și observațiile întreprinse în ultimele decenii au arătat veridicitatea acestei ipoteze.

Ce este o „gaură neagră”?

Este știut că stelele au și ele o viață finită… de zeci de miliarde de ani.

În centrul stelelor se află combustibilii nucleari (hidrogen, carbon, heliu) care alimentează reacțiile nucleare ce se desfășoară continuu.

Acești combustibili nu durează nici ei veșnic și după un timp (măsurat în miliarde de ani) se consumă transformându-se în elemente chimice mai grele.

Atunci căldura și presiunea rezultate în timpul reacțiilor nucleare nu mai pot contrabalansa forța gravitațională și se produce o contracție a materiei spre centrul stelei.

Aceste stele comprimate (de fapt, foste stele – astronomii le numesc „relicve”) se concentrează spre centrul galaxiei respective, formând un corp foarte dens – o gaură neagră.

Există și găuri negre formate dintr-o stea, cum este, de exemplu, Cygnus X 2 din constelația Lebăda, descoperită și cercetată acum câteva decenii de satelitul științific Ariel 6.

În aceeași constelație, satelitul Copernic (OAO-3), prevăzut cu un telescop cu oglindă metalică de 80 cm, a descoperit, în 1973, o gaură neagră care „înghite” în permanență atmosfera din jurul stelei Cygnus X 1 cu o asemenea violență, încât masa stelară electrizată are aspectul unui nor continuu în jurul găurii negre.

Detectate cu aparatură modernă, găurile negre – aceste „regiuni de colaps gravific” cum le-a numit un fizician – nu mai constituie o ipoteză, ci o realitate demonstrată științific.

Ele nu sunt deloc rare în Univers.

Regretatul fizician Stephen Hawking arăta, în 1971, că aproximativ 99.9% din masa Universului ar fi alcătuită din microgăuri negre. 

Reluând această idee, doctorul Jack Sarfatti de la Centrul Internațional de Fizică Teoretică din Trieste, a arătat că aceste microgăuri negre, aflate peste tot în Univers, nu sunt mai mari ca atomii obișnuiți, dar fiecare dintre ele cântărește miliarde de tone.

În ciuda dimensiunilor lor foarte reduse, găurile negre provin de la stele enorme.

Cum a demonstrat și Oppenheimer, colapsul stelelor uriașe se produce brusc, straturile exterioare se comprimă cu o forță ce depășește orice limite și astrul devine atât de dens încât formează o nouă stare a materiei.

Ce a produs explozia din Tunguska?

Primii care au propus, ca o explicație a marii explozii din regiunea Tunguska, ciocnirea cu o gaură neagră de dimensiuni minuscule au fost A. A. Jackson și Michael Ryan de la Universitatea din Texas.

O asemenea coliziune poate provoca o explozie de o forță mai mare decât o bomba A, fără să lase urme: un corp de mărimea unei fracțiuni de milimetru nu creează un crater.

Această microgaură neagră ar fi străbătut planeta noastră ca un proiectil, ieșind pe partea cealaltă și dispărând în Cosmos. 

Jackson and Ryan au adus câteva argumente în sprijinul ipotezei lor – ipoteză interesantă, care a găsit imediat adepți și a generat discuții pasionate.

Experții ruși, care au studiat fenomenul la fața locului, au atras însă atenția asupra faptului că ipoteza găurii negre nu corespunde nici declarațiilor făcute de martorii oculari și nici dovezilor culese la locul exploziei.

O gaură neagră ar fi lăsat în regiunea unde s-a produs coliziunea o radioactivitate mult mai ridicată decât cea detectată de către aparatele specializate.

De asemenea, martorii oculari sunt cu toții de acord că obiectul avea dimensiuni impresionante și o formă cilindrică – era un obiect „alungit”, strălucind într-o nuanță „alb-albăstruie”.

Viteza obiectului a fost la început apreciată (de Leonid Kulik) la 50-60 km/s, luându-se în considerare energia cinetică a exploziei.

Mai târziu, geofizicianul A. V. Zolotov, ținând cont de efectele undei de șoc și ale suflului exploziei asupra copacilor din regiune, ajunge la concluzia că, la puțin timp înainte de impact, viteza probabil că nu era mai mare de 2,4 până la 3,2 km/s – așadar aproximativ 10.000 km/h.

La aceeași concluzie ajunge și profesorul Felix Y. Ziegel pe baza unui raționament foarte simplu.

Ziegel a analizat declarațiile martorilor care au văzut obiectul deasupra lor și au auzit în același timp zgomotul asurzitor pe care-l producea – această simultaneitate n-ar fi fost posibilă decât dacă viteza obiectului era cu foarte puțin mai mare decât viteza sunetului.

Ori, dacă obiectul gonea prin atmosferă cu 50-60 km/s, notează Ziegel, „martorii oculari mai întâi l-ar fi văzut și abia mai târziu ar fi auzit zgomotul pe care-l făcea, cam în felul în care tunetul se aude după ce fulgerul a brăzdat cerul”.

În afară de asta, viteza finală nu putea depăși câțiva km/s, conchide cercetătorul sovietic, altfel martorii oculari ar fi fost virtual în imposibilitatea de a primi impresii vizuale corecte în ce privește forma obiectului.

Viteza redusă a obiectului care a provocat explozia masivă din Tunguska constituie un argument hotărâtor împotriva ipotezei Jackson-Ryan, dar nu singurul.

O gaură neagră – ca de altfel și antimateria – nu explică de ce explozia a avut loc înainte de contactul cu solul, nu explică nici forma obiectului și nici unele aspecte ale peisajului din regiunea Tunguska Pietroasă.

De altfel, încă un argument logic împotriva acestei ipoteze a venit chiar de la doi dintre colegii lui Jackson și Ryan, fizicienii Beasley și Tinsley, de la aceeași Universitate din Texas.

Potrivit acestora, o gaură neagră și-ar fi urmat cursa în linie dreaptă și – judecând după direcția de cădere – ar fi ieșit într-un punct situat între 30 și 40 grade longitudine vestică și 40 și 60 grade latitudine nordică, în Oceanul Pacific, după 10-15 minute, declanșând la ieșire o explozie tot atât de puternică.

Ori, aparatele observatoarelor de la Greenwich și Cambridge, care atunci în iunie 1908, au înregistrat undele venite din Siberia, n-au înregistrat nici un fel de perturbații în respectiva regiune a Pacificului.

Astfel, și această teorie a ciocnirii cu o gaură neagră pare sa fie demontată. 

În ciuda faptului că ipoteza Jackson-Ryan s-a bucurat de atenția unora dintre cei mai prestigioși oameni de știință și a generat discuții pasionante, marea explozie din regiunea Tunguska rămânea o enigmă.

Ipoteza Baxter-Atkins

În 1976, John Baxter și Thomas Atkins reiau ipoteza pe care Aleksander Petrovici Kazanțev a emis-o cu trei decenii în urmă sub forma unei povestiri științifico-fantastice.

Astfel, ipoteza Baxter-Atkins vorbește despre un ciudat obiect care a provocat marea explozie de pe platoul Tunguska, referindu-se la acesta ca un „oaspete cosmic”, o astronavă venită de pe o planetă care, în urma unei defecțiuni la motoarele sale acționate cu combustibili nucleari, a explodat.

Navă extraterestră prăbușită în Tunguska?

Astfel, povestea concepută de Baxter-Atkins se întâmplă în dimineața zilei de 30 iunie 1908, când deasupra Oceanului Indian, la mare înălțime, un obiect uriaș venit din spațiul cosmic străpunge învelișul atmosferic al Pământului.

Obiectul este un vehicul extraterestru.

Nava are un fuselaj cilindric, și o masă de mii de tone. Propulsată cu combustibili nucleari, uriașa navă vine din adâncurile spațiului interstelar cu o viteză apropiată de cea a luminii.

În timp ce se îndreaptă spre Pământ, la bordul ei este declarată starea de urgență. Se constată o defecțiune în funcționarea sistemului de propulsie iar temperatura crește rapid în rezervorul de combustibil.

Moderatoarele care previn masa critică, densitatea necesară pentru o reacție în lanț lentă, sunt supraîncălzite și încep să se topească.

La aproximativ 130 km de suprafața Pământului, sistemul navigațional dirijează nava către culoarul îngust de intrare – același pasaj prin atmosferă pe care-l vor folosi, câteva decenii mai târziu, astronauții de pe Pământ pentru a-și asigura revenirea în condiții de siguranță.

Intrarea în atmosferă trebuie sa fie precisă, pentru a se evita incendierea navei în păturile dense ale atmosferei sau o ricoșare înapoi în vid.

Pătrunzând în culoarul de intrare, nava își reduce viteza.

Descrie apoi o traiectorie curbă alungită, lasă în urmă întinderea oceanului, trece peste crestele abrupte ale munților, peste văi adânci și câmpuri cultivate și se îndreaptă cu precizie, urmând direcția unui meridian, către regiunile arctice ale planetei.

În Siberia centrală, un zgomot asurzitor îi înspăimântă pe locuitorii micilor orașe și ai satelor, singurii oameni din această regiune îndepărtată și cu populație rară.

Sunt răsturnați copaci, colibe de nomazi sunt dărâmate, oameni și animale speriate se împrăștie în toate părțile.

La o altitudine de circa 3,2 km membrii echipajului navei extraterestre, al cărei fuselaj radiază acum o lumină puternică, procedează la o corectare a traiectoriei în direcția vest, deasupra zonei împădurite și nelocuite a podișului central siberian.

Această manevră este ultima lor acțiune.

Moderatoarele care separă celulele cu combustibil s-au topit. Materia nucleara atinge o densitate supracritică și o reacție în lanț se declanșează instantaneu.

O fracțiune de secundă mai târziu, nava extraterestră și cei aflați la bordul ei sunt pulverizați într-o izbucnire de lumină orbitoare.

Se înalță flăcările unui foc primordial, mai fierbinte decât miezul unei stele, despică în două cerul și pustiește pământul de dedesubt pe o distanță de circa 50 km.

Pe urmă, marele foc se stinge, lăsând în urma lui numai o coloană masivă de nori. Norii continuă să plutească zile în șir, în păturile superioare ale atmosferei, deasupra unei taigale răvășite, pustiite, care își va păstra în veci taina.

Realitate sau ficțiune?

Povestea gândită de Baxter și Atkins a fost prezentată ca o posibilitate, nu ca o certitudine. 

Potrivit celor doi autori, „deși dovada nu este completă și nu poate fi absolut convingătoare, descoperirile astrofizicii moderne și ale astronomiei, îndeosebi studiile privind posibilitatea existenței vieții și în alte părți ale Universului, deschid în fața noastră noi perspective, în cadrul cărora această teorie apare mai acceptabilă și logică”.

Argumentele care, după părerea lui Baxter și Atkins, pledează în favoarea ipotezei „cosmonautice” (și care leagă întreaga lor teorie de teoria paleoastronauticii conform căreia cosmonauți antici, ființe extraterestre inteligente venite de pe alte planete, au vizitat Pământul și au influențat originea și dezvoltarea culturilor umane, tehnologiei și/sau religiilor) se găsesc chiar în materialele adunate în cursul expeditiilor la fața locului și în studiile cercetătorilor sovietici.

Principalul argument l-ar constitui faptul că „obiectul misterios” care a provocat explozia din Tunguska ar fi fost artificial.

Pentru aceasta pledează forma neobișnuită a zonei devastate – la început s-a presupus că forma o arie ovala, dar apoi s-a constatat că era triunghiulară. Pentru cei ce lucrează în domeniul aerodinamicii, acest lucru este de cea mai mare importanță.

Specialistul sovietic de renume mondial, profesorul F. Y. Ziegel explica:

Este limpede că această asimetrie nu poate fi explicată prin efectul undei balistice provocate de zborul obiectului – zona de distrugere este alungită într-o direcție care nu este paralelă cu traiectoria, ci face un unghi mai mare cu ea. Astfel, explozia a fost una direcțională, efectul ei nefiind același în toate direcțiile.

După expeditiile din 1959 și 1960, A. V. Zolotov trăgea concluzia că suflul exploziei a creat această formă neregulată din pricină că materia explozivă era închisă într-un fel de recipient (container).

În plus, Zolotov credea că obiectul misterios „se compunea din cel puțin două părți: o substanța capabilă sa producă o explozie nucleară și un înveliș neexploziv”.

Tot A. V. Zolotov (care era geofizician) credea că probele de sol culese la locul exploziei și care la analizele de laborator au prezentat mici particule conținând silicați și magnetită, precum și mici bile magnetice, depun și ele mărturie în favoarea unei explozii de natură nucleară – globurile având o mărime de ordinul milimetrilor, sunt dintr-o materie extraterestră. 

O idee similară a avut și F. Y. Ziegel. În schimb, K. P. Florenski, un adversar înverșunat al ipotezei atomice, opinia că urmele de silicați și magnetită pot foarte bine să provină din spațiul extraterestru fără ca aceasta să însemne că sunt produsul unei explozii nucleare și cu atât mai puțin al pulverizării unei nave cosmice.

Ele pot fi rămășițele topite din materia unei comete sau provin pur și simplu din obișnuita pulbere meteoritică, din care zilnic cade pe suprafața planetei noastre o cantitată destul de importantă.

Un ajutor nesperat

Adepții ipotezei Baxter-Atkins au găsit un sprijin neașteptat în cercetările și experiențele efectuate de A. Y. Manoțkov, proiectant de avioane care a întocmit o hartă a traiectoriei obiectului explodat pe platoul Tunguska.

După calculele sale, viteza era mult redusă față de cea a unui corp cosmic obișnuit. 

În general, meteoriții intră în atmosfera Terrei cu o viteză de 15-20 km/s, pe când ciudatul obiect care a explodat în Tunguska și-a redus viteza până la 1 km/s, poate chiar mai puțin – prin urmare o viteză comparabilă cu cea a avioanelor rapide din zilele noastre.

În privința traiectoriei după pătrunderea în atmosferă, singurele elemente ajutătoare sunt relatările martorilor oculari, precum și perturbațiile pricinuite de șocul balistic generat de rapida comprimare a aerului în fața obiectului în mișcare.

Dar atât relatările martorilor, cât și calculele specialiștilor sunt contradictorii.

E. L. Krinov, de pildă, după întoarcerea din expediția întreprinsă în 1929 nota că „traiectoria era orientată de la sud-est la nord-vest”.

Mai târziu, K. P. Florenski afirma că „orientarea copacilor frânți, cât și modul de distribuire a prafului cosmic demonstra că obiectul a venit dinspre est-sud-est”.

Iar A. V. Zolotov, examinând urmele de pe copacii rămași în picioare – atât urmele șocului balistic, cât și pe cele ale suflului exploziei (unda de aer a distrus mult mai puțin copaci în comparație cu explozia propriu-zisă) afirma categoric că obiectul venea de la sud-vest.

De unde venea, așadar, misteriosul obiect cosmic? De la sud-est, de la est-sud-est, sau de la sud-vest?

În aceste rezultate contradictorii obținute prin diferite calcule (nu mai menționăm declarațiile martorilor, tot atât de contradictorii și în consecință neconcludente) adepții ipotezei cosmonautice au găsit încă o confirmare a teoriei lor.

Astfel, aceștia cred că obiectul cosmic a venit de la sud-est, s-a îndreptat spre nord-vest, apoi a descris o curbă largă, apropiindu-se de regiunea exploziei dinspre sud-vest.

Ei au calculat că această curbă reprezintă un arc de aproximativ 600 km. Dar nici un corp cosmic natural nu se comportă în felul acesta. 

Potrivit adepților teoriei cosmonautice, curba descrisă este de fapt o manevră, prin urmare ciudatul obiect care în 1908 a provocat explozia din Tunguska era o aeronavă.

Multe ipoteze, puține răspunsuri

Prin urmare, ce era obiectul misterios care în 1908 a provocat marea explozie din regiunea Tunguska Pietroasă? 

Să fi fost un meteorit, un conglomerat de antimaterie, sau o gaură neagră? A fost oare vorba despre o explozie nucleară (asemănările cu explozia bombei A de la Hiroshima fiind de necontestat) și dacă da, a fost declanșată de dezintegrarea unei nave extraterestre?

Pentru fiecare dintre aceste ipoteze există argumente pro și contra.

Numeroasele teorii lansate explică sau infirmă datele legate de constatările făcute la fața locului, multe dintre ele contradictorii:

• strălucirea puternică a obiectului;
• masa uriașă;
• forma cilindrică, alungită;
• flacără bifurcată care s-a ridicat în aer imediat după momentul exploziei;
• imensul nor negru (despre care unii au pretins că avea formă de ciupercă);
• lipsa unui crater de impact;
• orientarea neobișnuită a copacilor doborâți, existând inclusiv zone în care arborii au rămas în picioare;
• traiectoria inconstantă;
• forma oval-dreptunghiulară a ariei devastate care nu corespunde unei explozii obișnuite.

Nici una dintre ipotezele formulate până în prezent nu poate explica, în totalitate, toate aceste particularități constatate fie prin cercetări amănunțite la fața locului, fie din declarațiile a zeci de martori, fie prin calcule și analize matematice.

Chiar dacă nici una dintre numeroasele ipoteze n-a reușit să producă dovezi peremptorii în favoarea ei, și enigma marii explozii din Taigaua Siberiană rămâne, în continuare, o enigmă, ea are totuși incontestabilul merit de a fi angajat discuții interesante și o colaborare pe plan internațional la un nivel care nu se mai întâlnise până atunci.

Misterul exploziei din Tunguska este în continuare analizat de oameni de știință și nu este exclus ca într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat enigma Tunguska să-și găsească rezolvarea.