Zeitățile Egiptului Antic – Amon Ra, zeul Soare

Amon Ra a fost cel mai important dintre zeii Egiptului Antic. La începuturile civilizației Egiptene, Amon Ra a fost venerat ca doi zei diferiți: Amon, creatorul universului și Ra, zeul Soarelui și a luminii care în fiecare zi străbătea cerul într-o caleașcă de foc.

Amon, „cel ascuns”, rege al zeilor, în special în perioada dinastiei a XI-a, a apărut pe inscripțiile monumentelor funerare încă din timpul dinastiei a V-a. 

Pentru ptolemeici el este asociat cu Zeus. 

Cunoscut și ca Amun Kematef, acesta a fost una din cele opt divinități străvechi ale Egiptului Antic. Era un zeu creator, capabil să dea viață pe care nubienii îl venerau în mod special, considerând că a fost născut în Sudan.

Cei doi zei au început sa fie venerați ca unul singur, Amon Ra, în timpul Regatului Nou, între secolele al XVI-lea și al XI-lea î. Hr.

Nașterea cultelor divine

Formarea familiei monogame și-a pus amprenta pe miturile egiptene despre facerea lumii și a divinităților, fapt care a determinat apariția cultelor unificate ale perechilor divine și ale trinităților alcătuite din zeii soți și fiul lor.

Aceste culte divine includ cultul lui Ptah, Sekhmet și Nefertem, cultul lui Osiris, Isis și Horus, cultul lui Amon Ra, Mut și Khonsu.

Odată cu dezvoltarea treptată a uniunilor teritoriale, cu crearea despotismului sclavagist, cu ridicarea diferitelor centre – Heliopolis, Hermopolis, Abydos, Memfis – legendele cosmogonice încep să se grupeze în jurul acestor centre, ale căror culte de dezvoltă paralel cu consolidarea lor. 

În legătură cu aceasta, miturile dobândesc trăsături noi, care, pe de-o parte, contribuie la întărirea puterii păturii dominante a societății, iar pe de alta, oglindesc lupta politică dintre diferitele regiuni.

Preoțimea tot mai puternică a sanctuarelor locale ce se dezvoltau și se îmbogățeau, legată în mod indisolubil de pătura dominantă sclavagistă a regiunilor respective, folosește miturile cosmogonice și în scopul consolidării situației acestei pături și pentru preamărirea propriilor lor culte, subliniind rolul zeului creator local și coborând toate celelalte zeități până la situația de progenituri ale lui.

Ptah, creatorul tuturor zeilor

În paralel cu versiunea din Heliopolis a legendei egiptene despre crearea lumii, au existat și alte variante. Dintre cele care s-au păstrat până în zilele noastre, cea mai interesantă este fără îndoială cea din Memfis.

Această legendă s-a păstrat pe un moment mai recent, dar analiza limbii în care e scrisă a dovedit că textul provine încă de la sfârșitul mileniului al IV-lea î. Hr.

Potrivit acestui text, creatorul zeilor și al întregului univers este memfit Ptah, din care s-au tras alți opt Ptahi.

Acești opt Ptahi poarta numele zeilor care ne sunt cunoscuți din alte legende și care erau venerati în alte regiuni ale Egiptului.

Era firesc deci ca însuși Amon Ra care, după legenda din Heliopolis, stă în fruntea „celor nouă zeități” și este creatorul lumii și al zeilor, să se tragă tot din Ptah.

Astfel, în legenda locală, zeul memfit Ptah este considerat și mai mare și mai puternic decât marele zeu heliopolit și prin aceasta cultul din Memfis se proclamă cult predominant față de cel din Heliopolis.

Dar nu în aceasta constă principala însemnătate a legendei din Memfis.

Foarte importantă este uriașa deosebire care există între legenda din Heliopolis și cea din Memfis în ceea ce privește însuși procesul facerii lumii.

În timp ce în prima legendă zeul creator zămislește cea dintâi pereche divină, înghițindu-și propria sa sămânță și dă înapoi naștere acestei perechi divine, scoțând-o din gură, în legenda memfită zeul creează „cu inima și cu limba”, adică cu cugetul și cu vorba:

Inima închide calea oricărei cunoașteri, iar limba repetă tot ceea ce inima gândește.

Astfel, zeul creator îi făurește pe zei și întreg universul pe calea exprimării gândirii sale.

Această deosebire esențială și principială dintre cele două legende, apărută ca rezultat al perceperii deosebite a lumii în două etape istorice ale societății egiptene, îndepărtate una de alta nu numai în timp, dar și prin dezvoltarea lor socială, o subliniază în mod deosebit însuși textul legendei memfite, arătând că „cele nouă zeități” ale lui Ptah „sunt dinții și buzele acestor guri”, pe când „cele nouă zeități ale lui Amon Ra s-au născut din sămânța lui și cu ajutorul degetelor sale”.

Tot cu ajutorul gândirii și al cuvântului îi zămislește Ptah pe zei, făurește orașele , artele, viața pentru cei drepți și moartea pentru păcătoși:

Și celui pașnic dăruitu-i-s-a viață, iar celui de rele făcător moartea, și au fost născocite felurile munci și felurite meșteșuguri, lucrul mâinilor, mersul picioarelor, mișcarea tuturor mădularelor potrivit acestei porunci pe care a gândit-o inima și a rostit-o limba și care a rostuit toate lucrurile. Și el i-a zămislit pe zei, a făurit orașele, a întemeiat neamurile, i-a așezat pe zei în templele lor; a statornicit jertfele hărăzite lor, a zidit templele lor și le-a făurit trupurile după pofta inimii lor. Și au intrat zeii în trupurile lor făurite din orice copac, din orice piatră, din orice lut.

În deplină concordanță cu deosebirea dintre procesul creației, creația lui Ptah se deosebește de creația zeilor legendelor egiptene anterioare.

Mitul zeului creator

Mitul zeului creator, apărut în condițiile Egiptului sclavagist nu-i îngăduie acestui făuritor să se limiteze la zămislirea zeităților și la crearea naturii, ci îl face să creeze regiuni și orașe, să întemeieze temple și chiar să organizeze toate cultele locale, să stabilească sacrificiile cuvenite fiecărui zeu și să aibă grijă ca zeilor să li se facă statui din materialele alese de ei.

În fața noastra se desfășoară un tablou al creației lumii, fundamental diferit de toate cele precedente, care arată în mod clar ca concepțiile religioase care i-au dat naștere erau deosebite, formate din condiții sociale noi, diferite de cele anterioare.

Noile condiții sociale și-au exercitat influența nu numai asupra legendelor nou apărute, ci și asupra unei serii de legende pe care le cunoaștem a căror apariție este raportată la perioadele mai vechi și care suferă acum schimbări importante.

În miturile și legendele egiptene care vorbesc despre facerea lumii, rolul principal îl deține acum zeul creator, înfățișat sub chipul faraonului și investit cu toate atributele puterii regale.

Acesta nu mai este fostul zeu tribal, asemenea vechiului Keb, care a intrat în panteonul egiptean sub denumirea gentilică arhaică de „stăpânitor al zeilor”, acum în imnurile religioase, în calitate de creator al lumii apare zeul-rege și, fie că-l cheama Amon Ra, Ptah sau Khnum, el e deopotrivă înzestrat cu toate trăsăturile regilor Egiptului.

Amon Ra

Astfel, cunoscutul Mare imn, închinat lui Amon Ra, păstrează ideea că zeul creator este:

Părintele părinților, al zeilor făuritor,
Ce cerul înălțat-a, pământul întărind,
Unică întruchipare ce tot a creat,
Din ochii-i izvodit-a făptura omenească,
Din gura lui născându-i și lumea cea zeiască,
Mărețul creai, ferice și teafăr să trăiască,
Cârmaci fiind de-a pururi pe ceața cea zeiască.

Amon este numit „cel ce din nou s-a încoronat la Heliopolis”, iar numele lui este totdeauna scris într-un cartuș de felul celor în care erau înscrise întotdeauna numele faraonilor.

Imnul, proslăvindu-l ca pe creatorul întregii lumi, îl preamărește în același timp cu toate titlurile faraonilor și enumeră în mod amănunțit toate coroanele și sceptrele pe care le posedă regele zeilor:

Egiptul de sus și cel de jos ți se închină, rege,
Preadreptcuvântătorule, stăpân pre două țări,
Puternic ești și mare, tu însăși forța ești,
Pământul făurit-ai și-acum îl stăpânești.
Stăpân al lui Ureus, te-nalță dar, cu penele-amândouă,
Frumos prin diadema-ți, prin dalba ta cunună,
Privesc cu drag și zeii coroana îndoită,
Ce stă acum pe fruntea-ți în pace odihnită.
Genunchii-și pleacă zeii în fața ta măreață,
Slăvind astfel puterea ce datu-le-a viață.

Întocmai ca în Marele imn, creatorului lumii îi sunt atribuite toate trăsăturile stăpânitorului pământean al Egiptului.

În alt imn închinat lui Amon Ra, acesta este de asemenea pus în centrul celor mai vechi mituri despre facerea lumii.

Asemenea faraonului, Amon Ra este proclamat acum stăpânitorul temut al lumii:

Cunoaște-ntreaga fire copleșitoarea-ți groază, 
Și-nalt e al tău nume; puterea lui e mare,
Din miazăzi pământul e-al lui, din miazănoapte
Așijderea, de-a lui putere cuprinse-s toate, toate.

Aceasta însă nu e totul.

Amon Ra nu este numai investit în toate însemnele regale și nu numai că stăpânește toate ținuturile asupra cărora se răsfrânge puterea regelui Egiptului, dar:

Al lui este războiul ce-ogoare-a încrestat,
A lui e începutul și-al funiei sfârșit,
Al lui crăiescul cot e, ce pietrele măsoară.

Cu alte cuvinte, Amon Ra, asemenea faraonului, este deținătorul tabelelor cadastrale, pe baza cărora se făceau impunerile, ba chiar și a „funiei”, nelipsita unealtă de măsurare a pământului.

În scopul întăririi și răspândirii cât mai largi a concepției despre originea divina a puterii regelui, zeul-creator al lumii este proclamat părintele material al faraonului.

Faraonul, fiul zeului Ra

În literatura religioasă a Egiptului, imaginea zeului creator se împletește tot mai strâns cu trăsăturile faraonului.

În imnurile scrise cu prilejul încoronării faraonului sau al victoriilor cucerite de el în bătălii întâlnim aceleași epitete permanente, aceleași comparații principale – cu leul, cu berbecul și cu șoimul – ca și în imnurile închinate zeilor demiurgi.

Ele proslăvesc imaginea unică și generică a faraonului-zeu și a zeului-faraon, stăpânitor atotputernic, domn și ocrotitor milostiv.

În proslăvirea zeului-creator și în cea a faraonului sunt subliniate aceleași trei momente principale: ambii sunt înfățișați, în primul rând, ca niște cuceritori atotputernici ce sădesc spaima în sufletul dușmanilor; în al doilea rând, ca stăpâni ai lumii; și, în al treilea rând, ca niște cârmuitori plini de grijă, sub conducerea cărora oamenii propășesc.

În același timp este sugerată ideea că zeul-creator îl ocrotește în mod special și invariabil, sprijinindu-l prin toate mijloacele, pe fiul și alesul său, pe faraon.

Nu întâmplător, autorul poemului despre Bătălia de la Kades îl pune pe Ramses al II-lea ca, în clipa grea a bătăliei împotriva hitiților, când era amenințat cu înfrângerea, să ceară, de pe malurile îndepărtatului Oronte, ajutorul „tatălui” său, zeului Amon Ra, implorându-l să-l sprijine pe „fiul” sau:

O, spune-mi ce m-așteaptă acum, Amon-părinte?
Au tatăl nu-și aduce de fiul său aminte?
Au faptuit-am fapte fără a ta-nvoire?
Doar orice pas purces-am din sfânta ta voire,
Au nu-s mărețe cele zidire ce le zidii,
Și templelor pe robi au nu îi dăruii?
Ți-am făurit lăcașe-n granit nesurpător
Și-avutului tu singur îi ești stăpânitor.
Cu șiruri de corăbii brăzdai cuprinsul mării,
Să-ți dea prinosul lumii din necuprinsul zării.

Astfel, toate acțiunile regelui par a fi consfințite prin autoritatea zeului creator, susținându-se că toate cele săvârșite de el au fost făptuite potrivit voinței tatălui său – zeul Amon Ra, cel mai mare și mai puternic dintre zei, făuritorul zeilor și al întregului univers.

Preoțimea a folosit miturile în general cu abilitate și pricepere în scop propagandistic.

În imnurile religioase se repetă în mod invariabil cele mai cunoscute legende antice.

Amon Ra, zeul atotputernic

Printre strofele care îl preamăresc pe Amon Ra, când ca pe creatorul zeilor, al oamenilor, al animalelor și plantelor, când elogiind lupta lui permanentă și nestrămutata izbândă asupra veșnicului lui dușman – șarpele monstruos – găsim strofe în care se propovăduiește cu înflăcărare cultul lui Amon Ra și se face vorbește despre vestitul său sanctuar – templul din Karnak:

El izgonește răul și boliștea gonește
Înlătură năpasta și ochii îi deschide,
Pe cel iubit de dânsul îl scapă și-n infern
Și vaietele-aude când trist spre el se cern
Cât ai clipi, sosește din zări la rugător,
El viața o-ndelungă sau curmă-al ei fuior.
E vraja-n larg de ape când al lui Amon nume răsună peste valuri,
Neputincios e crocodilul, când numele-i răsună: e vrajă și pe maluri
Celui ce și l-a sădit în inima îi e mai drag ca miile de mii
Și numai prin numele lui e mai puternic ca sutele de mii.

În poemul citat mai sus despre Bătălia de la Kades, Ramses al II-lea vorbește în termeni aproape identici despre puterea lui Amon Ra:

Îl chem aici pre Amon, căci văd că e mai bun
Ca miile de mii de pedestrași, ca sutele de mii de călărași,
Ca zecile de mii de frați și de copii,
Chiar de s-ar ridica cu toții, ceată, deodată.

Chipul zeului creator capătă trăsăturile unui apărător al celor asupriți și oropsiți.

Despre el, cântecul spune că:

Aude tânguirea celui ce-n lanțuri ferecat e,
S-apleacă cu-ndurare chemarilor de rugă; sălaș
În inima-i găsește temătorul, ferindu-l de trufaș.

Pe de altă parte, în legătură cu dezvoltarea diferitelor sisteme filosofico-religioase, textele religioase egiptene încep să prezinte tot mai des drept trăsături principale ale imaginii zeului creator esența lui primordială și veșnică, omniprezentă și atotputernică, atotștiutoare și atotbinevoitoare.

Amon Ra este proclamat stăpânul cunoașterii și aducătorul revelației.

Ulterior, aceste învățături, care capătă un caracter filosofic și religios tot mai pronunțat, limitându-se la cercul îngust al preoțimii, se dezvoltă pe calea construcțiilor teologice abstracte.

În texte încep să se împletească chipurile și epitetele zeilor, bazate deseori nu pe asemănarea interioară a funcțiilor lor, ci pe armonizarea exterioară a numelor cu unele obiecte, evenimente sau noțiuni.

Aceste texte de mai târziu au constituit un teren bogat pentru larga înflorire a tot felul de descântece și ritualuri complicate.

Prin mijlocirea tratatelor filosofice și religioase, a cântecelor religioase și a descântecelor, reprezentările egiptenilor despre facerea lumii se păstrează până în epocile elină și romană, răspândindu-se departe peste hotarele Egiptului.