Cazuri de telepatie – Gemenii au calități telepatice uimitoare pe care știința încearcă să le explice

Peter Brugger, neurolog la Spitalul Universitar din Zurich, Elveția, a sugerat faptul ca în privința credinței în paranormal totul depinde exclusiv de chimia creierului. Astfel, în cadrul unui experiment, Brugger a adunat 20 de indivizi care credeau în paranormal și 20 de sceptici.

Subiecților li s-a cerut să distingă chipurile reale dintr-o serie de imagini deformate, prezentate pe un ecran, pentru intervale scurte de timp.

A doua fază a experimentului a constat în formarea de către voluntari de cuvinte cu semnificație reală dintr-o serie de cuvinte inventate.

În raportul său, publicat în iulie 2002, Brugger a dezvăluit că în cursul primului stadiu al experimentului indivizii care credeau în paranormal erau mai predispuși să vadă chipuri umane sau cuvinte reale chiar și atunci când de fapt acestea nu existau.

Scepticii erau mai înclinați în a rata cuvintele și figurile reale când acestea apăreau pe ecran.

Gemenii și conexiunea lor deosebită

Printre cele mai interesante cazuri de telepatie sunt cele ale gemenilor.

Gemenii, atât fraternali, cât și identici, au fascinat lumea de milenii. Sunt adesea foarte apropiați și împărtășesc nu numai gene, ci și mediul de acasă, prieteni, haine și, desigur, secrete. Oricum mulți gemeni identici – poate chiar unul din cinci – pretind că împărtășesc ceva mai misterios: o conexiune psihică specială.

Gemenii monoovulari (gemenii identici) sunt foarte interesanți, deoarece se pare că rămân cumva legați pentru toată viața, indiferent ce le rezervă soarta și care este mediul vieții lor. 

Gemenii prezintă conexiuni telepatice neobișnuite. O serie de teste desfășurate de psihologii de la Universitatea Alberta, Canada, au confirmat această teorie, stabilind evidențe statistice potrivit cărora gemenii identici și, într-o mai mică măsură, frații gemeni, au o remarcabilă abilitate de a comunica între ei prin ESP.

Telepatia a fost studiată pe gemeni și există o cazuistică specială a lor.

În S.U.A, profesorul Thomas Bouchard, docent în psihologie la Universitatea din Minnesota și echipa sa, au anchetat viața a zeci și zeci de cazuri de cupluri de gemeni monoovulari care au trăit separați, deoarece fuseseră adoptați după naștere de familii diferite. 

Practic, eșantionul studiilor a fost compus din persoane mature care au trăit fără măcar să știe că au un frate geaman. În viața acestor persoane se întâlnesc analogii extraordinare, cu siguranță nedatorate influenței ambientului.

Un caz tipic este acela al gemenilor Jim Lewis și Jim Springer din Ohio, care s-au regăsit în 1980 după 39 de ani de despărțire; ei fuseseră adoptați la vârsta de o lună de două familii diferite, care nu se cunoșteau și locuiau în orașe diferite, și prin urmare cei doi nu știuseră nimic unul despre celălalt.

Atunci când s-au reîntâlnit, au descoperit că au în comun o infinitate de lucruri: amândoi se căsătoriseră de câte două ori cu femei purtând același nume, fiul lor mai mare se numea James, iar câinele pe care îl avuseseră purtase numele de Toy. 

Ani de zile își petrecuseră vacanțele în același loc și, în plus, își aleseseră ocupații asemănătoare, dar aveau hobby-uri identice.

În cea mai mare parte a lor, cuplurile de gemeni studiate de profesorul Bouchard aveau în comun lucruri precum: căsătoria la aceeași vârstă, același număr de copii, aceleași studii, aceleași boli, hobby-uri identice, și-au botezat copii cu același nume, au același stil de a se îmbrăca, fumează aceleași tipuri de țigări, preferă o aceeași marcă de mașină.

E cunoscut și faptul că gemenii se simt de la distanță: simt ceea ce i se întâmplă și celuilalt, inclusiv durerile. 

Cazul cel mai faimos este fără discuție acela al americancei Martha Burke, care, deși aflată la o distanță de 12.000 km, a trăit în toate fazele ei, moartea cumplită a surorii sale Margarete, implicată într-un dezastru aerian din Tenerife.

Chiar dacă nu va fi niciodată posibil să se demonstreze științific, totul lasă să se bănuiască că straniile destine ale gemenilor ar depinde de telepatie: geamănul mai puternic și mai hotărât ar putea astfel să elaboreze idei și proiecte, să aleagă nume, localități, hobby-uri etc. și să transmită toate acestea în mod inconștient fratelui de departe. 

Și fără nici un dubiu, doar telepatia este explicația acestui misterios „simț” al gemenilor.

Mai amintim un ultim caz în care telepatia implică gemeni. La solicitarea doctorului J.B. Rhne de la Universitatea Duke, Olivia Rivers, psiholog la Universitatea Statului Mississippi, a realizat teste cu două gemene identice, Terry și Sherry Young. 

Cele două surori din Jackson, Mississippi, puteau să-și transmită propoziții întregi prin telepatie. Fetele păreau să se afle într-o legătură constantă; chiar și când erau separate, fiecare știa dacă sora ei își luxase o gleznă, avea o durere de măsea sau răcise. 

Sherry era mai bună ca receptor, iar Terry ca emițător. Profesorii erau exasperați să primească la examene aceleași răspunsuri din partea ambelor fete. 

Chiar și așezate în clase separate, ele foloseau încă fraze similare și obțineau aceleași note. Și nici ele nu făceau un secret din faptul că se ajutau una pe alta la teme, dar insistau că responsabilă pentru așa ceva era doar telepatia. 

Nu era ceva necinsitit din partea lor și nimeni nu le putea acuza că trișau. Nu era vina lor că mințile le funcționau asemenea uneia singure.

Alte exemple de cazuri

Așa cum spuneam și mai sus, de multe ori, telepatia nu se manifestă chiar în stare pură; ea se îmbină, în cadrul aceluiași eveniment, cu alte fenomene de percepție extrasenzorială, cel mai adesea cu clarviziunea, dar nu numai cu aceasta.

Dificultatea diferențierii clarviziunii de telepatie apare în numeroase cazuri. 

Reproducem în acest sens un caz din celebra carte Phantasms of Living, publicată în 1882 de Edmund Gurney, Frederick Myers și Frank Podmore, pentru că este una dintre primele cărți care au încercat și au reușit să legitimeze fenomenele paranormale, motiv pentru care este citată adesea:

Mergeam pe un drum de țară la A. unde locuiau părinții mei. Citeam o carte de geometrie, un subiect puțin propice să provoace fantasme sau fenomene morbide, când deodată am văzut o cameră a casei noastre, cea pe care o botezasem Camera Albă, și pe mama mea întinsă pe jos, aparent moartă. Viziunea a persistat câteva minute, timp în care tot ceea ce mă înconjura a părut să pălească și să dispară; dar, pe măsură ce viziunea se estompa, peisajul revenea, mai întâi neclar, apoi tot mai net. Nu mă puteam îndoi de realitatea viziunii și, în loc să mă duc direct acasă, m-am dus imediat la medicul nostru. Acesta m-a însoțit acasă la noi, punându-mi pe drum întrebări la care nu puteam răspunde, deoarece mama mea era aparent foarte bine atunci când părăsisem casa. L-am condus pe medic direct în Camera Albă unde a găsit-o pe mama lungită pe jos, ca în viziunea mea. Totul era exact, până în cele mai mici detalii. Ea suferise o criză cardiacă și și-ar fi putut da sufletul dacă nu venea medicul la timp.

Din acest caz, reiese că telepatia a lucrat mână în mână cu clarviziunea.

Iată un alt caz furnizat de parapsihologul Douglas Scott-Rogo:

Tocmai vizitasem un bolnav și coboram scara când, brusc, am avut impresia că fiica mea de patru ani căzuse pe pavajul pietros al casei mele și se rănise. Curând după această primă impresie, ca și cum o cortină care-mi ascundea spectacolul se ridica încet, mi-am văzut copilul culcat pe jos, cu bărbia sângerând, dar nu-i auzeam strigătele. Viziunea s-a șters brusc, dar i-am păstrat amintirea. Am notat ora și mi-am continuat vizitele la domiciliu. Revenind acasă, mi-am surprins considerabil familia descriind accidentul și menționând ora exactă la care acesta într-adevăr se produsese.

Iată și un caz al anilor ’60 din România, relatat de Maria M., o femeie de la țară, din județul Dâmbovița. Aceasta prășea porumbul, când, pe la orele 11 s-a oprit din muncă pe neașteptate, a plecat acasă, s-a îmbrăcat de oraș, s-a dus la gară și a luat primul tren spre București, unde se afla soțul ei care muncea ca zidar pe unul din șantierele capitalei. 

Ajunsă în București, femeia s-a dus direct la gazda unde locuia soțul ei și l-a găsit pe acesta într-o stare extrem de gravă, aproape în comă, cauzată de o afecțiune epidemică pe fond de epuizare. 

A chemat serviciul de salvare, l-a transportat de urgență la spital, doctorii spunându-i că dacă nu l-ar fi spitalizat până cel târziu în seara aceleiași zile, pacientul ar fi putut muri.

Cazuri de telepatie

În cartea sau autobiografică The Invisible Writing, scriitorul maghiar Arthur Koestler povestește un episod paranormal al cărui protagonist fusese cu ani în urmă și care a avut pentru el urmări grele de semnificații.

Koestler participase în calitate de corespondent al ziarului englez News Chronicle la războiul civil spaniol și fusese făcut prizonier de către trupele naționaliste ale lui Franco. Faptul că el aparținea partidului comunist nu-i ușura, desigur, situația și nici nu-i sporea posibilitățile de supraviețuire. 

A petrecut în carceră o sută de zile și oricare dintre ele ar fi putut fi ultima. 

Koestler scria:

În această situație, omul tinde să-și caute mângâiere în metafizică”. I-a venit atunci în minte un pasaj din cartea “Casa Buddenbrook”, capodopera lui Thomas Mann, mai precis episodul în care Thomas Buddenbrook își dă seama că i se apropie moartea și simte un impuls neașteptat de a căuta în bibliotecă o cărticică, și anume un studiu al lui Schopenhauer, în care moartea este descrisă nu ca un eveniment definitiv și final, ci ca o trecere de la un stadiu de existență la altul, ca o reintegrare în unitatea cosmică. În cartea lui Thomas Mann, acel pasaj suna așa: “O voluptate profundă puse stăpânire pe simțurile sale, o atracție nedefinită, stranie, blândă… Nimic nu îl mai împiedică să dobândească eternitatea.

Koestler mai adăuga: 

Amintirea acestui pasaj mi-a oferit consolarea de care aveam nevoie în acele momente.

Koestler a fost apoi eliberat prin Crucea Roșie Internațională și și-a reluat viața obișnuită. După câtva timp, însă, a simțit nevoia să-i scrie lui Thomas Mann; nu avusese niciodată ocazia de a-l întâlni, dar voia acum să îi mulțumească pentru mângâierea pe care cuvintele lui i-o aduseseră în clipele în care își văzuse moartea cu ochii. 

În scrisoarea sa Koestler menționa și titlul studiului lui Schopenhauer: 

Despre moarte și despre raportul ei cu indestructibilitatea ființei noastre în sine.

Thomas Mann i-a răspuns imediat și i-a spus că în cei 40 de ani de cât trecuseră de când scrisese Casa Buddenbrok nu mai deschisese cărțulia lui Schopenhauer. 

Însă, în ziua când urma să-i sosească scrisoarea lui Koestler, el tocmai ședea în grădină și brusc a simțit impulsul de a o reciti. S-a ridicat, deci, și a intrat în casă pentru a lua cartea din bibliotecă, dar în același timp a sunat clopoțelul. Era poștașul care îi aducea chiar scrisoarea lui Koestler!
De atunci, Koestler a devenit extrem de interesat de fenomenele paranormale. A avut ocazia chiar să treacă prin câteva întâmplări stranii, așa că a scris și o carte numită Rădăcinile întâmplării.

Cartelele Zener

Cu siguranța ați văzut scene cu aceste cartele folosite în filme pe teme paranormale, precum: Red Lights (2012), The Gift (2000) sau Ghostbusters (1984).

O caracteristică a telepatiei este aceea că se transmit mai ușor imagini decât idei. Aceasta concluzie a fost formulată prima dată de parapsihologul american J. B. Rhine și confirmată de cercetările ulterioare.

Americanul Joseph Bank Rhine (1927-1965) este cel care, în epoca noastră, a impus telepatia ca fenomen parapsihologic, introducând totodată în cercetarea parapsihologică metode științifice, printre care studiul cantitativ și statistica matematică. 

Cu privire la telepatie nu se pot trece cu vederea cercetările sale cu cartelele Zener. 

Karl Zener a fost un coleg de-al său de la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord, care la solicitarea lui Rhine de a-i desena câteva figuri geometrice diferite, astfel încât să nu poată fi confundate în transmiterile telepatice, a pus la punct un set de cinci „cărți” (după modelul cărților de joc) sau „cartele”, având fiecare imprimat câte unul dintre semnele: cerc, pătrat, stea în cinci colțuri, trei linii ondulate paralele, cruce. 

Un pachet de asemenea cărți cuprinde câte cinci bucăți pentru un simbol, în total 25. În varianta inițială, agentul se concentrează succesiv asupra cărților (amestecate aleatoriu), iar agentul receptor (recipientul) încearcă să ghicească simbolurile transmise. 

Desigur, cei doi se află la distanță, fără posibilități de comunicare normală. Probabilitatea ca recipientul să ghicească din pură întâmplare este de 1/5; când rezultatele depășesc semnificativ această probabilitate, se poate afirma că fenomenul telepatiei s-a produs.

„Experimentul Nautilus” realizat de marina americană, în cel mai tainic secret la vremea respectivă, a consacrat valabilitatea metodei de transmitere a mesajelor prin imagini, precum și capacitățile uimitoare de care pot da dovadă unii oameni în această direcție. 

În anul 1959, la bordul submarinului atomic Nautilus a fost îmbarcat un personaj misterios, a cărui existență a fost secretă pentru cei mai mulți dintre membrii echipajului, nava deplasându-se până la o distanță de 2000 km de la baza de lansare Friendship, Maryland – S.U.A. 

De la acea bază se transmiteau telepatic, de către o altă persoană, mesaje pentru agentul percipient aflat la mare adâncime, în submarin, uneori chiar sub calota de gheață antarctică. Personajul receptor primea de doua ori pe zi, la termene prestabilite sau aleatorii, mesaje prin intermediul cărților Zener. 

Mesajele constau în transmiterea într-o anumită ordine și apoi aranjarea în diverse configurații a cunoscutelor cartele. Rezultatele au fost date publicității abia peste doi ani, în 1960, accidental! 

Ele au atestat un procentaj de reușită atingând uneori nivelul de 70-72%, ceea ce dovedește o mare valoare a experimentului științific.

Stimulați de performanța americanilor, sovieticii au realizat și ei un experiment oarecum asemănător, ale cărui rezultate au fost superioare procentului de 72%. 

Acest experiment a confirmat o altă caracteristică a telepatiei, și anume, viteza superluminică, instantanee, a transmiterii mesajelor, viteza care fusese presupusă ceva mai înainte de cercetători de alte naționalități. 

În anul 1966, parapsihologul Iuri Kamenski, cunoscut pentru serioasele sale cercetări în domeniul telepatiei, găsește într-o zi, nu printre cei invitați pentru selecție, ci printre cei invitați pentru asistență și publicitate, pe ziaristul Karl Nikolaev, dotat nu numai în meseria sa, dar și pentru telepatie. 

După câteva teste de rutină, l-a trimis la Novosibirsk (la 3.200 km de Moscova), el rămânând în capitală, pentru o transmisie telepatică. 

Savantul transmitea, iar ziaristul era folosit pe post de percipient. Succesul a fost mai mare decât așteptările, depășind nu numai procentul amintit, dar penetrându-se și „cușca lui Faraday”. Undele telepatice, fiindcă este totuși vorba despre unde, penetrează fără nici o dificultate pereții unei asemenea cuști, cu aceeași viteză superluminică. 

Ziaristul a recepționat instantaneu, identificând corect 6 imagini de obiecte din 6 transmise și 12 cartele Zener din 20. Testul s-a repetat și pe distanța Moscova – Leningrad și s-au obținut rezultate similare îmbucurătoare.

Recordul de distanță aparține astronautului Edgar Mitchel, aflat pe Lună, în anul 1971, cu nava Apollo 14, care era în legătură cu patru corespondenți de la baza cosmonautică de pe Pământ, încercare încununată de asemenea de succes.

Telepatia poate fi învățată

Având în vedere caracteristicile ei, telepatia poate fi și învățată, iar în cazul în care deja există chiar într-un mic procent la un individ, aceasta poate fi îmbunătățită prin exerciții practice adecvate. În cele ce urmează vom oferi câteva sugestii, preluate de la parapsihologi care le-au experimentat.

În telepatie sunt imperios necesari cel puțin doi parteneri, emițătorul și receptorul. Observațiile oamenilor de specialitate spun că între cei doi trebuie să existe afinități, trăsături comune de caracter; cu cât compatibilitățile dintre ei sunt mai numeroase, cu atât rezultatele sunt mai bune, ajungându-se la comunicări în adevăratul sens al cuvântului. 

Așa se explică de ce se constată adesea în practică relații telepatice între părinți și copii, în special între mame și copii mici (care durează uneori până la maturitate), între frați ori alte rude apropiate, dar și între soți, iubiți, colegi de muncă, mentori și discipoli etc.

În cazul nostru, pentru a încerca inițial comunicarea de acest tip este necesar să vă alegeți de la început un partener de care sunteți legat afectiv și să vă puneți de acord asupra unui grup de cinci elemente ce urmează a fi vehiculate pe această cale. 

Ca semne simple, se recomandă a fi folosite literele A, B, O, Z, W, iar ca cifre 4, 5, 6, 7, 8. De asemenea, s-a mai constatat că pentru început se obțin rezultate mai bune când se comunică senzații gustative, provocate de o felie de lămâie, o bomboană etc., mai ales dacă recipientul îi este foame.

Este de la sine înțeles că partenerii trebuie să fie situați departe în spațiu, astfel încât să nu comunice senzorial între ei, sau cel puțin să fie în încăperi diferite.

La începutul experimentului este necesar să vă relaxați timp de 10-15 minute într-o poziție cât mai comodă și respirând lejer, căutând să înlăturați orice gând din minte, pentru ca organismul fiecăruia să fie odihnit și fără nici o idee preconcepută. 

Apoi emițătorul alege la întâmplare (folosindu-se de un zar sau de o ruletă) un element dintre cele cinci stabilite anterior.

Să presupunem că elementul este un pahar dintr-o serie de cinci elemente. În momentul (fixat dinainte de parteneri) începerii transmisiei telepatice, emițătorul privește cu atenție paharul, încearcă să îl vizualizeze cât mai clar, se folosește și de celelalte simțuri, atingând și pipăindu-i formele, îi apreciază netezimea și răcoarea, îl lovește cu unghia și încearcă să-l „proiecteze” către receptor. 

Este mai bine ca proiecția să se facă ritmat, după cadența pulsului propriu al emițătorului, sau dată de un metronom ori de o lumină intermitentă. Durata transmisiei telepatice nu trebuie să fie la început mai mare de un minut și jumătate.

Receptorul trebuie să se afle într-o stare de receptivitate pasivă, de așteptare relaxată, cu ochii închiși, așezat confortabil, și să nu facă eforturi de „a capta”. Dacă pe ecranul mental „îi pâlpâie” mai multe imagini, va aștepta liniștit ca una dintre ele să se stabilizeze. 

Imediat după încetarea transmisiei, el va descrie, cât mai liber cu putință, impresiile sale, urmând a fi comparate cu obiectul-țintă. 

Este recomandabil ca un examinator neutru, în cunoștință de cauză, să realizeze confruntarea dintre ceea ce s-a transmis și ceea ce a fost receptat.

Astfel de exerciții trebuie repetate în serii de cel puțin câteva zeci, iar rezultatele, prelucrate statistico-matematic.

 Când numărul coincidențelor întâmplătoare (calculat probabilistic în funcție de numărul de încercări) este depășit, se poate concluziona că într-adevăr s-au efectuat transmisii telepatice.

Pentru a vă face o imagine asupra fenomenului, iată de pildă un experiment realizat în 1979 și comunicat de către parapsihologul Douglas Scott-Rogo: 

Doamna Garrett dormea într-o cameră, după ce fusese conectată prin electrozi la un encefalograf. Când s-a stabilit că visează (pe encefalograf apar traseele specifice viselor), un agent emițător aflat într-o altă cameră a încercat să-i transmită imaginea unei măști indiene din metal aurit, care să se regăsească în structura visului; ea a relatat că a visat o pictură albastră, un tablou “care seamănă cu un soare. Este mult galben, fețele sunt puțin deformate, ca și cum ar fi obosite și dorm… era ceva din aur.

Pentru copii, testarea și cultivarea aptitudinilor telepatice se poate face cu mai mult succes sub forma unor jocuri individuale sau colective. Un astfel de „joc telepatic” este cel intitulat „Scaunele telepatice”, pe care îl redăm în continuare.

Sunt necesare scaune numerotate, pentru fiecare dintre participanți. Pe biletelele de hârtie se trec cifrele corespunzătoare de pe scaune; biletelele se împăturesc și se pun, amestecate, într-un bol/cutie. 

Fiecare copil primește câte o foaie de hârtie și un creion. După aceea, jucătorii se așază pe scaune și desemnează un emițător dintre ei. Acesta pune pe un dispozitiv audio o melodie scurtă apoi alege la întâmplare un bilet din bol. 

Emițătorul este îndemnat să proiecteze mental cifra înscrisă pe bilet (pe care numai el o vede) spre ceilalți copii. Aceștia, pe post de receptori, înscriu pe foaia de hârtie cifra pe care cred că le-o transmite emițătorul. 

În momentul în care muzica se oprește, toți arată cifra înscrisă. Se consemnează rezultatele și, fie se continuă jocul un anumit timp și la final se adună rezultatele, fie se procedează la părăsirea jocului de către câștigători, până când ultimului îi vine rândul să iasă din joc.

Exercițiile care se pot folosi pentru testarea și dezvoltarea abilităților telepatice sunt numeroase și variate. 

În toate cazurile însă, cheia succesului constă în relaxare, vizualizare și practică sistematică. Greșelile începutului nu trebuie să demobilizeze, deoarece, spre exemplu, învățarea și scrierea alfabetului în copilărie a început cu greșeli și confuzii.

Subliniem cu toată seriozitatea că „învățarea și uzul în mod sistematic” al telepatiei trebuie să se facă sub îndrumarea unor specialiști și în condiții de supraveghere medicală.

Cazuri de telepatie între om și animal/plantă

Dar telepatia funcționează nu numai între oameni, ci și între om și animal/plantă, ba chiar și între animale, după cum susțin cercetători avizați.

În anul 1910, la Moscova, savantul Behterev despre care am amintit și anterior, a experimentat cu dresorul Durov și câinele acestuia, Mars. La cererea asistenței i s-a solicitat lui Durov să-și trimită câinele prin comandă mentală într-una dintre camerele învecinate și să aducă în gură o carte de telefon. 

Dresorul a luat capul câinelui în palme și l-a privit adânc în ochi. După un timp, câinele și-a retras capul din mâinile omului și a plecat în camera învecinată. 

S-a ridicat pe labele de dinapoi și a căutat pe două mese, găsind cartea abia pe a treia. A prins-o în gură și a adus-o stăpânului. 

Ședințele de această factură s-au repetat în public, iar rezultatele au fost din nou încununate de succes.

Ziarul englez The Times, din 21 iulie 1904 publica scrisoarea unui anume Rider Haggard referitoare la câinele fiicei sale, mort în împrejurări ciudate. El a visat ca unul dintre câinii acesteia zăcea într-o apă și îi comunica faptul că este pe moarte. 

Dimineața a sesizat lipsa câinelui de acasă, dispărut de câteva zile. A început căutarea lui și i s-a găsit cadavrul în hățișul de la marginea râului din apropiere, iar mai apoi a fost găsită și zgarda lui pe podul de cale ferată de peste râu. 

Concluzia a fost că animalul a fost lovit de tren și aruncat de pe pod în apă, unde și-a găsit sfârșitul, nu înainte de a cere ajutorul prietenului său, omul, în condițiile mai sus descrise. 

Acesta este un caz de telepatie spontană. Pe când cel precedent este de transmisie telepatică și profesionistă, comandată.

Dar au existat și cazuri de telepatie în care omul a putut comunica cu plantele.

Criminologul american Cleave Backster a legat senzori pe o plantă decorativă din laborator și a atins-o cu țigara aprinsă; planta a început să reacționeze înfricoșată, înainte de a fi atinsă, chiar în momentul când lui Backster i-a venit ideea respectivă. 

Ulterior, experiența a fost repetată, de el și de alții, cu același rezultat.