3 cazuri incredibile de bântuire și poltergeist. Cele mai violente manifestări paranormale documentate din istorie.

Însă există cazuri în care manifestările de tip poltergeist sunt atât de violente încât până și cei mai sceptici observatori rămân șocați de forța cu care unele spirite se pot manifesta. 

Cazurile bine documentate de bântuire și fenomene poltergeist sunt destul de rare. Dar cele care există sunt de-a dreptul înfricoșătoare.

Un caz bizar de bântuire în casa parohială din Epworth

Unul dintre cele mai faimoase cazuri din analele bântuirilor zgomotoase și a manifestărilor de tip poltergeist este cel care i-a vizat pe reverendul Samuel Wesley și familia lui, în casa parohială din Epworth, în 1716. 

Printre cei 19 copii ai reverendului Wesley care au asistat la fenomene de tip poltergeist s-au numărat și John și Charles, fondatorii metodismului și autorii unora dintre cele mai îndrăgite imnuri creștine.

La 1 decembrie 1716, copiii și servitorii au început să se plângă de o serie de grohăieli bizare și ciocănituri misterioase, care s-ar fi auzit din camerele lor. 

De asemenea, insistau că se putea auzi sunetul unor pași urcând și coborând scările, toată noaptea.

Reverendul Wesley nu a auzit niciun zgomot aproape o săptămână și i-a certat cu asprime pe copiii și pe servitorii care, credea el, scorniseră povești despre o fantomă ce ar bântui clădirea.

Dacă există vreun zgomot în casa parohială, a spus el într-o seară familiei, la cină, acesta era făcut, fără îndoială, de tinerii care dădeau târcoale după apusul soarelui. 

Reverendul avea patru fete adolescente, care deja aveau pețitori și iubiți, iar sarcasmul mascat al tatălui lor nu le-a picat deloc bine acestora care i-au replicat că își doresc ca „fantoma să bată și la ușa ta, tată!”

Fetele au fost atât de furioase că tatăl nu le credea, încât au hotărât să-și alunge spaimele și să ignore zgomotele, până când acestea aveau să devină într-atât de puternice, încât și scepticul lor părinte să fie silit să le recunoască existența.

N-au avut însă mult de așteptat până la o intensificare a manifestărilor poltergeist. 

Chiar în cea de-a doua noapte, nouă bufnituri puternice au zguduit pereții camerei unde dormeau reverendul și soția lui. 

Clericul a crezut ca vreun poznaș reușise să se strecoare neobservat în casă și încerca să-i sperie și a promis că va cumpăra un câine de statură suficient de mare pentru a pune pe fugă orice intrus.

Într-adevăr, curând a făcut rost de un mastiff uriaș și l-a adus în casa parohială. În noaptea aceea însă, când ciocăniturile s-au făcut auzite, reverendul Wesley a văzut uimit cum masivul său patruped se chircește, speriat, în spatele copiilor.

Două nopți mai târziu, fenomenele poltergeist s-au intensificat din nou. Sunetele din casă au devenit atât de violente încât Wesley și soția lui s-au dat jos din pat, pentru a cerceta ce se întâmplă.

Pe când străbăteau clădirea, zgomotele păreau să se joace cu ei. Clinchete metalice izbucneau în fața lor. Reușind să-și păstreze curajul, cei doi soți au căutat în fiecare încăpere, dar n-au găsit nimic suspect.

După ce a convocat o reuniune de familie, pentru a se pune reciproc la curent cu ceea ce aflaseră despre oaspetele nevăzut, referendumul Wesley a aflat, potrivit observațiilor uneia dintre fetele cele mari, că tulburările apăreau, de obicei, pe la ora zece seara și erau întotdeauna anunțate de un „semnal” ca un fel de șuierat.

Zgomotele urmau un tipar respectat aproape de fiecare dată. 

Ele începeau în bucătărie, apoi se mutau la un pat, ciocănind mai întâi picioarele acestuia, apoi tăblia, părând un fel de exerciții de încălzire ale entității fantomatice. După ce le realiza, creatura își putea satisface orice capriciu dorit, în noaptea respectivă.

„De ce tulburi pacea unor copii nevinovați?”, a întrebat într-o noapte Wesley, cu justificată indignare întrucât bocăniturile deveniseră deosebit de violente. „Dacă ai ceva să spui, vino în camera mea!”

Ca și cum ar fi răspuns la provocarea clericului, o ciocănitură s-a auzit la ușa biroului său, izbind-o cu atâta furie, încât Wesley a fost convins că o va scoate din țâțâni. 

Preotul s-a decis să ceară întăriri în lupta cu „diavolul surd și mut” care-i invadase casa parohială. L-a chemat pe domnul Hoole, vicarul de Hoxley, și i-a povestit toată întâmplarea. 

Citește și: Fantomele din casa parohială din Borley. O istorie tragică marcată de intrigi, infidelitate și morți suspecte

Vicarul a acceptat să rămână peste noapte în clădire, spre a vedea dacă entitatea îndrăznește să se manifeste în prezența lui.

Dar creatura n-a fost deloc speriată de vicarul de Hoxley. De fapt, în acea noapte manifestările de tip poltergeist au fost deosebit de violente, entitatea stârnind un asemenea haos încât clericul superior a fugit terorizat, lăsându-l pe Wesley să se confrunte singur cu demonul.

Copiii își depășiseră spaima inițială față de creatura invizibilă și ajunseseră să-i accepte hachițele, ca pe o binevenită alternativă la plictiseala vieții de țară. 

„Bătrânul Jeffery”, cum au început să-l numească pe oaspetele bizar, căpătase aproape statutul unui animal de companie și curând copiii au observat că era chiar foarte sensibil.

Dacă vreun vizitator îl enerva pe Bătrânul Jeffery, pretinzând că ciocăniturile aveau cauze naturale, fiind produse de fapt de șobolani, păsări sau vând, fenomenele poltergeist se intensificau brusc, astfel încât scepticul era imediat pus la punct.

Tulburările poltergeist și-au menținut perioada obișnuită de declanșare, în jurul orei zece seara, până în ziua în care doamna Wesley și-a amintit o soluție străveche de alungare din casă a duhurilor necurate.

Era nevoie de o goarnă mare, în care trebuia să se sune în fiecare dintre încăperi. Sunetele puternice, credeau bătrânii, erau neplăcute spiritelor rele.

Experimentul de exorcizare sonoră nu doar că a eșuat, dar în urma acestuia manifestările poltergeist au început să se producă și ziua. 

În schimb, copiii păreau aproape încântați că Bătrânul Jeffery le stătea la dispoziție nu doar ca o formă de amuzament nocturn, ci și în timpul jocului de peste zi.

Mai mulți martori au declarat ca ar fi văzut un pat levitand până la o înălțime considerabilă, în vreme ce mai mulți copii ai pastorului se hârjoneau vesel, pe salteaua plutitoare.

Singurul lucru care îi deranja pe cei mici era foșnetul, similar cu al unei mantii târâte pe jos, pe care Bătrânul Jeffery începuse să-l facă. 

Una dintre fete a mărturisit că zărise fantoma unui bărbat într-o pelerină lungă și albă, ale cărei margini măturau dușumeaua. Alți copii pretindeau că ar fi văzut un animal asemănător cu viezurele, ieșind de sub paturile lor. 

Servitorii jurau că zăriseră capul unei creaturi ce părea a fi de rozător, zgâindu-se la ei dintr-o crăpătură de lângă șemineu.

Apoi, tocmai când familia Wesley începuse să se obișnuiască cu bizarul musafir, incidentele au luat sfârșit, la fel de subit precum începuseră. 

Bătrânul Jeffery nu s-a mai întors niciodată să bântuie casa parohială din Epworth, dar amintirea tulburărilor provocate aici a continuat să-i contrarieze pe savanți timp de peste două secole.

Manifestări de tip poltergeist la Hanul „Generalul Wayne”

Situat pe un vechi drum din Lancaster, între Philadelphia și Radner, Hanul „Generalul Wayne” a funcționat neîntrerupt din 1704, anul în care Robert Jones a decis să le ofere călătorilor un loc unde să poată mânca și rămâne peste noapte.

Terenul respectiv fusese cumpărat de la un coreligionar, William Penn, și se numise inițial Hanul „Wayside”. 

Fiindcă hanul se afla lângă Merion, locul a numeroase confruntări din timpul Războiului de Independență (1775-1783), stabilimentul a fost redenumit „Generalul Wayne”, în onoarea unui erou local, generalul Anthony Wayne (1745-1796).

În perioada conflictului dintre revoluționarii americani și armata britanică, hanul i-a gazduit pe generalul George Washington și pe marchizul de laFayette, dar și pe adversarii lor, tunicile roșii britanice și mercenarii hessieni aflați în slujba regelui George al III-lea.

De-a lungul istoriei, hanul a servit și ca oficiu poștal, magazin și centru social pentru imigranții abia sosiți în America.

Deși nu mai este de multă vreme un han, în clădirea de trei etaje, ridicată din piatră și lemn, îți mai poți potoli încă foamea, ca și curiozitatea în privința fantomelor, nu mai puțin de 17 la număr, după relatările unora.

Când Barton Johnson a cumpărat Hanul „Generalul Wayne” în 1970, el cunoștea reputația locului, ca fiind unul bântuit. 

În 1972, mediumurile Jean și Bill Quinn din New Jersey au organizat aici o ședință de spiritism în care cel puțin 17 entități diferite și-au declarat prezența, dezvăluind fragmente din istoria lor personală. Johnson, soția lui și cei doi fii au participat la ședința de spiritism.

Citește și: Cripta MacKenzie – Povești înfiorătoare din cimitirul bântuit de o entiate misterioasă

Când s-a prezentat, Wilhelm, un soldat hessian ucis în Războiul de Independență, a explicat că în majoritatea timpului a preferat să stea în pivniță. 

Spiritul său pretindea că nu-și putea afla odihna din pricina că, după moarte, trupul îi fusese dezbrăcat de uniformă de către un al soldat, dornic să o folosească.

Wilhelm se simțea umilit fiindcă fusese îngropat aproape gol și de aceea căuta o uniformă corespunzătoare, pe care s-o poarte în viața de apoi. 

Dar bucatarul hanului nu manifesta niciun fel de simpatie față de doleanțele lui Wilhelm, căci văzuse fantoma de atâtea ori încât în cele din urmă îi spusese lui Johnson că nu se mai aventurează în pivniță.

Pe lângă Wilhelm, care și-a făcut simțită prezența pe parcursul ședinței de spiritism din 1972, mai existau și fantoma unui băiețel ce plângea după mama lui, de care se pierduse; două entități feminine care lucraseră la han și muriseră în floarea vârstei, în circumstanțe bizare; alți opt soldați hessieni găzduiți cândva la han și morți într-o bătălie din apropiere; un amerindian, care părea să-i studieze pe ceilalți și un afro-american care nu rostea decât câteva cuvinte.

Numeroși clienți și angajați au fost martori mai multor manifestări de tip poltergeist, aceștia observând de-a lungul anilor stafiile soldaților hessieni. De obicei, fantomele făceau farse inofensive, suflând de pildă aer rece în cefele tinerelor sau speriindu-i pe cei rămași în han după închidere, la curățenie.

Ludwig, spiritul unui soldat hessian, s-a manifestat mai multe nopți la rând în jurul orei 2:00 dimineața, în camera lui Mike Benio, un antreprenor cu calități paranormale.

Entitatea i-a cerui lui Benio să-i dezgroape osemintele, care fuseseră așezate în fundația hanului și să i le îngroape creștinește într-un cimitir.

Când Johnson a revenit dintr-o vacanță, Benio i-a cerut permisiunea să sape într-un anumit loc din pivniță, aflat sub parcare. Aici, Benio a descoperit o încăpere mică, necunoscută, conținând fragmente de ceramică și mai multe oase omenești.

După ce a îngropat cum se cuvinte rămășițele acelea, stafia lui Ludwig a fost împăcată și nu s-a mai manifestat la han.

Într-un rând, când Johnson a dorit să verifice afirmațiile făcute în timpul ședinței de spiritism, potrivit cărora fantomele soldații hessieni ar fi bântuit barul localului după ora de închidere, el a plasat în acea incintă un casetofon.

În dimineața următoare, ascultând caseta înregistrată, a putut auzi clar sunetele făcute de scaunele de la bar, mutate de colo-colo, de robinetul care se închidea și se deschidea, ca și zgomotul paharelor umplute cu apă.

Câteva zile mai târziu, într-o noapte de luni spre marti, când barul fusese închis toată seara, un client care s-a uitat înăuntrul hanului, prin fereastra de la intrarea acestuia, a susținut că ar fi zărit înăuntru fantoma unui bărbat îmbrăcat în uniforma regimentelor din Hesse, în timpul Războiului de Independență, stând cu capul pe bar.

Jim Webb și partenerul său, Guy Sileo, au cumpărat hanul în 1995. 

Când Webb a fost găsit ucis în biroul său, la 27 decembrie 1996, și Felicia Moyse, o tânără secretară în vârstă de 20 de ani, s-a sinucis în același han, la 22 februarie 1997, unii oameni au simțit că locul se mai îmbogățise cu încă două fantome.

Alții au remarcat că unul dintre cei mai frecvenți vizitatori ai hanului, în 1839, ar fi considerat istoria macabră a locului demnă de scrierile sale.

Oaspetele respectiv era Edgar Allan Poe (1809-1849), care și-a scrijelit inițialele pe una dintre ferestrele hanului, în 1843.

Bântuire și poltergeist în Casa Whaley

Reședința lui Thomas Whaley, mobilată complet cu piese aparținând perioadei de început a colonizării Californiei, este considerată, de asemenea, o clădire bântuită și locul mai multor manifestări de tip poltergeist.

Imediat după terminarea construcției, în 1857, edificiul a devenit centrul afacerilor, guvernării și problemelor sociale din Old San Diego. Cea mai veche clădire de cărămidă din California de Sud, Casa Whaley a servit ca tribunal, sală de ședințe și teatru, dar și ca locuință pentru Thomas și Anna Whaley și copiii lor.

Astăzi, nimănui nu-i mai este permis accesul aici după ora 16:00, dar ofițeri de poliție și cetățeni demni de încredere afirmă că cineva – sau ceva – continuă să străbată clădirea, în miez de noapte, aprinzând toate luminile.

Situată în Old San Diego, pe San Diego Avenue la numărul 2582, Casa Whaley a fost restaurată și se află acum în proprietatea Societății Istorice San Diego, ca atracție turistică.

Adesea, pe când se plimbau, prin vechea clădire, alături de turiști, membrii societății au auzit zgomote de pași misterioase, prin diverse încăperi în care se știa că nu se mai află nimeni. June Reading, o fostă directoare a Casei Whaley, a relatat despre zgomotele venind dinspre dormitorul principal și dintre scări.

Ferestrele, chiar imobilizate cu câte trei zăvoare zdravene pe ambele părți, se deschid singure – adesea în toiul nopții, declanșând alarma antifurt.

Oamenii au declarat adesea că ar fi auzit țipete venind de la cel de-al doilea etaj al conacului și odată un dulap masiv, conținând obiecte de porțelan, s-a prăbușit din senin. Numeroase persoane spun că au simțit sau au văzut efectiv imaginea unui eșafod și a unui spânzurat, în partea sudică a clădirii.

Citește și: Povestea incredibilă a Eusapiei Palladino, femeia cu abilități psihokinetice unice

Potrivit lui Reading, cu zece ani înainte ca Thomas Whaley să-și construiască aici reședința, un marinar pe nume Yankee Jim Robinson fusese spânzurat pe locul unde se află acum o arcadă, între cabinetul de muzică și camera de zi a clădirii. 

Whaley fusese de altfel martor la acea execuție.

Unii vizitatori ai Casei Whaley au descris apariția la o fereastră de la etaj a unei femei îmbrăcate țipător și cu fața pictată. În opinia lui Reading, ar putea fi vorba despre o actriță a uneia dintre trupele de teatru ce au închiriat etajul, în noiembrie 1868.

Aripa sălii de ședințe a clădirii este considerată, în general, cel mai bântuit loc din Casa Whaley, din cauza stărilor emoționale violente declanșate vizitatorilor. Aici, fenomenele paranormale și manifestările de tip poltergeist sunt cele mai intense.

Multe persoane care au vizitat vechea clădire au auzit rumoarea caracteristică unei săli de judecată aflate în plină sesiune și pe aceea a unor discuții aprinse, venind din cabinetul de lucru al lui Thomas Whaley, aflat la etaj.

Potrivit multor parapsihologi, bântuirile și manifestările poltergeist sunt ceva normal în Casa Whaley.

Faptul că această clădire a fost implicată în atâtea sfere ale vieții publice, pe lângă rolul ei inițial de reședință particulară, aproape că garantează mai multe „straturi” de reziduuri parapsihice ce s-au impregnat în mediul ei ambiant.

Mulți dintre vizitatorii cu simțuri mai ascuțite ai Casei Whaley au perceput și imaginea Annei Whaley care, consideră unii, supraveghează încă locuința pe care o îndrăgise atât de mult în timpul vieții. Și, potrivit multor oameni care susțin că i-ar fi simțit prezența, ea manifestă puternice resentimente față de amestecul străinilor.

Reading amintea de noaptea aceea din 1964, când prezentatorul de televiziune Regis Philbin și un prieten au văzut-o pe Anna Whaley, pe când stăteau pe canapeaua lui Andrew Jackson, la ora 2:30 dimineața.

Imaginea fantomatică a plutit, ieșind din biroul domnului Whaley, apoi a străbătut cabinetul de muzică, intrând în salonul unde se aflau cei doi. În acel moment, Philbin, cuprins de emoție, a provocat destrămarea apariției, cerând operatorilor să îndrepte reflectoarele spre ea.

În toamna anului 1966, un grup de oameni de presă s-au oferit voluntari pentru a rămâne peste noapte în Casa Whaley în tovărășia fantomei lui Yankee Jim. 

Societatea istorică a acordat jurnaliștilor un permis special, iar inediții vânători de fantome s-au instalat, pentru vizita nocturnă.

Fenomenele paranormale de tip poltergeist s-au manifestat cu prisosință în acea noapte.

Soția unuia dintre reporteri a trebuit însă să fie dusă acasă pe la 21:30. Se speriase zdravăn și pretindea că ar fi văzut la etaj ceva pe care refuza să-l descrie. De altfel, întregul grup de jurnaliști a părăsit clădirea înainte de ivirea zorilor.

Și ei au refuzat să discute motivele plecării premature, dar unii au afirmat că li s-ar fi arătat stafia lui Yankee Jim, protestând încă față de nedreptatea uciderii sale. De atunci, n-au mai fost permise vizite nocturne la Casa Whaley.

Pe lângă fantomele lui Thomas și Anna Whaley, cele mai des întâlnite sunt, afirma Reading, cea a lui Yankee Jim, care traversează camerele de la etaj; cea a unei fetițe pe nume Washburn, prietena de joacă a copiilor soților Whaley și cea a lui „Dolly Varden”, câinele favorit al familiei.

Alte manifestări de tip poltergeist includ țipete, chicote și zgomote de uși deschise sau închise, se simt mirosuri de mâncare gătită, aroma havanelor fumate de Thomas Whaley și cea dulceagă a parfumului soției acestuia. 

Adesea, prin camere și holuri răsună pași, iar cutia muzicală și pianul se pornesc uneori să cânte singure.