Vampirii între mit și realitate. Biblia vampirilor vorbește despre vampirul original

Odată ce trupurile sunt îngropate, demonul le cheama înapoi pe pământ pentru a cutreiera ținutul în căutarea altor corpuri din care să se ospăteze, sugându-le tot sângele pentru a-și potoli dorința eternă pentru lichidul roșu, bogat, al vieții.

Astfel, credințele vechi par să contrazică miturile moderne conform cărora cel care este transformat în vampir își păstrează sufletul și anumite trăsături ale personalității sale umane. 

Majoritatea oamenilor știu că un vampir poate fi ucis „trăgându-l în țeapă”, ceea ce înseamnă înfigerea unei țepușe în inima lui.

Aceste creaturi nocturne înspăimântătoare au apărut de-a lungul anilor în numeroase filme, seriale de televiziune și cărți. Una dintre aparițiile notabile în ultima vreme a fost în cadrul popularului serial american de televiziune Buffy, the Vampire Slayer, care a ajuns la șapte sezoane cu episoade pline de acțiune.

Ca personaje de ficțiune moderne, vampirii fac parte dintr-o lume demonică vastă, care coexistă cu lumea oamenilor, ducând la consecințe înfiorătoare când acestea se întrepătrund.

Dracula

Aproape toate versiunile moderne de vampiri ca personaje fictive au la bază cartea Dracula scrisă de romancierul britanic Bram Stoker în 1897. 

Stoker deținea un teatru și a fost un regizor de mare succes la Londra în perioada victoriană târzie, iar multe elemente din romanul său celebru vădesc influența stilului dramatic. Este ca și cum cartea a fost scrisă pentru a fi pusă în scenă și, într-adevăr, a stat la baza multor piese de teatru și filme.

Vampirul din cartea lui Stoker este un nobil transilvănean care a devenit, din motive inexplicabile, un vampir. 

Personajul este inspirat din viața lui Vlad Țepeș (fiul lui Vlad Dracul), domnitorul Țării Românești care a luptat împotriva otomanilor în secolul al XV-lea, omorând peste 20.000 de turci într-o singură bătălie.

Reputația de om crud și sângeros câștigată de Vlad Țepeș se datorează, în mare parte, povestirilor săsești, încurajate de regele Ungariei, care voia să-l compromită pe domnul Țării Românești, pentru că luase măsuri aspre împotriva negustorilor sași.

Dracula inventat de Stoker a stabilit înfățișarea tipică a unui vampir, cu mantia neagră, lungă, manierele impecabile, aspectul placut, inteligența și plăcerea morbidă pentru rău.

Deși în mare partea din poveste monstrul creat de Stoker își desfășoară activitatea în Anglia – piața principală pentru cartea sa – acesta provenea din Țara Românească, iar Stoker avea un motiv real în alegerea acestui loc îndepărtat în Balcani pentru originile lui Dracula.

Aici își au originea multe legende cu vampiri și, într-adevăr, credința în strigoii care sug sângele oamenilor există în această zonă de secole.

Zvonurile despre existența acestor creaturi a ajuns și în restul Europei începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, detaliile erau foarte puține. 

Pe vremea lui Stoker, în Marea Britanie, legendele erau cunoscute doar în linii mari, așa că a avut libertatea de a reinventa legenda așa cum și-a dorit, pentru a scrie înspăimântătorul său roman.

Cum rămâne cu adevăratele legende care stau la baza imaginii contelui Dracula, devenit prototipul vampirului? Cum ar fi trebuit să fie acești vampiri în realitate și, mai ales, au existat vreodată?

Cea dintâi dezamăgire a fanilor literaturii moderne cu vampiri este că cei din credința balcanicilor nu erau aristocrati fini, inteligenți și plini de farmec. Oricine putea deveni vampir, indiferent de clasa socială din care provenea sau cât de neprihănită îi fusese viața pe pământ.

Pentru ca o persoană să devină vampir, era de ajuns ca un vampir să-i sugă sângele. Amestecul între sângele de om și dorința unui vampir putea, în unele cazuri, să fie suficient pentru a condamna un țăran sau un negustor obișnuit să-și petreacă eternitatea ca vampir.

Cu toate acestea, majoritatea victimelor vampirismului nu deveneau vampiri. Pur și simplu se îmbolnăveau în mod misterios, iar simptomele erau oboseala și paloarea pielii – se credea că ambele se datorau pierderii de sânge din cauza mușcăturii vampirului.

Era de ajuns ca mai multe persoane din aceeași zonă să prezinte aceste simptome pentru a convinge localnicii că fuseseră atacați de un vampir, care ieșise în toiul nopții în căutare de victime.

Vampirii antici

Mitul vampirului nu a pornit de la romanul Dracula al scriitorului de origine engleză Bram Stoker. Monștri însetați de sânge apar până și în cele mai vechi mituri și legende ale mitologiei antice, de pe vremea romanilor, a grecilor și a mesopotamienilor.

Și mai interesant este faptul că o bună parte dintre aceste mituri și legende legate de vampiri par să fie susținute și de dovezi concrete – de la scrieri antice până la rapoarte oficiale în care sunt prezentate evenimente și întâmplări despre care se crede că ar avea legătură cu acești demoni însetați de sânge. 

Există texte vechi de mii de ani care fac trimitere directă la monștri care se hrănesc cu sângele victimelor. 

Aceste scrieri antice au fost descoperite la popoare care, în Antichitate, nu aveau nici un fel de conexiune. Faptul că civilizații care nu au avut niciodată contact direct au ajuns să descrie creaturi cu trăsături atât de similare sugerează ceva mai mult decât o simplă coincidență. 

Iată câteva întrebări la care vom încerca să răspundem în continuare: 

• Ce anume a inspirat toate aceste legende şi superstiţii?
• Au existat cu adevărat creaturi cu caracteristici de vampir?
• Ce anume a dat naștere mitului vampirului?
• Cum este posibil ca popoare cu credințe atât de diferite să născocească monştrii cu trăsături atât de similare?
• Mai există vampiri în zilele noastre?

Vampirul original

Referinţe la ființe supranaturale care se hrănesc cu sângele sau carnea celor vii există de milenii în majoritatea culturilor de pe glob. 

Cu toate acestea, termenul „vampir” nu a fost utilizat în Antichitate pentru a descrie acești demoni. Monștri însetați de sânge au fost, în mare parte, prezentați drept spirite malefice sau demoni, iar în unele credințe însuşi Diavolul era sinonim cu ideea de vampir.

În India avem legenda lui Vetala, un spirit malefic cu trăsături de vampir care bântuia cimitirele și care avea abilitatea de a poseda trupurile celor morţi. Trupurile reanimate nu mai putrezesc atâta timp cât sunt controlate de Vetala.

Corpurile neînsuflețite erau folosite de spirit pentru a se deplasa și pentru a înduce teroarea în rândul comunităților. Vetala era adesea asociat cu nebunia, bolile sau moartea.

Citește și: Dracula între legendă și realitate. Adevărul despre faimosul vampir imaginat de Bram Stoker

Mitul lui Vetala este prezentat în detaliu în Baital Pachisi, un capitol al Kathasaritsagara. Aici se vorbește despre un rege puternic, pe nume Vikramaditya, şi zbuciumul său neîncetat în încercarea de a-l captura pe Vetala (sau cel care nu poate fi capturat). 

Creaturi cu trăsături de vampir apar şi în vechile legende persane. Pe lângă numeroase scrieri descoperite în ultimele decenii, arheologii au dezgropat şi fragmente de ceramică care înfăţişează scene cu demoni însetați de sânge.

Mitul vampirului poate fi întâlnit şi în folclorul din regiunea Azerbaidjan, unde există mituri despre legendara creatură Xortdan (sau Hortan) care s-a ridicat din mormânt. Xortdan avea puterea de a se transforma în orice animal dorea şi se hrănea cu esenţa vitală a victimelor sale.

În Asiria și Babilonia avem mitul lui Lilitu (care mai apoi a ajuns să fie cunoscută în mitologia ebraică drept Lilith) şi a fiicelor sale (Lilu). În credința acestor popoare antice, Lilitu era un demon care se hrănea cu sângele nou-născuților.

Iată un fragment din Sepher Hasidic (trad. Cartea celor Pioşi), o lucrare de bază a religiei ebraice:

1464. Şi există femei care sunt numite estrii. Ele au fost create la apus (înainte de primul Sabbat, după Creaţie). Din această cauză ele îşi pot schimba înfăţişarea. A existat o femeie care era estrie şi era foarte bolnavă şi la căpătâiul ei stăteau alte două femei; una era trează şi una dormea. Şi femeia care era bolnavă s-a ridicat, şi-a despletit părul şi a vrut să sugă sângele femeii care dormea. Şi femeia care era trează a ţipat trezind-o pe cea care dormea. Ele au apucat-o pe estrie, iar aceasta a adormit. De ar fi băut sângele, femeia estrie ar fi trăit. Dar cum nu a băut sângele, femeia estrie a murit pentru că ea are nevoie de sângele celor vii.

1465. Cum femeia estrie nu poate pleca nicăieri atâta timp cât părul îi este legat, cineva trebuie să vină şi să-i lege părul pentru a nu putea pleca fără voie. Iar dacă aceasta este văzută sau rănită de cineva, ea nu poate trăi decât dacă mănâncă din pâinea şi sarea celui care a rănit-o. Atunci sufletu-i se va întoarce cum era înainte.

1466. Şi era o femeie pe care o credeau estrie, şi a fost rănită când s-a înfăţişat în formă de pisică unui evreu. Ziua următoare ea l-a rugat pe evreu să-i ofere pâine şi sare, iar el n-a binevoit a-i da. Iar un bătrân i-a zis lui: (Ecc. 7:16) Nu duce dreptatea în extrem. Când cineva păcătuieşte arată-i bunătate, pentru că dacă ea trăieşte atunci va răni oameni. Astfel, Cel Sfânt, binecuvântat fie El, a creat-o ca să-ţi fie ţie test.

Tot asociată cu mitul vampirului avem și creatura Vrykolakas, un monstru cu multe caracteristici similare vampirului din mitologia slavă. Conform legendelor, Vrykolakas putea fi îndepărtat doar prin plasarea unui crucifix din ceară pe pieptul celui decedat. Pe crucifix trebuia inscripţionat: „Iisus Hristos cucereşte”.

În poveştile vechi din Albania întâlnim dhampirii, creaturi hibride rezultate din uniunea dintre karkanxholl (o fiinţă cu trăsături asemănătoare vârcolacilor) şi om sau dintre un lugat (un spirit acvatic) şi om. 

În folclorul din această regiune regăsim poveşti despre dhampiri care s-au răsculat şi şi-au ucis părinţii. De altfel, locuitorii din această regiune cred că doar dhampiri pot ucide un lugat, un spirit care nu poate fi văzut sau atins.

Vampirii din mitologia greco-romană

Vechii greci obișnuiau să așeze o moneda în gura celui decedat, monedă cu care acesta urma să-şi plătească trecerea peste râul Styx, în lumea de apoi. Însă moneda servea și un alt scop – era folosită ca barieră protectoare împotriva spiritelor sau a demonilor care ar fi încercat să pătrundă în corp şi să posede trupul celui decedat. 

În mitologia greco-romană întâlnim trei reprezentări distincte ale mitului vampirului: Lamia, Empusae şi Strix.

Lamia era o creatură a nopţii care urmărea copiii, îi pândea din întuneric, îi aştepta să adoarmă, ca mai apoi să coboare şi să se hrănească cu sângele şi carnea lor. 

În timp, Empusae şi Lamia şi-au pierdut din trăsăturile iniţiale – cele care le asociau cu mitul vampirului şi au ajuns să facă referire mai degrabă vrăjitoare, respectiv demoni.

Empusae erau fiicele zeiţei Hecate (trad. Cea Care Nu Poate Fi Numită), o creatură demonică cu picioare masive din bronz. Hecate obişnuia să ia înfăţişarea unei fecioare frumoase pentru a seduce tinerii (în special virginii), ca mai apoi să se hrănească cu sângele lor.

Un caz incredibil de vampirism

Este comod să rezolvăm problema vampirilor catalogând-o simplă superstiție, însă există un număr de cazuri consemnate care nu pot fi ignorate.

Un asemenea caz a avut loc în 1732, când se presupune că un sat din apropiere de Belgrad ar fi fost atacat de un vampir.

Procurorul era de părere că un criminal sau un nebun se află în libertate și a trimis o echipă pentru a face cercetări și pentru a aduce vinovatul în fața tribunalului.

Citește și: Legenda contesei Elisabeta Báthory, cea mai prolifică ucigașă în serie din istorie

Oamenii legii au găsit un sat cuprins de groază. În ultimele câteva luni, trei fete și un tânăr din aceeași familie au murit peste noapte în mod misterios. Apoi, o a patra fata s-a trezit în toiul nopții și a văzut o siluetă umană aplecându-se deasupra sa.

Intrusul mirosea a hoit.

Fața a țipat, iar familia i-a sărit în ajutor. Străinul a fugit, dar fratele fetei a reușit să-i distingă trăsăturile. Spre uimirea acestuia, atacatorul era propriul său bunic, care murise cu trei ani înainte.

O țepușă în inimă

După aceea, au sosit din Belgrad oameni din echipa de cercetare. Hotărâți să rezolve problema, aceștia i-au condus pe membrii înspăimântați ai familiei către cimitir și le-au cerut să dezgroape mormântul bunicului decedat cu mult timp în urmă.

Ceea ce au găsit însă nu era scheletul la care se așteptau, ci un om care părea că pur și simplu doarme.

Convinși că descoperiseră un vampir, localnicii i-au făcut imediat de petrecanie înfigându-i o țepușă în inimă. Din cadavru a țâșnit un lichid urât mirositor, care părea a fi sânge amestecat cu un puroi albicios.

Pentru siguranță, au turnat var nestins în mormant, apoi au îngropat din nou cadavrul. Echipa s-a întors în Belgrad pentru a-și prezenta raportul la procuratură.

Raportul întocmit de investigatori a rămas în istorie ca fiind cel mai renumit și totodată cel mai detaliat dintre zecile de rapoarte oficiale și judecătorești despre cazuri legate de vampiri. Majoritatea dovezilor arată într-adevăr că atacuri nocturne ar avea loc în Peninsula Balcanică.

Asemenea atacuri erau adesea puse pe seama vampirilor, iar când mormintele presupușilor vinovați erau deschise, cele mai multe cadavre nu putreziseră. Când li se înfigea o țeapă în inimă, din acestea ieșea sânge și emanau un miros îngrozitor – dovadă că erau vampiri.

Cu atâtea cazuri raportate, multe dintre ele consemnate de oameni ai conducerii și de persoane cu o educație aleasă, ceea ce înseamnă că se întâmplă cu adevărat ceva straniu, cercetătorii au fost nevoiți să găsească o explicație.

Posibile explicații științifice

La acea vreme, cei implicați păreau convinși că vampirii erau de vină. Oamenii de știință din timpurile noastre au căutat însă o cauză naturală.

Cu siguranță, simptomele atribuite de regulă atacurilor vampirilor ar putea fi simple boli contagioase. Din cauza lipsei cunoștințelor medicale adecvate în Evul Mediu, se poate ca țăranii să nu fi avut resursele pentru a identifica adevărată cauza și să pună decesele și bolile oamenilor pe seama vampirilor.

În ceea ce privește cadavrele care nu au putrezit, există două explicații posibile. Prima este că anumite proprietăți ale solului respectiv ar putea încetini procesul normal de descompunere, iar trupul să pară întreg la câteva săptămâni sau chiar luni după îngropare.

Procesul de putrefacție nu este însă oprit, ci doar încetinit, așa că țepușa înfiptă în cadavru l-ar face să emane mirosul neplăcut de descompunere. 

Mai înspăimântătoare este teoria că, de fapt, omul nu fusese mort când a fost îngropat.

Se cunosc cazuri în care unele persoane intră într-o stare de comă care seamănă foarte mult cu moartea. Unii oameni au fost considerați în mod greșit morți și au fost duși la morgă. Este foarte posibil ca, în trecut, unele dintre aceste persoane ghinioniste să fi fost îngropate de vii.

Un cuvânt despre vampiri i-a revenit actorului Hamilton Deane, care a jucat în prima adaptare pentru teatru a romanului Dracula, din 1924. După ce a fost trasă cortina la final, acesta a apărut pe scenă și a strigat:

Un moment, doamnelor și domnilor, înainte să plecați. Sperăm că amintirea lui Dracula nu vă va da coșmaruri, așa că vreau să vă spun câteva cuvinte liniștitoare. Când ajungeți acasă diseară și luminile sunt stinse și vă este frică să vă uitați în spatele draperiilor și vă este teamă că va apărea o față la fereastră – veniți-vă în fire! Și țineți minte că, la urma urmelor, nu există așa ceva.

Biblia Vampirilor

Scripturile din Delphi sunt o serie de scrieri misterioase care datează din jurul anului 1700. Potrivit informațiilor disponibile, aceste texte au fost scrise de o femeie şi de fiul ei. Cărțile cuprind numeroase legende și mituri din vremea vechiului Babilon. 

Potrivit Scripturilor din Delphi, cei doi coautori (mama şi fiul) provin dintr-o familie străveche ce îşi are originile undeva în jurul anului 3000 î. Hr.

Toți membrii acestei familii și-au dedicat viața documentării lumii supranaturale – mituri și legende străvechi, creaturi ale întunericului, ocultism, magie și vrăjitorie, fenomene inexplicabile.

Toate cunoștințele adunate în timp au fost păstrate cu grijă și transmise din generație în generație ca mai apoi, să fie aşternute pe hârtie într-o singură lucrare reprezentativă: Scripturile din Delphi.

Scripturile conțin numeroase capitole, fiecare capitol fiind dedicat unei creaturi mitologice, unui mit sau unei legende.

Biblia Vampirilor, un fragment semnificativ al Scripturilor din Delphi este dedicat, în totalitate, vampirilor.

În Biblia Vampirilor găsim legendă lui Ambrogio, un tânăr care, sătul de viaţa monotonă de la sat, s-a decis să părăsească satul în care își petrecuse toată viața şi să pornească spre Delphi, în Grecia, în căutare de noi aventuri.

Citește și: Top 14 cele mai bune seriale cu vampiri din toate timpurile

Primă oprire a tânărului în Delphi a fost la Templul lui Apollo unde a ajuns față în față cu Pythia, Oracolul din Delphi. 

Ambrogio a întrebat oracolul dacă îi este destinat să ajungă un mare războinic, asemenea eroilor din legende. Pythia i-a oferit însă un răspuns terifiant: „Un blestem. O lună roșie. Sângele vărsat.”

Tulburat de cuvintele oracolului, Ambrogio și-a petrecut întreaga noapte pe treptele de marmură ale templului, încercând să desluşească semnificaţia profeției rostită de Pythia.

La răsăritul soarelui, lui Ambrogio i s-a arătat o tânără deosebit de frumoasă, care purta un voal alb, din mătase. Fascinat de frumusețea fetei, Ambrogio a urmărit-o până la unul dintre altarele dedicate zeului Apollo.

Aici a aflat că tânăra se numea Selene și era una dintre slujitoarele zeului soarelui.  

Nu a durat mult până când Selene şi Ambrogio s-au îndrăgostit iar tânărul a cerut-o de soţie. Fata a acceptat de îndată, iar cei doi îndrăgostiţi au hotărât să părăsească Delphi şi să se întoarcă în satul natal al lui Ambrogio pentru a se căsători.

Primul blestem

Dar ce nu ştiau ei era că Apollo, zeul Soare, căzuse şi el pradă frumuseţii tinerei slujitoare. 

Înfuriat de faptul că un simplu muritor îndrăznise să calce în templul său şi să seducă pe una dintre servitoarele sale, Apollo a aruncat un blestem cumplit asupra lui Ambrogio: să nu se mai poată bucura de lumina caldă a zilei, până și cea mai slabă rază de soare având să-i provoace arsuri îngrozitoare.

Biblia Vampirilor continuă cu o descriere a deznădejdii care îl cuprinde pe Ambrogio atunci când realizează puterea teribilă a blestemului. În tristeţea lui acesta face un pact cu Hades, zeul infernului.

Vicleanul Hades s-a oferit să-i găzduiască pe cei doi îndrăgostiţi în lumea de dincolo, unde aveau să fie protejaţi atât de razele fierbinţi ale soarelui cât şi de mânia lui Apollo.

Însă oferta lui Hades avea să vină cu o cerință foarte clară: Ambrogio trebuie să fure arcul de argint al lui Artemis, zeița vânătorii. Arcul era o armă formidabilă pe care Hades și-o dorea cu disperare. 

Zeul infernului i-a dat tânărului un simplu arc și 45 de săgeți din lemn și l-a instruit ca, în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, timp de 45 de zile, să vâneze câte un animal pe care să-l ofere jertfă pe altarul dedicat lui Artemis. 

După cele 45 de zile, drept mulţumire, Artemis avea să-i îndeplinească o dorinţă; Ambrogio urmând să-i ceară zeiței legendarul arc drept răsplată.

Hades a mai cerut ceva în schimb și anume sufletul nemuritor al lui Ambrogio, care trebuia să rămână în infern, drept gaj, până când misiunea era îndeplinită.

Ambrogio a ucis, în fiecare dimineață, câte o lebădă, timp de 44 de zile. La răsăritul soarelui, tânărul se folosea sângele păsării pentru a-i scrie iubitei sale câte o scrisoare de dragoste, pe care o lăsa pe treptele Templului lui Apollo. 

Tânărul ducea apoi trupul lebedei pe altarul de piatră din Templul lui Artemis, unde îl oferea drept jertfă zeiţei vânătorii.

Însă în cea de-a 45-a zi, îmbătat de bucuria că după atâta timp îşi va putea în sfârşit revedea aleasă, Ambrogio a ratat lovitura decisivă iar pasărea a zburat liberă. Cuprins de disperare, acesta s-a prăbuşit în genunchi blestemând zeii care îi ursiseră o aşa soartă crudă. 

Înduioşată de durerea tânărului, zeiţa Artemis i s-a înfăţişat şi i-a oferit arcul ei de argint şi o săgeată cu care Ambrogio să vâneze şi ultima pasăre, pentru a i-o oferi drept jertfă.

Al doilea blestem

Însă Ambrogio a trădat încrederea zeiței. Văzându-se în posesia arcului mult dorit de Hades, tânărul a aruncat săgeata și a încercat să fugă înapoi în împărăția subterană a zeului morții. 

Înţelegând că a fost înşelată, Artemis a aruncat un blestem teribil asupra muritorului, făcând ca metalul din care era făurit arcul să-i ardă pielea şi carnea până la os.

Ambrogio a aruncat arcul de argint şi s-a prăbuşit la pământ plin de sânge și ars. Aflat în agonie, tânărul i-a povestit zeiţei întreaga întâmplare şi a rugat-o să-i curme suferinţa.

Profund emoţionată de povestea tristă a celor doi îndrăgostiți, Artemis i-a oferit, la rândul ei, o nouă înţelegere. Zeiţa avea să-l facă pe Ambrogio nemuritor. 

Tânărul avea să se transforme într-un vânător desăvârşit, mai rapid și mai puternic decât orice altă sălbăticiune. Artemis i-a oferit colți și gheare ascuțite cu care să-și sfâșie prada. Ambrogio și-a păstrat înfățișarea umană însă a căpătat o nestăvilită sete de sânge.

Artemis i-a cerut lui Ambrogio ca, împreună cu Selene, părăsească Grecia şi să-și găsească refugiu în estul îndepărtat. Acolo aveau să o venereze doar pe ea, pe Artemis, şi nici un alt zeu până la sfârşitul zilelor lor pe acest pământ.

Ambrogio a fost de acord cu termenii impuși de zeiță. 

Citește și: Top 10 cele mai bune filme cu vampiri din toate timpurile

În noaptea care a urmat, tânărul a ucis o lebădă neagră iar cu sângele ei i-a scris iubitei sale o ultimă scrisoare în care îi cerea să se întâlnească cu un anume căpitan de vas și să plătească o călătorie până în Ephesus (Turcia).

În cala vasului, Selene avea să găsească un coșciug din lemn de măslin pe care trebuia să-l păzească cu mare grijă, fără a deschide însă capacul sicriului până ce vasul nu avea să ajungă în Ephesus.

În coșciug se afla Ambrogio, ferit de razele ucigașe ale soarelui şi de atingerea fierbinte a argintului.

Cei doi au trăit mulţi ani în linişte, departe de Grecia însorită, în estul îndepărtat, un tărâm rece și întunecat unde razele soarelui erau la fel de rare precum zâmbetele de pe chipurile localnicilor. 

Anii au trecut și Selene a îmbătrânit, dar nu și Ambrogio cel fără suflet, Ambrogio cel nemuritor. El şi-a păstrat chipul tânăr. Când a venit ceasul ca preaiubita lui Selene să părăsească lumea celor vii, Ambrogio a înălţat o rugăciune către Artemis. 

Zeiţa i s-a înfăţişat şi i-a spus că, dacă doreşte ca Selene să-i rămână veşnic alături, să-i bea sângele asemenea animalelor pe care le vâna noapte de noapte.

Tânărul a făcut întocmai iar, ca prin minune, Selene şi-a recăpătat vigoarea, tinereţea şi frumuseţea de odinioară. 
Conform Bibliei Vampirilor cei doi au format primul cuplu de vampiri, iar de-a lungul anilor au dat naştere multor altora asemeni lor.

Cum poate cineva deveni vampir?

Legendele vorbesc despre câteva metode prin care un individ se transformă în vampir, însă aceste metode variază de la o legendă la alta. Procesul de transformare este învăluit în mister, dar majoritatea miturilor europene păstrează câteva elemente comune.

Vampirii din vechime sunt adesea portretizați că fiind destul de graşi (rotofei), asta poate datorită credinței în unele regiuni că doar nobilii se pot transforma în vampiri. De asemenea, vampirii au o piele închisă la culoare, semănând mai degrabă cu un cadavru în putrefacție. 

Vampirii preferă să se adăpostească în locuri izolate, ferite de lumina soarelui. Uneori, înainte de răsăritul soarelui, vampirii se retrag în coșciugele în care au fost înmormântați. Asta ar explica și relatările celor care spun că ar fi văzut astfel de creaturi nocturne.

Odată ridicat capacul sicriului, trupurile din interior prezentau urme vizibile de sânge în jurul gurii şi a nasului, ochii larg deschişi şi unghii ascuțite, asemănătoare cu ghearele de animale.

În schimb, caninii lungi, o caracteristică a „vampirului modern”, nu sunt o trăsătură comună a vampirului din folclor.

În legendele chinezești, orice om muşcat de un animal (în special de un câine sau o pisică) riscă să se transforme într-un monstru însetat de sânge dacă rănile sale nu sunt tratate imediat cu apă fiartă. 

În folclorul rusesc s-a împământenit ideea conform căreia vampirii ar fi de fapt vrăjitoare și oameni simpli care s-au răsculat împotriva Bisericii Ortodoxe şi care au fost pedepsiţi (sau blestemaţi) după moarte.

Pentru a împiedica un cadavru să se întoarcă la viață sub formă de vampir, oamenii au născocit diverse metode precum înmormântarea cu capul în jos, îndepărtarea inimii, arderea, sau așezarea în jurul mormântului a unor obiecte tăioase (coase, seceri, topoare, etc.) care protejau trupul celui decedat de demonii care încercau să-l posede.

Multe dintre aceste superstiții există și astăzi, în special în comunitățile izolate unde oamenii continuă să creadă cu tărie în existența strigoilor.

Cum poate fi ucis un strigoi?

Prezenţa unui strigoi în interiorul comunităţii este anunţată de o serie de evenimente macabre care au loc, de obicei, după moartea unuia dintre localnici. 

Rudele celui decedat sunt primele afectate de prezența vampirului. Ele sunt adesea urmărite de un ghinion teribil: animalele din gospodărie mor în condiții suspecte, distrugeri ale unor bunuri sau o boală misterioasă îi afectează pe membrii familiei. În multe cazuri, rudele se simt urmărite de o entitate nevăzută care dorește să le facă rău. 

Când comunitatea crede că un strigoi și-a găsit refugiu în zonă, prima măsură luată este protejarea celor vizați prin ridicarea unei „bariere protectoare”. 

Usturoiul este unul dintre elementele despre care se crede că are puterea de a alunga spiritele necurate. Talismanele protectoare (crucifixe, amulete, mătănii, apă sfințită) reprezintă alte modalități de a respinge strigoiul. 

În cazuri mai speciale, când elementele protectoare clasice nu se dovedesc suficient de eficiente, cei afectați de blestemul strigoiului se mută „peste o apă curgătoare” (în tradiţia populară vampirii nu pot trece peste apă curgătoare) sau aproape de un pământ sfințit.

În același timp, comunitatea trecea la identificarea şi distrugerea strigoiului.

Una dintre cele mai cunoscute metode prin care poate fi identifica un strigoi implică un ritual în care un băiat virgin este condus printre mormintele proaspăt săpate, urmând ca acesta să indice mormântul strigoiului.

Citește și: Legende cu vârcolaci – 11 cazuri incredibile de oameni-fiară

În cazul în care localnicii au deja bănuieli legate de cine ar putea fi vampirul, aceștia dezgroapă mormântul presupusului strigoi. Dacă trupul nu este putrezit, atunci respectivul poate fi o creatură însetată de sânge. 

Cea mai răspândită metodă de a ucide un strigoi, în sud-estul Europei, este prin înfigerea unui par din lemn direct în inimă. 

În Silezia, lemnul trebuie să fie neapărat de stejar. În regiunile din vestul Germaniei metoda preferată era decapitarea, capul fiind apoi îngropat fie la picioarele presupusului vampir, fie într-un mormânt separat. În Rusia şi câteva regiuni din nordul Germaniei, ţepuşa era introdusă direct în craniu, iar în nord-estul Serbiei în stomac.

În România, până în secolul al XIX-lea, oamenii îndesau câteva căpățâni de usturoi în gura celor care s-ar fi putut transforma în vampiri. 

De asemenea, localnici obișnuiau să tragă cu puştile şi pistoalele în coşciugul în care se credea că se ascunde vampirul. Dacă nici aşa blestemul strigoiului nu era eradicat, oamenii dezgropau trupul vampirului, îl dezmembrau, îl ardeau, iar cenuşa era amestecată cu apă şi apoi consumată de rudele celui decedat.

Encyclopedia Obscura

Potrivit textelor din Encyclopedia Obscura – o lucrare care tratează originile creaturilor fantastice și care a devenit fundamentală în studiul criptozoologiei – licantropii și vampirii au un strămoş comun, însă cele două specii au evoluat diferit. 

Licantropii și vampirii au dezvoltat aspecte fizice şi abilități diferite, însă ambele specii au păstrat o caracteristică comună: îşi infectează victimele cu un patogen extrem de agresiv capabil să modifice şi să transforme ADN-ul uman.

Francis Gerber, fizician, botanist şi chimist de origine elveţiană, a publicat mai multe lucrări ştiinţifice în care tratează teme importante precum originea speciei umane. Acesta şi-a început cercetările în jurul anului 1776, după ce a cumpărat câteva exemplare de urangutani, cimpanzei şi gorile.

Gerber a disecat şi analizat animalele în încercarea de a găsi o legătură între om şi speciile superioare de maimuţe. Așa cum era de așteptat, cercetările sale au produs indignare în rândul comunității științifice, însă acest lucru nu l-a împiedicat pe Gerber să-și continue analizele pe specii aduse din India, America de Sud și Africa.

În 14 decembrie 1780, Gerber a comandat câteva specimene din Orientul Îndepărtat. Împreună cu acestea i-a fost livrată și o cutie ce conţinea fragmente osoase, o jumătate de craniu şi o mandibulă. 

Mandibula i-a atras atenţia în mod deosebit. 

Dinţii se păstraseră extrem de bine, iar Gerber a observat imediat un lucru nemaiîntâlnit la speciile studiate. Caninii erau neobişnuit de lungi şi ataşaţi de ceea ce părea a fi o structura musculară mumificată, flexibilă, ce permitea caninilor să se retragă în interiorul mandibulei.

Misterul vampirilor din Mongolia

Consternat de această caracteristică stranie, Gerber a luat legătura cu cei care îi expediaseră cutia cu fragmentele osoase.

Aceştia i-au spus că oasele fuseseră dezgropate lângă un sat izolat de pe malul estic al lacului Baikal, din Mongolia. Însă experții locali au crezut că ar fi vorba despre o specie de maimuță, motiv pentru care rămășițele au fost împachetate și expediate lui Gerber.

Gerber a pregătit imediat o expediţie al cărei scop declarat era acela de a cerceta posibila existenţă a unei primate nedescoperite până la acel moment. A găsit rapid finanțare și echipa formată din Gerber și alți câțiva antropologi și arheologi cu experiență a ajuns în satul indicat de colaboratorii din Orientul Îndepărtat în primăvara anului 1781. 

Acolo, Gerber discută cu localnicii care în povestesc despre o creatură misterioasă pe care ei o numeau „Hoţul de Sânge”. De mai bine de 100 de ani monstrul semăna teroare în regiune, ucigându-şi victimele cu o brutalitate nemaivăzută.

Geber și echipa sa au avut ocazia să examineze câteva dintre cadavrele celor uciși de „Hoțul de Sânge”, ajungând la concluzia că oamenii se confruntau cu o specie de prădător necunoscută. 

Următorii 10 ani şi i-a petrecut în Mongolia unde a continuat să studieze ceea ce el a numit Homo Vampyrus.

Tot Gerber a fost cel care a descoperit o metodă de studiu al comportamentul celulelor vampirului atunci când acestea veneau în contact cu celulele corpului uman.

Ultimele însemnări din jurnalele lui Gerber fac referire la Thenis, un oraş ridicat de Homo Vampyrus acum mai bine de 40.000 de ani. Se spune că cercetătorul elveţian ar fi descoperit dovezi concrete ale existenţei acestui oraş undeva în munţii Altai din Mongolia. 

Mai mult decât atât, în 1830, Gerber l-ar fi cunoscut pe fiul unuia dintre cei care au ridicat cetatea, pe Damat, fiul lui Demeclev, un vampir în vârstă de 12.000 de ani.

Puterile întunecate ale vampirilor

Legenda vampirului este universală și fiecare cultură își are propria ei denumire pentru monstru. Termenul însuși provine din limbile slave – vam înseamnă „sânge”, iar pir înseamnă „monstru”.

Pentru a cita doar câteva alte apelativele pentru vampiri, în diferite limbi, există varianta veche englezeasca vampyr, latinul sanguisuga, termenul sârb vampir, cel rusesc upyr, polonezul upirs și grecescul brucolacas.

În statele din Uganda, Haiti și Amazonul Superior, populațiile indigene cunosc vampirii în numeroasele lor deghizări. 

Citește și: Cine a fost cu adevărat Vlad Țepeș? Domnitorul român care a sacrificat totul pentru independență

Vracii tradiționali amerindieni, șamanii eschimoși din regiunile arctice și Kahuna, din Polinezia, păstrează cu toții credința în vampiri și își iau precauții împotriva celor care au devenit morți-vii și caută noaptea sânge, spre a-și hrăni energiile malefice.

Cu fiecare generație, spun legendele, puterile întunecate ale vampirului cresc iar puterile lui hipnotice deven irezistibile.

El se poate transforma în liliac, șobolan, bufniță, vulpe sau lup, este capabil să vadă în întuneric și să călătorească pe razele lunii și prin ceață. Uneori, are puterea de a se face nevăzut într-un nor de fum.

De-a lungul veacurilor, au fost luate anumite precauții împotriva vampirilor, ca de pildă așezarea, la fiecare ușă și fereastră, de funii de omeag și usturoi. Oamenii pot purta crucifixe la gât sau le pot așeza la vedere, pe pereții caselor.

Și dacă vor cu adevărat să oprească prădătorul nocturn, îl pot vâna chiar în mormântul său, punând pe acesta o tufă de trandafiri sălbatici, spre a-l ține închis acolo. 

Dacă și aceasta metodă da greș, singura soluție rămasă este deschiderea sicriului la lumina zilei, când vampirul zace în letargie, și înfigerea unui par ascuțit în inima lui sau, și mai sigur, distrugerea sicriului când vampirul este plecat și lăsarea razelor soarelui de dimineață să-l prefacă în cenușă.

În 1982 parapsihologul Stephen Kaplan, director al Centrului de Cercetări privind Vampirii, din Elmhurst, New York, a descoperi o subcultură vampirică la nivelul general al populatiei.

Kaplan a estimat că ar exista circa 21 de vampiri „reali”, trăind în secret în Statele Unite și Canada. 

El a vorbit cu mulți dintre cei autoproclamați vampiri, unii dintre aceștia pretinzând că ar avea vârsta de 300 de ani, și a efectuat un studiu demografic asupra vampirilor, plasând statul Massachusetts în fruntea topului, cu trei prezențe, urmat de Arizona, California și New Jersey, cu câte două, restul de 15 vampiri fiind împrăștiați în alte state și provincii.

Vampirii moderni

Astăzi, în condițiile creșterii popularității culturii gotice, a apariției de jocuri cu vampiri și a succesului romanelor cu vampiri ale Annei Rice și a serialelor de televiziune bazate pe credința în vampir și ocultism, estimarea actualei populații de autointitulați „vampiri” sau încercarea unui studiu demografic aproximativ reprezintă o sarcină imposibilă.

Milioane de cititori și telespectatori acceptă opinia lui Rice, potrivit căreia vampirul este o figură romantică și captivantă. 

Principalul personaj al autoarei americane, Lestat de Lioncourt, și seriile de cărți din Cronicele vampirilor înfățișează creaturile nopții într-un mod total diferit de acei monștri învăluiți în giulgiu, din cultura clasică.

Rice a declarat că percepe vampirul ca pe un individ care nu moare niciodată, care îi farmecă pe oameni și acceptă sângele lor ca pe un sacrificiu prin intermediul căruia poate trăi.

În opinia ei, imaginea vampirului este atractivă și seducătoare, iar ideea sacrificiului pentru a menține vie o asemenea entitate devine mai degrabă romantică.

În 24 noiembrie 2000, într-un articol publicat în ziarul The New York Times și intitulat Vampirii: pictând orașul în roșu, Margaret Mittelbach și Michael Crewdson scriau că scena vampirică a metropolei americane devenise tot mai puternică, de la mijlocul anilor ‘90 și se înmulțiseră cluburile de noapte unde se refugiau cei care fugeau de lumina zilei.

Jurnaliștii descriau activitățile din aceste hrube nocturne, unde până la 300 de morți-vii dansează, beau și se distrează până târziu în noapte. Codul vestimentar în asemenea stabilimente este „gotic”, „fetiș negru”, „maci”, „wiccan” sau „celtic”, iar culoarea predominantă a hainelor este negrul.

În „rarele ocazii” când vreun patron al acestor sălașuri vampirice surâde, notau Mittelbach și Crewdson, se poate vedea „sclipirea unor colți albi”.

Alți cercetători au ajuns la concluzia că „vampirii vii” au nevoie de sânge pentru ca organismul să le funcționeze la un nivel maxim al randamentului.

Ei realizează că de fapt nu sunt entități nemuritoare, dar au impresia că dețin capacități extrasenzoriale vecine cu supranaturalul, accentuate de consumul de sânge uman. 

Adesea, lichidul vital este obținut de la donatori voluntari care le permit vampirilor să le facă mici tăieturi sau înțepături, pentru a le linge și suge sângele.

Vasta majoritate a celor fascinați de stilul de viață al vampirilor este reprezentată de tineri, care simt că rolul de membru atractiv și seducator al morților-vii le satisface sensibilitățile romantice.

Pentru ei, este ca și cum s-ar îmbrăca de Halloween cel puțin o noapte pe săptămână, tot anul.

Deși joaca de-a vampirii și victimele poate fi considerată inofensivă, câtă vreme participantii știu să delimiteze realitatea de fantezie, cei care depășesc limitele normalității psihice, atingând fetișismul pentru sânge și obsesia pentru băutul acestui lichid, pot să dezvolte treptat o psihoză care îi determină să mutileze sau chiar să ucidă alte ființe umane.

În 1 februarie 2002, o femei de 23 de ani, care susținea că ar fi devenit vampir la Londra, a ucis un bărbat în Germania și i-a băut sângele, fiind închisă pentru crimă.