Totul despre principalele tipuri de magie practicate și astăzi

Magia autentică reprezintă folosirea ritualurilor, descântecelor, ceremoniilor și afirmațiilor menite să ofere controlul individual asupra forțelor supranaturale ce dirijează universul. Magia, în sens inferior, înseamnă iluzionism, prestidigitație, trucuri și alte metode specifice magicienilor de scenă.

Scurtă introducere

Practicanții serioși ai ritualurilor și riturilor străvechi ale magiei cred că pot stăpâni abilitatea de a controla forțele nevăzute, ce pot genera orice își doresc ei în viață – pace, fericire, taina iubirii, bogăție, putere – și toate acestea pot fi lesne dobândite de oamenii care înțeleg puterea adevăratei magii.

Practicanții dedicați diverselor sisteme de credință nu au dificultăți în implementarea școlii lor de magie în stilul de viață modern, indiferent cât de complex ar fi programul lor. Din programul zilnic, ei își pot rupe câteva momente pentru a practica ritualurile de seară, înainte de culcare. 

Pentru ceremoniile mai complexe este necesar mai mult timp, dar pentru anumite ritualuri elementare, 15 până la 30 de minute sunt suficiente. 

Este preferabilă liniștea absolută, dar magicianul poate dobândi abilitatea de a face abstracție de zgomotele din exterior, practicând ritualurile indiferent de perturbările din ambianță. 

Magicienii serioși consemnează cu precizie ritualurile care funcționează și ce factori consideră ei că ar contribui la succesul unui anumit ritual.

S-ar putea ca magia autentică să rezide în potențialul nelimitat al psihicului uman. Mintea care controlează o altă minte prin alte mijloace decât cele senzoriale, mintea care influențează materia și alte minți, mintea care se ridică la un nivel de conștiință în care trecutul, prezentul și viitorul devin un etern prezent; asta ar putea însemna magia adevărată. 

Deși oamenii pot înveșmânta aceste experiențe în funcție de contextul cultural în care se desfășoară mai ales activitatea lor, dovezile capacităților nonfizice ale ființelor umane sunt universale. 

Prestidigitația, tipul de magie bazat pe iluzii optice, a luat probabil naștere atunci când anumiți indivizi abili au început să-și utilizeze creierele într-o tentativă de a imita proprietățile transcendentale ale minții lor.

Merlin - adevăr sau ficțiune?

Poate cu mult timp în urmă, un tânăr șiret, invidios pe abilitatea șamanului de a muta obiecte prin psihokinezie, i-a reprodus performanța, legându-și o piatră de deget cu un fir de păr lung, aproape invizibil. 

Șamanul și-a dedicat ani din viață pentru obținerea disciplinei necesare unei funcționări parțiale semiconctrolate a abilității lui fizice, pe când ingeniosul tânăr magician, cu trucul lui, ar putea garanta rezultatele certe la fiecare încercare.

De-a lungul istoriei au existat vrăjitori, magi și magicieni. Poate unii erau chiar capabili să producă manifestări autentice ale unor însușiri psihice extraordinare, dar probabil că mult mai mulți vrăjitori și făcători de minuni au perfecționat doar o exploatare imitativă, bazată pe esența ideii de puteri supranaturale.

Citește și: Mari mistere biblice – Unde se află Chivotul Legământului (Chivotul Legii)?

Un astfel de exemplu ar putea fi și Merlin, magul care a fost tutorele tânărului Arthur Pendragon înainte ca acesta să devină rege. Merlin a devenit cunoscut în toată lumea ca mentor al tinerilor ce caută înțelepciunea, valorile spirituale și prosperitatea materială. 

Deși savanții spun celor fascinați de legenda ținutului Camelot că Merlin, Arthur, Guinevere și Lancelot sunt personaje fictive, există încă oameni care le caută mormintele.

Unii specialiști fac referire la un scriitor și clarvăzător din secolul al VI-lea, numit Myrrdin, care a înnebunit și și-a găsit refugiu în pădurea Celydon, atunci când regele său, Gwenddolau, a fost învins la Arderydd, în 573. Merlin apare prima dată în History of the Kings of Britain (1135), lucrare clasică aparținând lui Geoffrey de Monmounth (c. 1100-1154).

Merlin a devenit profetul asociat cu căutarea Sfântului Graal. Alte relatări descriu cum Merlin a fost prins de viu, ca într-o capcană, într-un arbore, unde sălășluiește pentru totdeauna. Unii savanți sugerează că de fapt această versiune reia, alegoric, povestea lui Myrddin, prins în nebunia sa în pădure.

Principalele forme de magie

Potrivit celor ce practică magia autentică, forțele supranaturale nu țin cont de denumirile sub care sunt invocate. Pentru ele nu contează dacă un magician sau vrăjitor le atribuie formule ale științei moderne ori evocă denumirile străvechi ale zeilor și zeițelor de odinioară. 

Important pentru aceste forțe este că magicianul recunoaște existența lor, faptul că pot fi invocate și că pot acționa ca puternici slujitori ai celor ce știu să le controleze.

Magia Abramelină

Esența Magiei Abremalină poate fi găsită în The Sacred Magic of Abramelian the Mage, tradusă în engleză de MacGregor Mathers dintr-un manuscris franțuzesc în secolul al XVIII-lea. Lucrarea pare însă a fi mult mai veche. Ea fost datată la 1458 și s-a spus că ar fi fost tradusă, inițial, din ebraică. 

Textul relevă adepților că Universul este plin de legiuni de îngeri și demoni care interacționează cu ființele umane pe multe niveluri.

Toată gama largă de fenomene de pe Pământ este produsă de entități demonice, care se află sub controlul îngerilor. Oamenii sunt oarecum, pe scara spirituală, între inteligențele angelice și cele demonice și fiecare om are, atât un înger păzitor, cât și un demon malefic, care planează deasupra lui de la naștere și până la moarte.

Magia Abremalină oferă instrucțiuni pentru inițiații „Magiei Luminii” care le vor perminte să dobândească stăpânirea asupra demonilor și să-i plaseze sub control uman. 

Abramelin, marele mag, și-a învățat discipolii cum să ducă la îndeplinire o asemenea sarcină dificilă, suferind un proces de purificare spirituală și de dezvoltare a unei voințe puternice. Pe lângă exercițiile mentale și spirituale, Abramelin a descoperit cuvinte de forță ce puteau fi aranjate în pătrate magice și scrise pe pergamente. 

Prin aplicarea corectă a pătratelor magice, magul putea porunci demonilor să-l ajute în dobândirea puterilor și cunoștințelor pământești. 

Rostind termeni precum „abracadabra”, magicienii abramelini pretind că pot obține dragostea oricărei persoane, pot descoperi comori ascunse, pot deveni invizibili, invoca materializarea spiritelor, pot zbura prin aer și călători pe mari distanțe în doar câteva minute, pot anima cadavre, pentru a le obliga să-i slujească. 

Magicienii abramelini cred că pot vindeca sau provoca boli, pot aduce pace sau război, pot crea prosperitate sau sărăcie. Ei susțin, de asemenea, că pot lua orice formă umană sau animală.

Dificultatea pe care o întampină majoritatea practicanților magiei abrameline este că în oricare dintre limbi există prea puține cuvinte capabile să îndeplinească necesitățile unor pătrate atât de productive. 

Conceptul fundamental al școlii de magie abrameline, așa cum a fost determinat de MacGregor Mathers în traducerea manuscrisului din franceză, afirmă că literele din pătrate trebuie să formeze un cuvânt ce reprezintă obiectul dorit și trebuie citite în aceeași direcție. 

Mathers n-a obținut încă un succes deosebit în traducerea cuvintelor folosite de Abramelin sau în formarea altora, acestea fiind de fapt doar înșiruiri de litere fără noimă.

Magia neagră

Magia neagră reprezintă folosirea cunoștințelor și puterilor supranaturale cu scopul de a face rău sau de a trimite forțele malefice asupra altui om. Practicanții magiei negre caută în mod deliberat să invoce entități demonice pentru a le controla puterile și a le obliga să se supună voinței lor. 

Prin urmare, magia neagră reprezintă o pervertire a științelor mistice. În loc să încerce să fie în serviciul semenilor lor, așa cum fac practicanții magiei albe, adepții magiei negre caută să obțină controlul asupra forțelor supranaturale cu unicul scop al proslăvirii personale, al glorificării celor mai josnice pofte ale lor și al semănării discordiei, nemulțumirii și bolii.

Dorința de a folosi entități supranaturale pentru a atrage nenorocirile asupra unui dușman sau pentru a dobândi bogăție și putere a existat încă din timpul Egiptului și Persiei Antice. Grecii și evreii au adaptat multe dintre ritualuri și incantații, transformând zeii culturilor anterioare în demonii epocii lor. 

Acest proces al transmutației divinităților a continuat în perioada medievală, când zeii anteriori, din Orientul Mijlociu, au devenit demoni, misterele și riturile de fertilitate antice au fost considerate orgii, iar venerarea vechii ierarhii de zei și zeițe a fost considerată vrăjitorie. 

Citește și: Povestea terifiantă și adevărată a misterioasei case Winchester

În Evul Mediu, credința în magia neagră și în puterea răului a devenit atât de intensă, încât lumea a ajuns să fie considerată un loc întunecat și sumbru, condus de Satana.

Vrăjitorii din Evul Mediu care practicau magia neagră urmau instrucțiunile scrise în Marile Grimoire – cărți continand rituri, ritualuri, incantații și evocări ale entităților demonice. Divinitatea cel mai des invocată de vrăjitori, din epoca medievală până azi, este Satana. 

Această entitate demonică este descendent direct din zeul egiptean Set și un alter ego al zeității persane Ahriman, al zeității musulmane Iblis, al divinităților ebraice Asmodeu și Beelzebul și al lui Pan, divinitatea cu copite a grecilor, care a devenit imaginea lui Satana în conștiință generală.

Pe lângă Satana, maestrul creator al răului, au existat mulți alți zei antici care au fost transformați în demoni și personificări ale viciilor și care ar fi putut fi invocați de practicanții magiei negre în Evul Mediu. 

Astfel de exemple îi include pe Moloch (cel care devorează copii), pe Belial (cel care alimentează răzvrătirile), pe Astarte și Astaroth (care atrag bărbați și femei să se dedea desfrâului), sau pe Baphomet (cel care pune la cale crime).

Magia Enohiană (magia îngerilor)

Cartea apocrifă a lui Enoh vorbește despre un ordin de îngeri numiți „Păzitorii” sau „Cei fără de somn”. 

Liderul acestora era numit Semjaza (în alte locuri Azazel, numele unuia dintre principalii demoni ai evreilor), care a condus 200 de păzitori spre Pământ pentru a-și lua soții dintre fiicele oamenilor. Din asemenea uniuni ar fi apărut nefilimii, giganții, eroii din vechime, dar și practicanții antici ai magiei.

Îngerii căzuți ar fi învățat și consoartele să rostească anumite descântece și să practice arta vrăjitoriei. Ei au împărtășit femeilor înțelepciunea ierburilor de leac și proprietățile anumitor rădăcini. Semjaza nu i-a neglijat nici pe bărbați, învățându-i cum să-și confecționeze arme și unelte de distrugere.

În magia Enohiană, practicantul folosește cuvinte de forță care ar fi fost transmise prin tradiție orală, din epoca lui Enoh. Invocația propriu-zisă începe cu rostirea cuvintelor adecvate, care variază de la spirit la spirit. Se spune că aceste cuvinte de forță ar exercita, prin sunetele lor, un puternic efect emoțional.

Un exemplu faimos este următorul fragment de text: 

Eca zodcare iad goho Torzodu odo kilale qaa! Zodacare od sodameranul Zodorje lape zodiredo îl noco mada dae iadapiel! 

Aceste cuvinte sunt considerate ca aparținând limbajului enochian, despre care magicienii și alți ocultiști afirmă că ar fi fost anterior celui sanscrit. 

Ele erau adresate entităților angelice despre care magii credeau că îi vor ajuta în îndeletnicirile lor și se traduceau astfel: 

Așa că mișcă-te și arată-te! Înfățișează tainele creației! Fii bun față de mine, căci sunt slujitor al aceluiași Dumnezeu ca și tine și sunt un închinător credincios la cel Preaînalt.

În toate psalmodierile, recitările și litaniile, impactul grupului este mai impresionant decât al unei singure voci și de aceea practicanții magiei Enohiene considerau că mai mulți indivizi căutători ai unor asemenea dedicații ar fi trebuit să se adune laolaltă. 

Când erau practicate incorect, ritualurile aveau un puternic impact asupra simțurilor. Impactul era accentuat și de plimbarea cu pași măsurați de dans în interiorul unui cerc magic.

Magia albă

În primele societăți umane, cel care practica magia albă era șamanul, vraciul tribului, cunoscătorul ierburilor de leac și individul care era căutat de întreaga comunitate atunci când era nevoie de o poțiune capabilă să învingă boala sau de un descântec în stare să alunge duhurile necurate. 

În aceleași societăți primitive, rolurile de preot și magician erau adesea îmbinate într-un bărbat sau o femeie care aveau capacitatea de a intra în stare de transă și de a dialoga cu entități ce sălășluiau în natură și cu spiritele care populau lumea nevăzută. 

Preotul/magicianul știa cum să îmbuneze entități mânioase ale căror spații sacre fuseseră pângărite, cum să alunge un spirit care poseda trupul unui om împotriva voinței acestuia și unde să găsească plante pentru tratarea diverselor boli.

Până în Evul Mediu, magia și religia au rămas împletite pentru cei care puteau practica magia albă. 

Deși magia neagră exista, cu siguranță, ca putere, cu ea ocupându-se acei ocultiști care se lăsau prada lăcomiei și erau răsplătiți pentru a-și folosi meșteșugul împotriva semenilor lor, practicarea magiei albe a atras minți luminate precum Eliphas Levi, Agrippa și Paracelsus, toți considerând magia ca adevărata cale de comuniune cu Dumnezeu și crezând că fructele unei astfel de comuniuni trebuie puse în slujba oamenilor. 

Citește și: Secrele mănăstirii Snagov. Pământ blestemat sau loc cu puternice energii sacre?

Levi afirma că practicanții magiei albe care se dedicau credinței și rațiunii, științei și religiei ar fi fost capabili să obțină o putere suverană, care să-i facă stăpâni peste toate spiritele și forțele lumii materiale. 

Paracelsus sugera că practicantul magiei albe nu are nevoie de a trasa cercuri magice, a rosti descântece sau a practica ritualuri. În opinia lui nimic nu era imposibil pentru omul care se unea cu Dumnezeu. Toată magia era cu putință minții umană care se exprima prin credință și imaginație.

Adepții magiei albe au continuat să-și practice tradițiile la un nivel ridicat de idealuri mistice și să se dedice magiei transcendentale, mai degrabă decât ocultismului. 

În vreme ce adepții laturii întunecate a magiei și vrăjitoriei se bucură de mai multă atenție din partea opinie publice, cei ai magiei albe continuă să acționeze în taină și în tăcere, servind omenirea prin intermediul forțelor luminii, nu ale întunericului.

Practicile Voodoo

Vodun, vodoun sau, mai popular, voodoo, înseamnă „spirit” în limba populațiilor din Africa de Vest. Vodun ca religie este un amestec de credințe și rituri africane vechi poate de 6.000 de ani, dar și de învățături și ritualuri romano-catolice. 

Primii sclavi, care au fost smulși din căminele lor de pe coasta Africii de Vest, au adus cu ei zeii și practicile religioase în Haiti și alte insule din Indiile de Vest. 

Proprietarii de plantații, care cumpărau sclavi pentru munci grele, erau obligați prin ordinul locotenentului-general să-și boteze sclavii în religia catolică. Sclavii nu s-au simțit însă prinși într-un conflict teologic. Ei au acceptat cu ușurință „apa” omului alb și au adoptat rapid sfinții catolici în panoplia lor de divinități naturale.

Conotațiile malefice asociate cu voodoo își au originea, mai ales, în temerile obsedante ale proprietarilor de plantații față de amenințarea unor revolte ale sclavilor. 

O astfel de revoltă s-a dovedit inevitabilă căci stăpânii și supraveghetorii erau copleșiți numeric, în proporție de 1 la 16 de sclavii pe care îi puneau să trudeasca până la epuizare, sub nemilosul soare haitian. 

Pe masura ce nevoia populației albe de a avea tot mai mulți sclavi s-a intensificat, iar populația de culoare a crescut, practicile voodoo au început să dobândească o latură ostilă albilor. Mai mulți „messia” s-au ridicat din rândul sclavilor, fiind însă uciși de proprietarii de plantații din „casele mari”. 

Ca rezultat, au fost votate o serie de legi prin care proprietarii de plantații erau obligați să nu mai permită așa numitele „dansuri nocturne” ale negrilor.

În 1791 s-a produs o inevitabilă revoltă a sclavilor, sub conducerea lui Toussaint L’Ouverture (1743-1803), care avea să ducă la proclamarea independenței statului Haiti față de Franța, în 1804. 

Deși L’Ouverture a murit în temnițele napoleoniene, generalii săi au fost impulsionați de exemplul lui pentru a continua lupta pentru libertate. Revolta a continuat și, în final, a condus la spulberarea mitul supremației albe.

După Concordatul din 1860, când au fost restabilite relațiile cu Franța, preoții veniți în Haiti au descoperit vestigii ale catolicismului, păstrate vii de vodun. 

Preoții catolici au condamnat, de la amvon, practicile voodoo, dar nu s-au implicat într-o campanie activă împotriva adepților acesteia decât după 1896, când un cleric revoltat a încercat, fără prea mult succes, să organizeze o „ligă antivodun”.

Abia în 1940, Biserica Catolică a lansat o campanie violentă de repudiere îndreptată împotriva adepților voodoo. Preoții au întreprins atacuri metodice cu un asemenea zel, încât guvernul a fost forțat să intervină, cerându-le să-și tempereze atitudinea.

Astăzi există peste 60 de milioane de practicanți de voodoo în întreaga lume, mai ales acolo unde emigranții haitieni s-au stabilit – în Benin, Republica Dominicană, Ghana, Togo, diverse orașe din Statele Unite și, desigur, în Haiti.

Entitățile supranaturale ale magiei voodoo

În America de Sud există multe religii similare vodun, precum Umbanda, Quimbanda sau Candomble. Preoții voodoo sunt numiți hougan sau hungan, iar preotesele sunt numite mambo. 

Ritualurile se practică într-o serie de clădiri numite humfort sau hounfou. O „congregație” poartă denumirea hunsi sau hounsis, iar hungan îi vindecă pe enoriașii săi, practică divinația și îi protejează prin intermediul lui loa, spiritul sau călăuzitor.

Venerarea acestei entități supranaturale reprezintă scopul fundamental al voodoo. Loa sunt divinități africane străvechi, superioare ca poziție lui Dumnezeu, Isus Hristos, Fecioarei Maria și sfinților. 

Încă de la început, haitienii au refuzat cu încăpățânare să accepte poziția exprimată de biserică – anume că loa sunt „îngeri căzuți” care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. 

Loa savarsesc lucruri bune, călăuzesc și apară omenirea, susțin hunganii. Asemenea sfinților catolici, ei au fost cândva bărbați și femei care au dus o viață exemplară și li s-a oferit după moarte, o anumită responsabilitate pentru a asista spiritualitatea umană. 

Există și preoți numiți bokori care recurg la magie neagră, „calea mâinii stângi” în religia vodun, dar un hungan va apela rareori la asemenea practici.

Citește și: Roata Anului: calendarul Wicca și cele opt mari sărbători păgâne din an

Loa comunică cu adepții săi posedându-le trupurile în timpul transei sau apărându-le în vis. Posesiunea are loc de obicei pe parcursul dansurilor ritualice din humfort. 

Fiecare participant suferă o schimbare de personalitate și adoptă o trăsătură a unui anumit loa. Adepții voodoo, vorbind despre fenomenul invadării corpului de către o entitate supranaturala, spun că loa și-a încălecat „calul”.

Există o mare diferență, pretind hunganii, între posedarea de către un loa și posedarea de către un duh necurat. Un duh necurat va face ca dansul să fie haotic și poate produce mari suferințe posedatului. 

Dansurile tradiționale voodoo se desfășoară la un nivel serios, având ritm și suplețe, dar nu și senzualitatea orgiastică înfățișată în filmele despre voodoo sau în spectacolele realizate în scopuri turistice.

Toate ceremoniile vodun trebuie să aibă ca element central un sacrificiu adus lui loa. De obicei sacrificiul constă într-un pui de găină, dar cei mai bogați pot alege să sacrifice un taur sau un țap. 

Sângele animalului este colectat într-un vas special iar cel posedat de loa trebuie apoi să bea lichidul vital, satisfăcând astfel setea lui loa. Din același vas mai beau și ceilalți dansatori care iau parte la ritual. După ceremonie, animalele sacrificate sunt de obicei gătite și mâncate.

Structura religioasă tradițională a Yoruba face referire la un zeu suprem numit Olorun. 

Acest zeu nu interacționează în mod direct cu omenirea, este ascuns, necunoscut, intangibil. Olorun a permis însă unei divinități inferioare numită Obatala să creeze Pământul și toate formele de viață. 

Există sute de spirite minore a căror influență ar putea fi invocată de oameni, precum Ayza (protectorul), Baron Samedi (păzitorul mormintelor), Dambala (șarpele), Ezii (spiritul feminin al iubirii), Ogou Balanjo (spiritul vindecării) și Mawu Lisa (spiritul creației). Fiecare adept al voodoo are proprium „met tet”, un spirit păzitor care corespunde unui anumit sfânt din religia catolică.

Necromanția voodoo

Religia Vodum se mai remarcă și prin faptul că este singura religie care recunoaște existența unei entități supranaturale unică între practicanții vrăjitoriei – zombi. 

Deși poartă aceeași titulatură cu creaturile atât de populare în cinematografia contemporană, zombi din religia Vodum este o ființă macabră, un fel de mort viu care se târăște prin noapte, aducând la îndeplinire poruncile practicanților magiei negre. 

Religia Vodun are două tipuri de zombi: cei care au murit prin violență și morții vii. Un haitian este foarte atent atunci când se află în apropierea unui cimitir. 

Este precaut deoarece se teme ca nu cumva să întâlnească unul dintre spectrele blestemate care au murit fără să aibă parte de ritualuri religioase adecvate. 

Pentru țăranii haitieni, zombi, morții vii, sunt temuți ca instrumente reale ale unui hungan care a cedat în fața influențelor malefice și a devenit vrăjitor. Populația rurală crede că vrăjitorii dezgroapă cadavrele și le flutură pe sub nas o sticluță ce conține sufletul lor. 

Apoi, ca și cum ar scăpăra cu iasca o scanteie de viață în cadavru, vrăjitorul o întețește până plămădește un zombi. 

Morții sunt adesea îngropați cu fața în jos de către rude, pentru ca trupurile lor să nu poată auzi chemarea vrăjitorilor. Unii săteni pun, în sicriele rudelor decedate o armă, ca de pildă o macetă, cu care să-l îndepărteze pe maleficul hungan.

Poveștile haitiene abundă de relatări terifiante despre aceste entități numite zombi. Există relatări ale unor martori oculari ce susțin că ar fi descoperit prieteni sau rude, despre care știau că ar fi decedați, cum lucrau ogoarele vreunui vrăjitor local. 

La o investigație mai atentă însă s-a descoperit că așa-zișii zombie nu sunt altceva decât indivizi cu probleme psihiatrice care semănau, ca aspect fizic, cu prietenii sau rudele decedate.

Este binecunoscut faptul că unii hungani lipsiți de scrupule se folosesc de indivizi cu grave probleme psihice pe care îi forțează să facă munci grele, transformându-i practic în animale de povară. 

De asemenea, este știut că hunganii au descoperit secretele și modurile de utilizare a multor droguri puternice, de origine vegetală. Știința modernă datorează mult vrăjitoriei locale pentru unele dintre cele mai eficiente leacuri și remedii din plante. 

În acest caz, este foarte posibil ca un hungan, care urmează „calea mâinii stângi”, să caute să se răzbune în nume propriu sau în numele altcuiva, amestecând droguri puternice în mâncarea sau băutura victimei pentru a o induce pe aceasta într-o letargie hipnotică profundă, transformând-o practic într-un zombie obedient.

Citește și: Fascinanta cosmogonie a Egiptului Antic. Cum au luat naștere miturile și legendele egiptene

Există de asemenea și chestiunea păpușilor și blestemelor voodoo. Antropologul de origine americană Walter Cannon a adunat, timp de mai mulți ani, descrieri ale unor cazuri de „morți voodoo”, situații în care bărbații sau femeile au murit ca urmare a receptării unui presupus blestem, sau a unei presupuse pedepse supranaturale. 

Convins că blestemele și păpușile voodoo nu au o putere reală, Cannon a analizat problema din perspectivă științifică, punându-și următoarea întrebare: „Cum anume poate o stare de spaimă sinistră și persistentă pune capăt vieții unui om?”

Teama, unul dintre cele mai puternice și adânc înrădăcinate dintre sentimentele umane, afectează sistemul nervos și pe cel endocrin. 

Astfel, Cannon a emis ipoteza că „dacă emoțiile puternice sunt dominate și forțele corporale sunt complet mobilizate pentru acțiune, iar starea de extremă surescitare continuă să exercite o posesie de necontrolat asupra organismului, o perioadă considerabilă de timp… rezultatele pot fi tragice”.

Cannon a sugerat că „moartea voodoo” ar putea fi provocată de o stare de șoc, din cauza secreției persistente și continue de adrenalină și de o scădere a nivelului hormonilor adrenali corticosteroizi. 

O astfel de agitație constantă cauzată de un sentiment stăruitor de spaimă poate, ca urmare, induce o scădere fatală a presiunii sangvine.

Walter Cannon consideră „moartea voodoo” un fenomen real, declanșat de „stresul emoțional șocant față de o spaimă evidentă sau reprimata”. Dr. J. C. Barker, în colecția sa de cazuri de indivizi care au dorit moartea altora sau chiar a lor (Scared to Death, 1969) vedea moartea prin voodoo ca rezultand „pur și simplu dintr-o spaimă și epuizare extreme… în mod fundamental un fenomen psihosomatic”.