6 povești de groază scurte bazate pe evenimente reale

Oamenii adoră să povestească despre locuri înspăimântătoare, întâmplări ciudate, mistere, apariții inexplicabile, sau blesteme care mai decare mai îngrozitoare. 

Majoritatea acestor povești de groază scurte și legende urbane sunt cunoscute doar la nivel local, în comunități restrânse, care în mare parte sunt responsabile pentru nașterea acelor mituri și legende.

Există însă câteva legende urbane care au depășit cu mult clasificarea de „povești de groază locale” ajungând să fie cunoscute în întreaga lume. 

Unele își au originea în povești vechi de sute de ani, altele au fost scornite recent și s-au răspândit cu rapiditate pe internet.

Povești de groază - Slender Man

Povestea de groază a monstrului Slender Man a devenit vitală în 2009 după ce o poveste înfricoșătoare a fost publicată pe forumul Something Awful (trad. „Ceva Groaznic”) în cadrul unui concurs mai puțin obișnuit.

Astfel, concurenții au trebuit să prelucreze și să editeze fotografii astfel încât acestea să înfățișeze fie o creatură ciudată, fie un element/fenomen misterios care să trezească curiozitatea. 

Bineînțeles, imaginile trebuiau însoțite de o scurtă poveste de groază. 

La concurs au participat câteva sute de pasionați ai genului horror care au publicat mai multe mii de astfel de imagini, multe însoțite de scurte povești de groază, care mai decare mai bizare sau înfricoșătoare.

Însă două fotografii aveau să atragă atenția în mod deosebit.

Pe 10 iunie 2009, un concurent cu pseudonimul Victor Surge (pe numele lui real Erik Knudsen) a publicat două fotografii alb-negru în care se puteau observa mai mult copii jucându-se într-un parc. 

O siluetă întunecată părea că îi urmărește de undeva din fundal.

Imaginile au fost însoțite de următoarea descriere:

Una dintre cele două fotografii recuperate de la petrecerea de la Stirling City Library. Fotografiile au fost făcute în ziua în care 14 copii au dispărut fără urmă și înfățișează această siluetă ciudată care ce a ajuns să fie cunoscută de investigatori sub pseudonimul „Slender Man”. Diformitățile au fost catalogate drept defecte ale peliculei. Stirling City Library a fost mistuită de un incendiu devastator o săptămână mai târziu. Fotografiile reale au fost confiscate de autorități – 1986. Fotograf: Mary Thomas, dispărută din data de 13 iunie, 1986.

Povestea de groază ticluită de Knudsen a prins foarte bine la public iar mii de utilizatori ai forumului au preluat-o și publicat-o pe diverse alte website-uri și forumuri. 

Utilizatorii descriau strania creatură ca fiind un bărbat foarte înalt (cel mai probabil având peste doi metri înălțime), nefiresc de slab, purtând un costum de culoare neagră. Brațele neobișnuit de lungi îi atârnau, asemenea unor tentacule, până aproape de genunchi. Creaturii îi lipseau trăsăturile faciale.

Însă partea cea mai stranie abia acum urmează.

Mai multe dovezi ale existenței monstrului au început să apară pe măsură ce legenda lui Slender Man devenea cunoscută în tot mai multe colțuri ale lumii.

Practic, discuția s-a mutat de la o banală poveste de groază imaginată de Erik Knudsen, la un adevărat fenomen care a antrenat mii de iubitori de paranormal, toți implicați în demonstrarea autenticității poveștii. 

De exemplu, câțiva pasionați de mister din Brazilia au publicat o serie de știri și fotografii despre mai multe picturi rupestre descoperite de cercetători în anii ‘80. Desenele înfățișau oameni anormal de înalți, slabi și cu brațe foarte lungi. 

Citește și: Top 10 cele mai sinistre locuri din lume. Povești de groază din cele mai bântuite locații de pe glob

Alți „cercetători de ocazie” au descoperit câteva povești de groază germanice care vorbeau despre o creatură numită Der Grossman (trad. Omul Înalt) care, în jurul anilor 1700, ar fi terorizat localitățile la sud de Pădurea Neagră.

Într-o altă legendă Est-Europeană se menționează existența unui „Bărbat Înalt” care în jurul anilor 1800 ar fi ademenit și omorat mai mulți copii. 

Iată o scurtă descriere a acestui „Bărbat Înalt”:

Omul Înalt stătea în luminiş îmbrăcat complet în negru precum un nobil. Umbrele dansau în jurul lui, întunecate ca o noapte fără lună. El avea multe braţe, toate lungi şi subţiri, asemenea unor şerpi, care se zbăteau precum viermii în cârlig. El nu a vorbit, dar şi-a făcut intenţiile clare.

Statuia

O altă poveste de groază bazată pe o întâmplare reală este „Statuia”. 

Pe internet circulă câteva versiuni ale acestei povești. În unele variante se vorbește despre o statuie din marmură, în altele despre o păpușă clovn. 

Însă legenda urbană este la fel de înfricoșătoare, indiferent de variantă.

Evenimentele relatate în această poveste de groază s-au petrecut în casa unei familii obișnuite, din Statele Unite. 

O bonă a fost solicitată să aibă grija, pentru o seară, de cei doi copii ai familiei – o fată și un băiat – în timp ce părinții erau la o petrecere (în unele variante se vorbește despre o strângere de fonduri, ceea ce ar sugera că familia respectivă era înstărită).

Bona a fost instruită cu privire la programul copiilor și atenționată să nu umble prin casă, având dreptul să folosească doar livingul, bucătăria, baia și cele două dormitoare ale copiilor de la etaj.

Însă din momentul în care a pășit în locuință, femeia a simțit o energie negativă, o presiune incredibilă, ca și cum ceva rău urma să se întâmple. 

Simțind în continuare acea atmosferă apăsătoare pe care nu și-o putea explica, bona a cercetat rapid camerele în care avea acces. 

Nu a observat însă nimic ieșit din comun, așa că și-a continuat programul normal; a pregătit cina și culcat copiii la ora stabilită. Apoi, obosită fiind, s-a retras în living cu un pahar de vin și o carte pe care a luat-o din biblioteca celor doi soți.

După doar câteva minute, femeia a auzit un scârțâit venind dinspre unul dintre colțurile mai întunecate ale încăperii.

Privind cu atenție, bona a observat o siluetă ciudată ascunzându-se în întuneric. Femeia se ridică speriată de pe canapea și se îndreaptă, cu pași temători, către locul din care s-a auzit zgomotul. 

În colțul camerei se afla o statuie – aici iar există câteva variante ale poveștii, unele vorbind despre o statuie înaltă din marmură înfățișând un înger, alte variante vorbesc despre un clovn, un acrobat, sau chiar o păpușă.

Bona s-a proptit de statuie și a încercat să o miște, însă aceasta s-a dovedit a fi neobișnuit de grea. Confuză și crezând că totul se petrece în mintea ei, femeia s-a întors pe canapea. 

Inima îi bătea însă cu putere. Simțea că pereții camerei se strâng în jurul ei, că se sufocă și ca un eveniment tragic era pe cale să se întâmple. 

Aproape imediat, scârțâitul s-a auzit din nou, asemenea unor pași grei care apăsau pe podeaua veche din lemn.

Femeia a tresărit și a privit spre locul unde se afla statuia. Silueta întunecată se afla în același colț, dar parcă mai aproape de canapea. 

Cumva, lumina palidă a lunii, care patrundea în încăpere printre draperii, era reflectată într-un mod grotesc pe chipul statuii care, de această dată, părea că îi zâmbește.

Cu inima bătând cu putere, bona pune mâna pe telefon și îi sună pe cei doi soți:

Am culcat copii conform programului. Totul este în regulă aici. Dar aș avea o rugăminte, dacă se poate. Este în regulă dacă mut statuia din living în altă cameră? Îmi provoacă un sentiment de neliniște.

Femeia nu a primit răspuns preț de câteva secunde. Apoi a auzit vocea gâtuită de teroare a tatălui care i-a cerut să urce imediat la etaj, să ia copiii și să fugă cu ei la un vecin; iar de acolo să sune imediat la poliție.

Speriată, femeia a lăsat telefonul, a luat copiii și a fugit cu ei din casă. La câteva minute este sunată de cei doi soți aflați deja în drum spre casă.

Ați reușit să ieșiți? Cum sunt copii? Poliția este deja pe drum.

Complet derutată de cele întâmplate, bona a confirmat că totul este în regulă și le-a cerut părinților explicații pentru cele întâmplate. 

Cuvintele lor aveau să-i înghețe sângele în vene:

Nu avem nici o astfel de statuie în casă. Însă copiii s-au plans, în repetate rânduri, că cineva îi privește noaptea cum dorm. Fetița este îngrozită că monstrul vrea să-i facă rău. Are câteva vânătăi pe corp dar am crezut că de vină ar fi băiatul mai mare pe care l-am și pedepsit pentru asta. Ține copiii în siguranță până ajungem noi acasă!

Echipajul de poliție care a răspuns la apel nu a găsit nici o statuie în locuință.

Povești de groază - Copiii cu ochii negri

Brian Bethel, editorialist la revista Abilene Reporter, din orășelul Abilene, Texas a publicat în anul 1998 un articol în care vorbește despre un eveniment straniu de care a avut parte cu doi ani înainte. 

Potrivit ziaristului, „întâlnirea” cu așa numiții „copii cu ochii negri” a avut loc în vara lui 1996, pe când Bethel se afla în oraș pentru un reportaj. 

Atunci și-a amintit că are de plătit o factură, așa că a oprit mașina în parcarea unui cinematograf și a început să completeze un cec cu care intenționa să plătească factura restantă. 

Aproape imediat a auzit un ciocănit în geamul portierei din stânga sa. 

Citește și: 6 legende urbane și povești de groază pe care trebuie să le citești!

Când şi-a ridicat privirea, Bethel a observat doi băieţi care nu puteau avea mai mult de 14-15 ani. Adolescenții purtau hanorace cu glugă şi stăteau lângă mașină, complet nemișcați.

Neînțelegând despre ce este vorba, ziaristul a coborât geamul și i-a întrebat dacă au nevoie de ajutor. Acela a fost momentul când, povestește Bethel, un sentiment de panică nejustificată i-a cuprins întreg corpul.

Mă simţeam de parcă însăşi Moartea m-a apucat şi încerca să mă tragă cu ea în abis. Unul dintre băieţi a început să vorbească, încercând să mă convingă că ei veniseră la un film, însă nu aveau suficienți bani pentru bilete şi că aveau nevoie de cineva să-i ducă cu mașina pentru a lua banii necesari. O poveste de groază banală, poate prea banală, lucru care mi-a dat poate de gândit.

În timp ce adolescenții încercau să-l convingă să-i lase să urce în maşină, Bethel a aruncat o privire peste afișajul digital de la intrarea în cinematograf, observând că filmul de care vorbeau băieții începuse deja. 

În timpul de care ar fi avut nevoie să-i ducă pe băieţi casă, apoi înapoi la cinematograf, filmul ar fi fost, cel mai probabil, aproape de final.

Ziaristul a încercat să le explice situația, însă băiatul care părea a fi mai în vârstă a devenit și mai insistent.

Parcă eram într-o transă adâncă și nu înțelegeam pe deplin ce mi se întâmplă. Îmi tot repetau că drumul cu mașina nu ar fi durat mai mult de câteva minute și insistau să le deschid portiera. Nu pot nici acum să-mi explic, însă eram împietrit de frică. La un moment dat am simțit cum mâna parcă mă trădează și aproape că am acționat butonul care deblochează portierele. Am realizat asta în ultima clipă și cu o putere extraordinara m-am oprit, mi-am retras mâna de pe buton și le-am spus că nu-i pot ajuta. 

Însă această poveste de groază nu se termină aici.

Când Bethel și-a ridicat privirea, a observat un lucru care l-a îngrozit – adolescenții aveau ochii complet negri, asemenea demonilor din filmele de groază. 

Cuprins de panică și incapabil să mai rostească vreun cuvânt, ziaristul a pornit mașina și a demarat în trombă. 

Bethel povestește că a condus haotic timp de câteva minute bune. A oprit în cele din urmă la câțiva kilometri de cinematograf, aproape de un pod, însă imediat a auzit lovituri puternice în geamul mașinii și niște voci distorsionate venind de afară:

Nu putem intra dacă nu ne inviţi tu. Lasă-ne să intrăm!

Îngrozit, Bethel a accelerat şi, de data aceasta, nu a mai oprit până ce nu a ajuns acasă. Simțea că a fost la un pas de moarte, dar nu-și putea explica motivul.

Jurnalist fiind, Brian și-a notat întreaga experienţă însă a avut nevoie de alți doi ani pentru a-și face curajul să publice strania întâmplare. 

Spre surprinderea lui Bethel, articolul publicat a avut succes la public. Mai mult decât atât, mai mulți localnici au contactat Abilene Reporter pentru a raporta evenimente asemănătoare. 

Poveștile martorilor erau uimitor de asemănătoare, asta deși Bethel nu publicase, inițial, toate detaliile legate de aspectul misterioșilor adolescenți pe care îi întâlnise în acea noapte fatidică.

Însă ziaristul a observat un model în relatările martorilor: 

1. De fiecare dată era vorba despre doi copii (nu neapărat băieți, unii martori întâlnindu-se cu un băiat și o fată)
2. Aceștia cer ajutor – de exemplu, o familie s-a trezit în toiul nopții cu doi copii ciocănind la ușă și cerând voie să le folosească baia
3. Se pare că cei doi copii au nevoie de permisiunea proprietarilor pentru a intra
4. Copiii inspirau teamă și exercitau un control inexplicabil asupra victimelor 

Bethel a adunat toate mărturiile primite și le-a transpus apoi într-o carte intitulată The Black-eyed Children (trad. Copiii cu Ochii Negri).

Într-un interviu din 2016, Bethel a declarat că misterioasele apariții ale Copiilor cu Ochii Negri s-au rărit considerabil în ultimii ani. 

În plus, ziaristul a afirmat ca în toți anii în care a adunat mărturii, nu a găsit nici o persoană care să-i spună ce s-ar putea întâmpla dacă adolescenții sunt lăsați să intre. 

Acum se ridică problema dacă nu cumva întreaga poveste de groază să fie o farsă. 

Însă în acest caz, de ce și-ar risca Brian Bethel, un ziarist local de succes, întreaga carieră pentru o farsă? Iar dacă ar fi vorba despre o glumă proastă, cum se explică că atâția martori au oferit detalii atât de asemănătoare, inclusiv descrieri pe care Bethel nu le publicase până la acea dată?

Omul iepure

Strania legendă urbană a „Omului iepure” a luat naștere în 1904, într-un mic orășel din statul Virginia, Statele Unite.

Comunitatea locală a fost revoltată de planul autorităților de a extinde un spital destinat celor cu probleme psihice grave, întenționându-se construirea unei noi aripi care să găzduiască câteva zeci de pacienți, posibil violenți.

Localnicii nu și-au mai dorit o astfel de instituție aproape de locuințele lor, așa că, în urmă unui protest masiv, autoritățile au fost nevoite nu doar să renunțe la planurile de extindere ale spitalului, ci să închidă instituția și să transfere toți pacienții în alte locații.

În timpul transferului, unul dintre autobuzele care transporta pacienți a fost implicat într-un accident grav de circulatie. Majoritatea pacienților au fost uciși pe loc, însă câțiva au supraviețuit și s-au refugiat într-o pădure de la marginea orașului. 

Citește și: 5 povești de groază bazate pe evenimente reale

După mai multe zile de căutări, autoritățile și voluntarii locali i-au capturat pe toți, în afară de doi: Douglas Griffen și Marcus Lawster. 

Cei doi erau de negăsit. În schimb, zona a început să fie împânzită de cadavre de iepuri, vulpi, ratoni și alte astfel de animale mici. Oamenii au găsit trupuri de animale ucise atârnate în copaci sau pur și simplu aruncate în curțile localnicilor. Animale erau jupuite de blană și parțial consumate.

La aproximativ o săptămână, doi voluntari localnici au descoperit cadavrul lui Marcus Lawster. Trupul atârnat de un pod era jupuit de piele și parțial consumat, asemenea animalelor. 

Criminalul s-a dovedit a fi celălalt pacient evadat, Douglas Griffen. Într-un acces de nebunie, Griffen l-ar fi ucis pe Lawster, apoi s-a îmbrăcat cu pielea acestuia. 

În ciuda eforturilor depuse de autorităţi, bărbatul nu a putut fi capturat în viață, acesta aruncându-se în faţa unui tren în momentul în care poliţia a încercat să-l aresteze. 

Podul sub care a fost atârnat trupul lui Lawster a primit numele de The Bunny Man Bridge (trad. Podul Omului Iepure).

Podul există și astăzi și este una dintre cele mai „fierbinți” puncte pe harta fenomenelor paranormale din Statele Unite. 

De exemplu, în aprilie 1970, localnicii au raportat prezența unui individ îmbrăcat într-un costum de iepure care manifesta un comportament extrem de agresiv. Bărbatul, care probabil suferea de probleme psihice grave, a încercat să agreseze câțiva trecători. Individul nu a putut fi identificat.

Apariții similare au fost raportate și în 1981, 1986, 1994 și 2004. De fiecare dată a fost vorba despre un bărbat suspect, purtând un costum de iepure, care manifesta un comportament violent.

Povești de groază - Bărbatul care zâmbeşte

O altă poveste de groază înfiorătoare este cea a „bărbatului care zâmbește”. Acest mit urban a luat naștere în 2011, în Seattle, Statele United. 

Potrivit unui articol publicat pe internet, un împătimit al sportului în aer liber a ieşit într-o seară la o plimbare pe ruta sa obişnuită. 

Bărbatul folosea de fiecare dată același traseu și niciodată nu se confruntase cu vreun eveniment neplăcut. De altfel, cartierul în care locuia era unul liniștit, preferat de familiile cu copii.

Ca de obicei la acea oră târzie, întreg cartierul era cufundat într-o linişte deplină, lipsit de traficul aglomerat din timpul zilei sau de valurile de trecători grăbiţi.

La un moment dat, tânărul observă un străin la câteva zeci de metri, în depărtare. Nimic neobișnuit, însă mișcările individului l-au făcut pe tânăr să se oprească și să-l urmărească mai atent. 

În mod curios, acesta se deplasa în mișcări grațioase de dans, asemenea unui balerin profesionist. Sărea de pe un picior pe celălalt și făcea piruete complicate fără cel mai mic efort. 

Privindu-l pe necunoscut dansând, tânărul observă alte trăsături curioase: acesta era neobișnuit de înalt, foarte slab și un costum decolorat de vreme.

Pe măsură ce străinul se apropia de el, tânărul a observat mai multe dintre trăsăturile ciudatului personaj. Capul îi era mult aplecat pe spate, privirea fixată către cer, iar pe chip avea imprimat un rânjet straniu.

Speriat, tânărul traversează în fugă pe celălalt trotuar, sperând ca astfel să evite orice contact cu bărbatul care se apropia tot mai mult. Dar brusc, misteriosul personaj dispăru. 

Tânărul nostru pornește în pas grăbit spre casă, cu un oarecare sentiment de ușurare. Dar zgomotul produs de un felinar stradal spart îi atrage imediat atenția. 

Omul își întoarce privirea și la nici 50 de metri în direcția lampadarului spart îl observă pe același individ necunoscut. Se apropia în paşi de dans, lent, cu aceeaşi privire rătăcită îndreptată în sus şi cu acelaşi zâmbet înfricoşător pe faţă.

Pe măsură ce individul avansa, stâlpii de iluminat stradal se stingeau în urma lui, unul câte unul, scufundând întreaga stradă în beznă. 

Tânărul grăbeşte pasul, încercând în acelaşi timp să păstreze contactul vizual cu cel care părea că îl urmăreşte. Misteriosul personaj s-a oprit pe loc, dar a continuat să se învârtă în piruete stranii.

Apoi, fără niciun avertisment, se repede în mare viteză spre tânăr. Slăbănogul alerga cu o viteză incredibilă; cu trunchiul aplecat în față și braţele lungi care se zbăteau în lateral de parcă ar fi fost purtate de vânt. 

Citește și: Povestea terifiantă și adevărată a misterioasei case Winchester

Ochii sticloși îl fixau acum pe tânăr iar zâmbetul straniu se transformase într-un rânjet macabru care dezvelea un șir de dinți mici și ascuțiți.

Tânărul o ia la fugă. Inima îi bătea cu putere în piept și simțea că picioarele nu-l mai ascultă. Se împiedică de câteva ori și cade pe piatra dură zdrelindu-și palmele și genunchii. Se ridică rapid și cu o voință incredibilă își continuă fugă nebună, fără să mai privească în urmă. 

Simțea însă respirația grea a creaturii care alerga turbată în urma sa. Era duhoarea morții, miasma copleșitoare a unui cadavru umblator însetat de sânge.

Plin de răni și epuizat, tânărul ajunge în dreptul casei sale, sare gardul de lemn care îi imprejmuia curtea și cu ultimele puteri deschide ușa și intră în locuință. 

Creatura, parcă înnebunită de furie, se lovește cu putere de ușa de la intrare, apoi rămâne nemișcată preț de câteva secunde. Scoate câteva sunete guturale, se întoarce și, în pași de dans, asemenea unui dansator profesionist, se pierde în noapte. 

Jocul de la miezul nopţii

The Midnight Game (trad. Jocul de la Miezul Nopții) este numele unui ritual presupus păgân. Această poveste de groază este asemănătoare cu legenda urbană Bloody Mary, însă există unele diferențe fundamentale. 

The Midnight Game poate fi încercat de oricine poate face rost de materialele necesare. Pentru a juca jocul, aveți nevoie de următoarele:

• o lumânare – poate fi o lumânare obișnuită, sau o lumânare neagră adesea folosită în ritualurile păgâne
• câteva picături de sânge
• un pix, stilou, marker, sau creion
• o sursă de foc – brichetă, lampă cu gaz, chibrituri, etc.
• o coală de hârtie
• sare – la fel ca în cazul lumânării, se poate folosi sare normală sau sare neagră

De asemenea, este important ca ritualul să se petreacă într-o încăpere cu cel puțin o ușă din lemn. 

Dacă mai multe persoane participă la joc, fiecare trebuie să aducă obiectele menționate mai sus. 

Cum se joacă jocul:

1. Jocul nu poate fi jucat decât în nopțile cu lună plină
2. Participantii se vor strânge în centrul camerei
3. Trasează un cerc din sare, suficient de mare încât să cuprindă toți participanții la joc. Mare atenție ca cercul să fie continuu, neîntrerupt
4. Fiecare participant trebuie să-și scrie numele pe o coală de hârtie, să împăturească hârtia și să toarne câteva picături de sânge peste hârtia împăturită
5. Stinge toate luminile din încăpere
6. Mergi în dreptul ușii de lemn și așează hârtia în dreptul acesteia
7. Aprinde lumânarea și așeaz-o peste bucata de hârtie
8. Bate de 22 de ori în ușă. Ultima bătaie trebuie să aibă loc fix la miezul nopții (ora 24:00)
9. Deschide ușa cât poți de repede, suflă în lumânare și închide ușa la loc
10. Întoarce-te imediat în centrul camerei, intră înapoi în cercul de sare și aprinde lumânarea
11. The Midnight Game a început iar Omul este deja în cameră.

Se spune că, începând cu acest moment, singura preocupare a celor care joacă jocul este supraviețuirea în prezența unei entități păgâne străvechi, denumite simplu, Omul. 

Este posibil să simţi un curent de aer rece atunci când Omul este în apropiere. În unele cazuri, participanții au auzit şoapte sau au observat o siluetă stând nemişcată în întuneric.

Citește și: Legenda contesei Elisabeta Báthory, cea mai prolifică ucigașă în serie din istorie

Este foarte important să nu lași lumanarea să se stingă. De asemenea, nu trebuie să părăsești cercul de sare. Este posibil ca Omul să încerce să te ademenească în afara zonei protectoare. Nu te încrede în nimeni, nici măcar în ceilalți participanți la joc.

Odată început, jocul nu mai poate fi întrerupt. El va continua până la ora 3:33 când Omul va pleca. 

Ce nu trebuie să faci în timpul jocului:

• nu aprinde lumina în încăpere
• nu folosi surse de lumină după ce Omul a intrat în cameră
• nu trebuie să adormi până ce jocul nu este finalizat
• nu te folosi de sângele altei persoane pentru jocul tău
• nu provoca Omul în nici un fel
• nu înlocui lumânarea cu altă sursă de lumină (de exemplu nu trebuie să folosești o brichetă sau o lanternă în loc de lumânare)

Conform mitului, odată invocat, Omul nu va putea fi alungat, definitiv, chiar dacă jocul este finalizat. Entitatea va continua să-i urmărească pe cei care au chemat-o în această lume. 

The Midnight Game nu este recomandat persoanelor emotive sau celor care nu cred în vechile ritualuri păgâne.