Vrăjitoarele din Salem – Adevărul despre cea mai abominabilă vânătoare de vrăjitoare din istorie

Gândul că anumite persoane pot folosi puteri naturale sau paranormale pentru propriile scopuri este înspăimântător. Însă scoaterea magiei în afara legii a condus – așa cum s-a văzut din cele întâmplate cu vrăjitoarele din Salem – la pedepse crude și nedrepte, care par să fie însăși lucrarea diavolului.

Procesele vrăjitoarelor

Însă problema proceselor vrăjitoarelor nu a început cu vrăjitoarele din Salem.

În perioada 1450 – 1750, între 40.000 și 60.000 de persoane au fost judecate ca vrăjitoare și condamnate la moarte în Europa Centrală. Până la trei sferturi dintre ele au fost femei.

Numeroși specialiști au remarcat că la începutul secolului al XIV-lea și sfârșitul Evului Mediu, orânduirea creștină a Europei s-a confruntat cu o serie întreagă de transformări sociale, economice și religioase.

În această perioadă, mai precis între 1347 și 1349, Moartea Neagră, ciuma, aproape a decimat populația Europei, încurajând din plin rumorile privind responsabilitatea închinătorilor la diavol pentru acest flagel.

Aceștia, alături de eretici, precum evreii și musulmanii, au fost acuzați că l-ar fi invocat pe Satana pentru a aduce molime și a distruge creștinismul și civilizația occidentală. 

În cea mai mare parte a Evului Mediu, cei ce practicaseră vechea religie și se ocupaseră cu descântecele și vindecarea prin ierburi de leac, fuseseră, de obicei, ignorați de biserică și Inchiziție. După dezastrul provocat de moartea neagră, în secolele al XIV-lea și al XV-lea, procesele de vrăjitorie s-au înmulțit considerabil.

Astfel, procesele vrăjitoarelor din Salem au fost precedate de o mare vânătoare de vrăjitoare care a avut loc în Elveția, în 1427. Un an mai târziu, în 1428, la Valais a avut loc arderea pe rug a 100 de vrăjitoare. În 1486, a fost publicat infamul „ciocan al vrăjitoarelor”, (lat. Malleus Maleficarum), manualul oficial de cercetare și interogare a vrăjitoarelor, scris de călugării Sprenger și Kramer.

În primele decenii ale secolului al XVI-lea, când Reforma protestantă a început să restructureze structurile politice și religioase ale Europei, vrăjitoarele au fost în mare parte trecute cu vederea de conducătorii statului și ai bisericii, care se confruntau acum cu chestiunea mult mai importantă a schismei apărute în interiorul creștinătății.

Apoi, după o perioadă de persecuții relativ minore, s-a produs o veritabilă isterie colectivă împotriva vrăjitoarelor, în epoca numită de cercetătorii acestui domeniu „Timpul Rugurilor” – între 1550 și 1650.

Deși procesele organizate de vrăjitorie au continuat să se desfășoare în Europa și chiar și în coloniile americane, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, cel mai adesea ele au fost probleme civile. 

Circa 40 de oameni au fost executați în coloniile engleze între 1650 și 1710, jumătate dintre victime pierind ca urmare a proceselor din Salem, în 1692.

Persecutarea vrăjitoarelor și procesele organizate pentru pedepsirea lor au încetat aproape complet în Europa, pe la 1680. Un ultim val de persecuții furibunde s-a produs în Polonia și alte țări est-europene la începutul secolului al XVIII-lea, dar se va sfârși pe la 1740.

Citește și: Bestia din Gévaudan – Misterul creaturii vârcolac care a terorizat Franța

Ultima execuție legală a unei vrăjitoare a avut loc în 1782 la Glarus, în Elveția – nu departe de locul unde izbucnise această isterie, în 1428. 

Ultima ardere pe rug din Europa a unei vrăjitoare a avut loc în Polonia, în 1793, dar a fost un act ilegal, întrucât procesele de vrăjitoare fuseseră interzise în această țară încă din 1782.

Inchiziția sau biserica însăși s-au implicat în mică măsură în procesele de vrăjitorie, începând din ultima parte a secolului al XVII-lea, dar Sfântul Oficiu a continuat să funcționeze ca instrument prin care papalitatea reglementa ordinea și doctrina bisericii.

Un context favorabil

În ciuda faptului că au fost cunoscute în general sub numele de „Procesele Vrăjitoarelor din Salem,” audierile preliminare din 1692 au avut loc în multe alte localități din zonă precum Andover, Salem Village, sau Ipswich. Însă cele mai cunoscute procese au fost conduse de Curtea lui Oyer și Terminer în anul 1692 în orașul Salem.

La șaptezeci de ani de la sosirea primilor coloniști în America, localitatea Salem din Massachusetts a devenit locul unei intense vânători de vrăjitoare, care a avut ca rezultat condamnarea la moarte a douăzeci de locuitori și întemnițarea altor zeci de oameni. 

Până în zilele noastre, cazul vrăjitoarelor din Salem a rămas personificarea isteriei sataniste.

Povestea tragică a vrăjitoarelor din Salem a început cu o joacă de copii. Tinerii din Salem, constrânși de puritanism, care le dicta toate aspectele vieții, erau dornici să asculte poveștile captivante spuse de Tituba, o sclavă aparținând poporului carib din Indiile de Vest.

Ritualurile și magia practicate de acest trib, despre care vorbea Tituba, trebuie să fi părut complet diferite de existența trudnică a locuitorilor din Salem.

Totuși, atunci când fetița de 9 ani Betty Paris s-a îmbolnăvit și nu a putut fi vindecată prin metode convenționale, doctorul a declarat că fusese vrăjită. Misterioasa boală s-a raspandit rapid printre prietenele sale, care se zvârcoleau, țipau, gemeau și profereau acuzații imaginare la adresa adulților.

Imaginația copiilor a fost stârnită nu numai de către povestirile Titubei, ci și de vorbele auto numitului expert în satanism, Cotton Mather, autorul unui volum, pe atunci recent publicat, despre modul de manifestare a vrăjitoriei. 

În plus, fetele experimentaseră ghicitul viitorului și știau că interesul lor pentru acest domeniu le-a atras într-un tărâm interzis. Copiii vinovați credeau că sunt mușcați și ciupiți de creaturi diavolești sau strigoi și au început să vadă vrăjitoare zburând prin aer.

Și astfel a apărut marea isterie a vrăjitoarelor din Salem.

Procesele vrăjitoarelor din Salem

Probabil ca nu ar trebui să ne surprindă faptul că Tituba a fost imediat arestată și acuzată de vrăjitorie. Alte două femei au fost aduse în fața autorităților. Una dintre ele a fost Sarah Good, o cerșetoare care fuma pipă, iar cealaltă Sarah Osborne, o văduvă despre care se știa că sfidează biserica. 

În mod normal, povestea vrăjitoarelor din Salem ar fi luat sfârșit odată cu întemnițarea acestora, dacă nu ar fi fost declarația Titubei, care împreună cu cele două femei ar fi luat legătură cu diavolul însuși. 

Atunci când fetele care făcuseră acuzațiile au fost aduse în fața lor, au fost cuprinse de isterie – dovada, dacă mai era necesară, că femeile acestea erau într-adevăr vrăjitoare.

După cele întâmplate, zeloșii prelați ai localității, convinși că slujitorii diavolului se ascundeau printre ei, au demarat ceea ce avea să rămână cunoscut în istorie drept Procesele Vrăjitoarelor din Salem. 

Prima vrăjitoare spânzurată a fost Bridget Bishop, o femeie de aproape șaizeci de ani, proprietara unei taverne cu o reputație dubioasă. Un țăran a susținut că văzuse apariția doamnei Bishop în timp ce fura niște ouă, transformându-se apoi într-o pisică și fugind cu prada. 

Un alt sătean a declarat că femeia venise la el în toiul nopții sub formă de spirit pentru a-l chinui. Ba mai mult, alte persoane erau de părere ca ea era de vină pentru multe ghinioane care se abătuseră asupra comunității.

Citește și: Păpușile voodoo – 5 lucruri mai puțin cunoscute despre magia voodoo

Un scurt fragment al procesului lui Bridget Bishop ne arată astăzi cât de zadarnic era pentru presupusele vrăjitoare să încerce să-și dovedească, la acea vreme, nevinovăția în Salem. Când a fost acuzată că era vrăjitoare, nefericita femeie a răspuns: „Nu știu nimic despre asta… Nu știu ce este aceea o vrăjitoare.”

„De unde știi că nu ești vrăjitoare?” a ripostat procurorul. Protestele neîncetate ale femeii au fost considerate insuficiente în fața legii. Ca urmare a procesului, la data de 10 iunie 1692, Bridget Bishop a fost dusă pe Dealul Gallows și spânzurată.

Vrăjitoarele din Salem

Chinurile victimelor vânătorii de vrăjitoare au fost infioratoare. Printre vrăjitoarele din Salem s-a numărat și Dorcas Good, în vârstă de patru ani, a fost arestată după ce copiii din Salem au spus că sunt atacați de spiritul ei. 

Copila a petrecut luni întregi în închisoare, în lanțuri, plângând încontinuu, apoi a privit cum Sarah, mama ei, este dusă la spânzurătoare.

Rebecca Nurse, care frecventa biserica și se purta exemplar, a fost declarată nevinovată. Judecătorul William Stoughton a fost atât de înfuriat de această decizie, încât a trimis juriul înapoi să mai delibereze o dată, iar verdictul a fost schimbat. 

La apel, guvernatorul statului a iertat-o, dar persoanele cu influență din Salem l-au obligat să își schimbe hotărârea. În cele din urmă, Rebecca Nurse a fost excomunicată și trimisă la spânzurătoare.

Ajutorul de șerif John Willard a fost dus în fața curții de justiție după ce a refuzat să mai aresteze și alți oameni. A avut aceeași soartă ca persoanele condamnate pentru folosirea magiei. 

Un cârciumar, John Proctor, a fost acuzat de vrăjitorie după ce a vorbit disprețuitor despre procese. Hotărât să se apere, acesta a cerut ca procesul să aibă loc în Boston. Cererea a fost respinsă și a fost spânzurat, dar soția sa gravidă a fost cruțată. 

S-a ajuns apoi la concluzia că fostul ministru, preotul George Burroughs, le făcea pe tinerele fete să se apuce de magie. Înainte de a fi spânzurat, acesta a recitat Tatăl Nostru – un gest nefiresc pentru un vrăjitor și și-a redobândit nevinovăția.

După ce Giles Corey a refuzat să coopereze cu autoritățile, a fost condamnat la moarte prin zdrobire – într-un câmp, a fost acoperit cu pietre așezate una câte una peste corpul său, până când a murit. Această pedeapsă îngrozitoare, probabil chiar ilegală, nu a mai fost folosită niciodată de atunci în America.

În câteva luni, setea de persecutare a vrăjitoarelor a început să scadă în Salem. Procedurile legale au fost schimbate pentru a nu se mai accepta mărturii incerte. Deoarece existau foarte puține dovezi solide, acest lucru a pus capăt seriei de condamnari. 

Până în mai 1693, toți deținuții care își asteptau procesul sau care fuseseră deja condamnați de vrăjitorie au fost eliberați. Atât judecătorii, cât și jurații erau copleșiți de mustrări de conștiință și și-au cerut scuze în mod oficial. 

Excepția a fost William Stoughton, unul dintre instigatorii Proceselor Vrăjitoarelor din Salem, care susținea că satul este în continuare plin de vrăjitoare. William Stoughton a ajuns guvernator al statului Massachusetts.

Citește și: Ce este deochiul? Cele mai bizare superstiții legate de deochi

Cu toate acestea, nu mai puțin de douăzeci de persoane și-au pierdut viața în timpul vânătorii de vrăjitoare, iar toate au fost executate public. Alte patru au murit în închisoare, unde condițiile erau mizerabile. Doi câini au avut ghinionul să fie considerați complici ai vrajitoarelor și uciși.

Evenimentele îngrozitoare care au avut loc în Salem în anii 1692-1693 au fost rezultatul urii dintr-o comunitate mică. Suspiciunile și neîncrederea erau la ordinea zilei printre săteni, iar procesele vrăjitoarelor erau prilej de a se răfui unii cu alții. 

La acea vreme, se credea că vrăjitoarele din Salem există cu adevărat. În fiecare săptămână, enoriașilor cu frica lui Dumnezeu li se predica în biserici despre pericolul diavolului și al credincioaselor sale vrăjitoare. 

Practica magiei era o problemă intens dezbătută, în special după apariția cărții lui Cotton Mather și mulți erau în permanență îngrijorați de acest subiect.

Descântătoare și vraci

Dar ce s-a întâmplat cu Tituba după ce au început Procesele Vrăjitoarelor din Salem? În mod paradoxal – după ce și-a recunoscut vina – a fost eliberată și a fost în cele din urmă vândută într-un alt sat. Consecințele pe care le-au avut poveștile sale acolo rămân necunoscute.

În ultimii ani, a existat tendința de a respinge temerile oamenilor din Salem, considerate niște absurdități. Impresia generală este aceea că vrăjitoarele din Salem nu au existat niciodată cu adevărat – că femeile acuzate fuseseră doar niște bătrâne nevinovate persecutate de cruzii lor vecini. 

Această opinie trece cu vederea faptul dovedit că, până în secolul al XX-lea, foarte mulți oameni din toată Europa își câștigau existența ca vrăjitoare, vrăjitori, descântătoare și vraci. 

Unii dintre aceștia aveau intenții bune, aducând multe foloase unei societăți primitive agricole. Alții erau persoane răzbunătoare și răuvoitoare, care își foloseau puterile pentru a-i chinui pe cei pe care nu-i plăceau sau pentru a se îmbogăți.

Practicarea vrăjitoriei și a magiei a început din paleolitic, cu cel puțin 50.000 de ani în urmă, când primii oameni au început să creadă că farmecele, descântecele sau ritualurile de magie albă sau neagră sunt încărcate de puteri supranaturale. 

Pe măsură ce credințele au evoluat, anumiți membri ai triburilor au dobândit statutul de magician, vrăjitor, preot sau preoteasă, prin abilitățile lor demonstrabile de a influența vremea, a-i vindeca pe bolnavi, a dialoga cu lumea spiritelor și a interpreta vise.

Similar poate cu vrăjitoarele din Salem, descântătoare care au trăit în Europa până în secolul al XX-lea aveau un rol important în viața rurală. Ele cunoșteau sutele de ierburi și plante care creșteau peste tot și știau foarte bine proprietățile medicinale ale acestora.

Puteau prepara fierturi sau cataplasme foarte eficiente. De altfel, substanțele extrase din aceste plante stau la baza multor medicamente moderne. Vrăjitoarele și vracii erau chemați pentru a avea grijă de animale și de oameni bolnavi. 

Într-o vreme când lumea credea în zâne, spiriduși și fantome mai mult decât astăzi, vracii făceau amulete și talismane pentru a ține asemenea creaturi la distanță.

Frică și superstiție

Ca și în cazul vindecătorilor cu abilități paranormale, nu încape îndoială că simțul practic și efectul pacebo au stat la baza puterilor vrăjitoarelor, inclusiv a vrăjitoarelor din Salem. 

Magia renumelui și influența reputației sunt alți doi factori determinanți. De exemplu, un vraci pe nume Cunning Jennings, care a trăit în Herefordshire în secolul al XIX-lea, era cunoscut pentru abilitatea de a găsi obiecte furate. 

Metoda sa obișnuită era să viziteze cârciumile din zonă și alte locuri unde se strângeau mulți oameni și să le spună tuturor că duminica următoare, după slujbă, avea să folosească vrăji pentru a afla cine era hoțul și pentru a trimite asupra acestuia mari necazuri drept pedeapsă. 

Aproape întotdeauna, obiectul care lipsea era înapoiat până duminică, după ce hoțul afla că Jennings se ocupa de problema respectivă. Teama pe care i-o inspira vraciul era de ajuns ca acesta să returneze obiectul.

Alții aveau alte puteri. Vrăjitorul Wrightson din Yorkshire, care a murit în anii 1840, a făcut multe trucuri care se bazau pe hipnotism. Odată, a dat peste doi răufăcători care stăteau lângă foc la un han. 

Wrightson a intrat în vorbă cu cei doi și în același timp tot punea lemne pe foc. Pe masura ce focul se întețea, răufăcătorii au încercat să își mute scaunele mai în spate, dar și-au dat seama că nu se puteau mișca. Wrightson a continuat să ațâțe focul până când cei doi erau lac de transpirație și începeau să-și piardă energia. După aceea a deschis subiectul despre fărădelegile lor și i-a făcut să mărturisească.

Nu toți oamenii cu asemenea puteri deosebite le foloseau în scopuri pozitive. În anii 1860, la Poynings, Sussex, trăia o bătrână vrăjitoare care era foarte temută în zonă. Se spune că putea îmbolnăvi animalele domestice doar cu o simplă privire. 

Citește și: 5 povești de groază bazate pe evenimente reale

Sătenii aveau grijă să-i ofere întotdeauna niște carne oricând tăiau un animal sau o parte din recoltă. Judecătorul bănuia că femeia otrăvea mâncarea animalelor pentru a le îmbolnăvi, dar nu avea nicio dovadă.

Moștenirea lăsată de vrăjitoarele din Salem a fost una a fricii, a superstiției și a neîncrederii în semeni. Nimeni nu se îndoia că o descântătoare sau un vraci avea puterea să facă rău dacă dorea. 

Chiar dacă abilitățile acestea se bazau pe teamă, hipnoză sau ierburi, în comunitățile în care trăiau vrajitoarele, puterile lor erau reale.

Preamărirea diavolului

Pentru oamenii cu frica lui Dumnezeu care persecutau presupusele vrăjitoare din Salem, exista totuși o singură explicație posibilă pentru puterile magice ale acestora: preamăreau diavolul. 

De fapt, condamnările la moarte erau făcute pe baza poveștilor despre demoni și spirite malefice, care predominau în procese, nu pe baza acuzațiilor de vrăjitorie.

În multe religii, diavolul este opusul lui Dumnezeu și dușmanul omenirii. Cunoscut sub diferite denumiri, cum ar fi Satana, Belzebut, și Scaraoțchi, ne este greu să-i definim caracterul. Așa cum unii oameni și-au dedicat viața căutării de semne de la Dumnezeu, tot așa există alții care caută dovezi ale existenței diavolului.

Ideea de diavol a apărut probabil ca metaforă a laturii negative a personalității umane, mai exact dorința omului de înavuțire, putere și plăceri trupești. 

În mod paradoxal, acest personaj a fost descris drept o ființă impunătoare de către preoții care vroia să îi determine pe enoriași să se supună lui Dumnezeu din frică. Evident, unii dintre membrii parohiei au fost intrigați de această poveste și au vrut să afle mai multe.

A apărut fenomenul de preamărire a diavolului sau satanismul, care a fost timp de secole o mișcare ascunsă, o societate secretă, care s-a dezvoltat prin activități obscure și ritualuri complexe.

O istorie însângerată

Inchiziția a apărut în 1231, odată cu bula Excommunicamus a papei Grigore al IX-lea (1170 – 1241), care mai întâi îi îndemna pe episcopii locali să devină mai riguroși în eliminarea ereticilor din Europa, pentru ca apoi să le diminueze responsabilitățile, în favoarea inchizitorilor, puși sub jurisdicția specială a papalității. 

Posturile de inchizitori au fost încredințate în primul rând franciscanilor și dominicanilor, din cauza reputației acestora de buni cunoscători ai problemelor teologice și a detașării lor declarate față de ambițiile lumești.

Citește și: Texte antice interzise. Misterul extratereștrilor din antichitate

Fiecare tribunal urma să fie constituit din doi inchizitori cu autoritate egala, asistați de notari, poliție și consilieri. Fiindcă aveau puterea de a excomunica până și pe membrii caselor regale, inchizitorii au devenit figuri de temut. 

În 1257, biserica a introdus oficial tortura ca metodă de a-i obliga pe vârcolaci, vampiri, vrăjitori, vrăjitoare, și alți eretici să-și declare alianța cu Satana.

Confesiuni obținute prin tortură

Inchiziția a devenit un fel de industrie terifiantă. Ea cuprindea judecători, temnicieri, călăi, exorciști, tăietori de lemne și experți în distrugerea celor ce îndrăzneau să amenințe puterile conducătoare.

Iată ce scria Kurt Seligmann în The History of Magic (1948):

Persecutorii vrăjitoarelor erau meșteșugari plini de mândrie profesională. Un călău se întrista atunci când o vrăjitoare îi rezista în mod nejustificat. Aceasta era pentru el un fel de ofensă personală. Pentru a ramâne cu reputația nepătată, o lăsa pe acuzată să moara sub tortura și astfel onoarea lui nu avea de suferit, căci vina pentru crimă aparținea în totalitate diavolului. Afacerea a devenit atât de prosperă încât nevestele călăilor ajunseseră să se îmbrace cu veșminte de mătase. Pentru fiecare vrăjitoare arsă pe rug, călăul primea un onorariu. Lui nu i se permitea să aibă o profesie, prin urmare încerca să se achite cât mai bine de sarcina primită.

Curând, torționarii au descoperit o metodă și mai eficientă de a-și practica continuu meseria. Sub tortură, aproape fiecare vrăjitoare putea fi silită să rostească un lung șir de nume de „surate de vrăjitorii”, transformând procesul unei singure vrăjitoare într-o hecatombă, cu sute de victime.

Un inchizitor se lăuda chiar:

Dati-mi pe mână un episcop și vi-l fac rapid să depună mărturie că e de fapt vrăjitor!

Un altul declara că Sfânta Inchiziție era singura alchimie funcțională, căci inchizitorii descoperiseră modalitatea de transforma sângele uman în aur.

Iezuitul Friedrich von Spee (1591 – 1635) a devenit, în 1630, un adversar al proceselor de vrăjitorie, după ce înțeleptul duce de Brunswick l-a dus împreună cu un alt preot iezuit într-o cameră de tortură. 

Pe când ducele și cei doi erudiți stăteau lângă o vrăjitoare care își mărturisise vina, dar mai era încă torturată, pentru purificarea sufletului, nobilul german i-a întrebat pe clerici dacă, în adâncul conștiinței lor, pot spune că sfintele tribunale îndeplinesc lucrarea Domnului.

Când iezuiții au răspuns într-un glas afirmativ, ducele i-a cerut femeii înlănțuite pe o roată să privească atentă spre însoțitorii lui. „Îi suspectez că ar fi vrăjitori”, a rostit el, indicând în același timp ca trupul femeii să fie întins și mai mult pe roată. 

Urlând de durere, femeia i-a acuzat pe cei doi pioși preoți că erau slujitori ai Satanei și că ea însăși îi văzuse împerechindu-se cu șerpi și sucubi și înfruptându-se din trupurile fripte ale unor prunci, la ultimul sabat.

Ulterior, într-o lucrare anti-Inchiziție, părintele Spee declara:

Adesea m-am gândit că singurul motiv pentru care nu suntem toți vrăjitori se datorează faptului că n-am fost torturați cu toții. Este adevărat ce a spus un inchizitor, că dacă ar ajunge la papă l-ar putea sili să recunoască că a fost vrăjitor.

Sfârșitul Inchiziției

La finele secolului al XVI-lea, puterea Inchiziției a început să pălească. În 1563, Johann Weyer (1515 – 1588), critic al Inchiziției, a reușit să publice De praestigus daemonum, în care sugera că deși Satana căuta să ispitească și să distrugă ființele umane, acuzele potrivit cărora vrăjitoarele, vârcolacii și vampirii posedau puteri supranaturale erau false.

Astfel de abilități existau doar în mințile și imaginația lor. 

Dar, ca și cum ar fi vrut să ofere un contraargument la pledoaria lui Weyer pentru o abordare rațională în privința acuzațiilor de vrăjitorie, în 1580, reputatul intelectual Jean Bodin, adesea numit Aristotel al secolului al XVI-lea, va scrie De la demonomanie des sorcieres, lucrare în care susținea că vrăjitoarele posedă cu adevărat puteri demonice. Astfel, el a făcut ca flăcările să se înalțe din nou asupra rugurilor a mii de eretici.

Citește și: Cine este Avestița în poveștile și basmele românești?

Odată cu răspândirea protestantismului în Europa, papa Paul al III-lea (1468 – 1549) a întemeiat, în 1542, Congregația Inchiziției (cunoscută și ca Inchiziția și Sfântul Oficiu romane) formată din șase cardinali, inclusiv reformatorul Gian Pietro, cardinal Carafa (1475 – 1559). 

Deși puterile lor s-au restrâns asupra întregii biserici, Sfântul Oficiu a fost preocupat mai puțin de ereziile și falsele credințe ale membrilor bisericii, și mai mult de declarațiile false asupra ortodoxiei, făcute în scrierile academice ale teologilor acesteia.

Când Carafa a devenit papă, ca Paul al IV-lea, în 1555, a aprobat primul Index of Forbidden Books (1559) și a îndepărtat, fără regret, orice erudit ar fi îndrăznit să emită teorii ofensatoare față de doctrina catolică sau favorizând protestantismul.

Procesele vrăjitoarelor din Salem, un bilanț îngrozitor

Procesele vrăjitoarelor din Salem au marcat un punct de cotitură în istoria proceselor vrăjitoarelor.

Deși procesele organizate de vrăjitorie au continuat să se desfășoare în Europa și chiar și în coloniile americane, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, cel mai adesea ele au fost probleme civile, Inchiziția jucând un rol minor în asemenea judecăți. 

Timp de mulți ani și în zeci de cărți și articole despre vrăjitoare și Wicca, numărul nevinovaților executați pentru practicarea vrăjitoriei de-a lungul a patru secole de persecuții active a fost estimat la circa 9 milioane. 

În 1999, Jeni Gibbons a dat publicității rezultatele cercetărilor ei în numărul de toamnă a revistei PanGaia, în care releva că 75 până la 80% dintre persoanele acuzate de vrăjitorie au fost femei, dar, până în 1999, o examinare a arhivelor oficiale privind procesele de vrăjitorie arată că au avut loc mai puțin de 15.000 de execuții consemnate cu precizie în Europa și America.

Cele mai cumplite persecuții au avut loc între 1550 și 1560, susține Gibbons, iar numărul total al bărbaților și femeilor acuzați de vrăjitorie care au fost spânzurați sau arși pe rug nu a depășit probabil 40.000.

Vrăjitoarele din Salem și procesele acestora rămân însă ca o pată neagră a istoriei creștine și continuă să ne ofere un exemplu clasic referitor la ceea ce savanții au numit „isteria vrăjitoarelor” care a bântuit Europa în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.