Succubus – Povestea adevărată din spatele infamului demon al plăcerilor trupești

Te-ai trezit vreodată în mijlocul nopții simțind ca și cum ai fi zdrobit de o forță necunoscută? Cei care au experimentat așa ceva descriu fenomenul ca pe un adevărat coșmar.

Misteriosul fenomen a primit și un nume – fenomenul succubus – și este descris drept un atac al unui demon feminin (omologul său masculin, incubus, atacă de obicei femeile). 

De secole circulă povești înfricoșătoare despre intalniri cu astfel de demoni, relatările victimelor inspirând numeroase legende din folclorul tradițional, precum și opere de artă.

Un subiect tabu

De-a lungul istoriei, peste tot în lume apar informaţii cu privire la diverse raporturi sexuale întreţinute cu tot felul de fiinţe supranaturale. Mulţi cercetători cred că acești demoni sexuali sunt doar niște fantezii născute din nevoia de a explica evenimente considerate tabu. 

Foarte des sarcina neaşteptată, avortul sau promiscuitatea întâmpinau oprobiul şi persecuţia. Ca urmare, este posibil ca societatea să fi inventat o serie de creaturi mitice pentru a explica aceste lucruri. Cumva acești demoni inventați ar fi fost un fel de supapă la nivel social.

O altă posibilă explicație a aparițiilor demonice o găsim în cartea Exorcismele. De la origini până la Tanacu:

Într-un text popular, găsesc tema călătoriei în Rai și în Iad. Citesc acest text și-mi dau seama că autorul anonim a avut intuiția că Raiul și Iadul sunt mentale, datorate unor acumulări de efecte pozitive sau negative: grefate pe amprente ereditare, îngroșate sau estompate de comportamente actuale. „Vraci” provine din paleoslavul „vrukati” care înseamnă „murmurare”. Deci „terpnos logos”. Psihologii au observat originea autosugestivă a sindromului de posesiune. Când „legarea ocultă” s-a produs prin vrăjitor, este vorba de o sugestie traumatizantă (traumă de posesiune). Cand „legarea” e generată de un conflict psihic al victimei, e vorba de autolegare, autosugestie. Ea survine mai ales când victima are o vinovăție inconștientă și inventează un agent pedepsitor supranatural: „diavolul” sau „duhul rău”. Subconștientul construiește acest „agent malefic” preluând informații terifiante din lecturi morbide, din filme de groază, din cărți despre vrăjitorie sau din credințe tradiționale în demoni și spirite. Treptat, autosugestia se cuibărește, puterea subconștientului erupe, trupul se simte „invadat”. Sindromul de posedare rezultă din scindarea minții. În timpul acceselor de posedare, conștientul dispare și, ca urmare, personalitatea normală dispare, e înlocuită cu o altă personalitate, trezită prin inconștient.

Dar trebuie luat în considerare și faptul că pe atunci, facultatea imaginativă era mult mai activă, mai bogată și mai prolifică decât este astăzi, când omul are din belșug imagini și video-uri care îi slăbesc imaginația. 

Erau oamenii pe atunci mult mai viscerali, trăind fizic ceea ce își imaginau? Sau erau legați de o lume invizibilă reală pe care nu o mai putem accesa azi?

Totuși, savanți ai vremii, precum Paracelsus credeau și cercetau acest fenomen. Paracelsus avea idei stranii şi interesante despre somn şi vise. 

El susţinea că în timpul somnului, corpul sideral – spiritul animal – devine liber în mişcări, că se poate ridica până la sfera strămoşilor săi şi poate conversa cu stelele. 

Spiritele care vor să se folosească de oameni, spunea el, acţionează adesea asupra lor în vise, iar o persoană care doarme o poate vizita pe alta în vis. Vorbea de asemenea despre Incubus şi Succubus, care se hrănesc cu secreţiile nocturne.

Ce este un Succubus?

Succubus (având pluralul Succubi) este un spirit sau un demon feminin suprasexualizat, ce apare în legendele medievale. 

Despre Succubus se spune că ar fi o apariție fantomatică trimisă pentru a stârni apetitul sexual al unui bărbat. Varianta masculină a acestui tip de demon se numește Incubus. 

Termenul „Succubus” este derivat din latinescul succubare (care înseamnă „sub” sau „dedesubt”) și cubare – (care se traduce prin „a minți”) și a fost atestat prima dată în 1387.

În timpurile noastre moderne, Succubus este adesea descris ca o femeie foarte atractiva și seducătoare, asta în contrast cu trecutul, când Succubus a fost în general descris ca un demon înfricoșător.

Anumite tradiții mistice pretind că agresorii sexuali demonici numiți Incubi și Succubi ar fi fost copiii lui Adam, rezultați din legătura acestuia cu un frumos înger căzut, pe nume Lilith. În viziunea unor mistici evrei, Lilith a fost prima soție a lui Adam, înainte de crearea Evei. 

Succubus apare înaintea bărbaților ca o femeie frumoasă și senzuală, ispititoare și promițătoare, putând fi, în egală măsură, însetată de sânge omenesc. Succubus ia energia din bărbați, pentru a se menține pe sine însăși, chiar și până când victima moare.

Victima unui Succubus poate fi oricine, chiar și călugării sau preoții. Se spune că dacă demonul Succubus (dar și Incubus) nu reușește să seducă, atunci își va viola victima.

Multe texte religioase antice conțin pasaje în care se vorbește despre acte sexuale repetate cu un Succubus, care poat duce la deteriorarea sănătății fizice și psihice, iar în cele din urmă la moarte, demonul consumând energia vitală a victimei în timpul actului sexual.

Deși bărbații care conviețuiesc cu un Succubus au parte adesea de un sfârșit prematur, din relația lor cu entitățile supranaturale rezultă uneori o mulțime de copii demonici, care într-o zi se vor reuni lângă patul lui de moarte și îl vor saluta ca pe părintele lor. 

Potrivit metodologiei exegetice Midras, Lilith îi vizează nu doar pe bărbații care dorm, ci și pe mamele care abia au născut și pe pruncii acestora. De aceea, în multe librării evreiești tradiționale pot fi găsite amulete protectoare, care s-o țină la distanță pe Lilith.

Forma de plural al lui Lilith în ebraică este Lilim, care este, în literatura talmudică și cabalistică, un termen pentru a desemna spiritele nopții. 

Uneori, cuvântul Lilith este tradus prin „bufniță”, ce pare să sugereze că această Lilith, Succubus, ar avea aripi și ar fi în stare să zboare. Uneori, potrivit cărturarilor evrei, termenul „lilith” reprezintă „spiritul vânt”, iar cuvântul care desemnează în limba ebraică spiritul („ruach”) înseamnă și „vânt”. 

Lilith este adesea înfățișată ca o femeie frumoasă, cu păr lung, despletit, și cu aripi mari ca de liliac.

Succubus în textele religioase

Primul Succubus cunoscut pare a fi cel menționat în Zohar, o lucrare atribuită rabinului Shimon bar Yochai (sec. al II-lea), fiind vorba despre Lilith.

Sfântul Athanasius din Alexandria (sec. al III-lea), scriind despre viața contemporanului său, Sfântul Antonie cel Mare, relatează cum acesta a fost vizitat de un demon care i-a indus gânduri necurate și chiar a luat „înfățișarea și gesturile unei femei”.

Discipolul Sfântului Antonie, Sfântul Hilary, a menționat și el o experiență legată de demoni sub forma unor femei goale care i-au apărut pe când dormea.

Tot în secolul al III-lea, Sfântul Hippolytus pare să fi trecut printr-o experiență stranie și cutremurătoare când, întâlnind o femeie dezbrăcată, el rezistă tentației, păstrându-și credința, moment în care seducătoarea se transformă sub ochii săi într-un oribil cadavru putrezit, adică exact ceea ce fusese înainte de a fi animată de Satana în scopul ispitirii sfântului.

În texte ale cabaliștilor (de exemplu în Zohar și în Alfabetul lui Ben-sira), precum și în folclorul evreiesc, Lilith a fost prima soție a lui Adam, care mai târziu a devenit un Succubus. 

Aceasta a plecat de lângă Adam și a refuzat să se întoarcă în grădina Edenului, după ce a avut o relație cu Arhanghelul Samael. Conform acestor texte, au existat patru Succubi care s-au împerecheat cu Arhanghelul Samael – Lilith, Agrat Bat Mahlat, Naama și Eisheth Zenunim.

În folclor se spunea că și sirenele ar fi fost Succubi. 

De-a lungul istoriei, numeroși preoți și rabini au încercat să reducă puterea acestor demoni seducători asupra oamenilor. Însă nu toate Succubi au fost răuvoitoare. 

Conform curatorului englez Walter Mapes în a sa De Nugis Curialium (o lucrare importantă a secolului al XII-lea), Papa Silvestru al II-lea (999–1003) a fost implicat într-o relație cu un Succubus numit Meridiana, care l-a ajutat să obțină rangul cel mai înalt din Biserica Catolică. 

Înainte să moară, el și-a mărturisit aceste păcate și s-a pocăit.

Trebuie menționat, totuși, că Walter Mapes obișnuia să călătorească mult și și-a petrecut o bună parte din viață în regiuni precum Canterbury, Paris, Roma și la mai multe curți regale și nobile din Europa de Vest. 

Cartea lui amintită mai sus ia forma unei serii de anecdote a oamenilor și a locurilor în care a stat Mapes, oferind multe indicii despre istoria timpului său. Unele lucruri scrise acolo sunt din cunoștințele sale personale și sunt aparent fiabile, însă altele reprezintă zvonuri din popor care, ca orice zvonuri, sunt adesea departe de adevăr.

Potrivit textelor cabaliste și Școlii Rashba, cele trei regine demonice, Agrat Bat Mahlat, Naama și Eisheth Zenunim, precum și toate cohortele lor pot naște copii, cu excepția lui Lilith. 

Potrivit altor legende, copiii lui Lilith sunt numiți Lilm, iar Lilith este considerată „mama tuturor demonilor”. Conform Malleus Maleficarum (trad. Ciocanul vrăjitoarelor), scrisă de Heinrich Kramer în 1486, un Succubus colectează sămânța bărbaților atunci când ea seduce și întreține relațiile sexuale. 

Incubi sau demonii de sex masculin utilizează apoi materialul seminal pentru înseminarea femeilor victime. Astfel se explică de ce demonii pot face copii, în ciuda credințelor tradiționale cum că aceștia nu pot să se reproducă. 

Copiii demonilor, numiți „cambioni”, se presupune a fi cei care s-au născut deformați, sau sunt sensibili la influențe supranaturale. Cărțile evreiești nu explică de ce femeile însărcinate de către Incubus nu dau naștere copiilor normali, sperma Incubusului fiind, de fapt, umană.

Al Basti

Al Basti sau Al Kardai este un spirit antic de sex feminin, personificare a vinovăției. Referiri la Al Basti găsim în folclorul popoarelor așezate de-a lungul Munților Caucaz. 

O variație a mitului lui Al Basti se întinde înapoi în timp până în mitologia sumeriană, acesta fiind unul dintre numele lui Lilith, prima soție a lui Adam, alungată din paradis pentru necredința și nesupunerea ei. Astfel, cu mici diferențe regionale, mitul lui Al Basti este similar cu cel al lui Lilith.

În folclorul turc Al Basti este adesea identificat cu un moroi, cu Succubus ori cu diverse alte spirite cu chip de femei și le provoacă vise erotice bărbaților. 

Diferența este că Al Basti nu e tocmai un spirit sexual ca și Succubus, ci mai degrabă ea vizitează pe cei cu sufletele încărcate de păcat, de vină, sau pe cei ce provin din familiile celor care au comis crime sângeroase ce au rămas nedescoperite și nepedepsite.

Conform academicianului Özhan Öztürk cei vizitați de Al Basti se trezesc cu febră puternică. Al Basti este cunoscută și prin faptul că fură caii, care sunt găsiți spre dimineață transpirați și extenuați, nefiind buni de lucru pentru o zi întreagă. 

Datorită chinurilor provocate ea mai este cunoscută și ca Mama Roșie sau Doamna Roșie.

În folclorul armean există altă referire la Al Basti numită simplu Al. Acest demon orbește copiii din burta mamelor și produce avorturi femeilor gravide care au săvârșit crime ce au rămas nepedepsite. 

Ea apare învăluită în flăcări, cu șerpi în loc de păr, dinți de oțel și unghii precum niște gheare. Se spune că ar exista o legendă similară și în Afganistan.

Demonii sexuali au bântuit oamenii încă din Antichitate

Sfântul Augustin (a doua jumătate a sec. IV – prima jumătate a sec. V), în lucrarea De Trinitate, ne avertizează că demonii pot lua sămânța muritorilor, folosind-o pentru a obține copii.

Sfântul Caesarius din Arles (sfârșit de secol V – început de secol VI), în Dialoguri, relatează cazul unui bărbat din Leyden asaltat în mod repetat de un Succubus și izbăvit prin Sacra Confesiune.

Walafrid Strabon (sec. IX), în comentariile sale asupra Exodului, consideră că diavolii pot colecta sămânța bărbaților, folosind-o la zămislirea a tot felul de specii.

Am vorbit mai sus de Walter Mapes (De Nugis Curialium, sec. al XII-lea) conform căruia, Papa Silvester II (sfârșitul sec. X – începutul sec. XI) a păcătuit cu un Succubus numit Meridiana, care a apărut după ce Silvester fusese respins de dragostea lui muritoare și l-a ajutat să ajungă pe tron. 

Mapes susține că Papa a mărturisit toate acestea pe patul de moarte. De altfel, moartea lui Silvester ține și ea de domeniul misterului și al legendei, spunându-se că, neascultând sfatul Meridianei, Papa a fost mutilat de Diavol chiar în timp ce oficia serviciul religios, Stapânul Întunericului scoțându-i ochii și dându-i demonilor să se joace cu ei în incinta Bisericii. 

Căindu-se, Silvester și-a tăiat mâna și limba, lăsând înainte vorba cardinalilor să-i desfacă trupul în bucăți și să le împrăștie prin oraș. Certă este însă doar inscripția de pe mormântul sau: „Acest loc va da la iveală, la venirea Domnului, membrele ciopârțite ale lui Silvester”.

În 1468, în Bologna, documentele oficiale menționează condamnarea la moarte a unui bărbat care întreținea un bordel cu Succubi, cărora le procura victime ca sacrificiu.

Johannes Nider, în Formicarius (1475), vorbește despre prostituatele care își ofereau serviciile în timpul Conciliului de la Constance (în actuala Germanie), cea mai căutată fiind o fată despre care se știa că este de fapt un Succubus.

În Malleus Maleficarum (1486), inchizitorii Kramer și Sprenger menționează cazul unui bărbat din Koblenz, obligat de un astfel de demon, spre dezgustul său, să păcătuiască de numeroase ori sub ochii îngroziți ai soției sale și chiar ai prietenilor sosiți în ajutor.

În secolul XV: dominicanul Jordanes de Bergamo povestește că episcopul de Verona, celebrul umanist Ermolao Barbaro, i-ar fi raportat cazul unui om care a avut vreme de 15 ani un Succubus ca amantă, iar povești de acest gen sunt prezente din abundență în literatura de vrăjitorie.

Tot în secolul al XV-lea, Pico della Mirandola menționează un bărbat care a avut timp de 40 de ani relații cu un Succubus și a preferat să moară în închisoare decât să renunțe la „amanta” lui.

În secolul al XVI-lea, documentele epocii vorbesc despre episcopul de Aberdeen, care a salvat un tânăr maltratat de un Succubus, iar magistratul Nicholas Remy consemnează cazul unui bărbat condamnat pentru vrăjitorie care, întrebat cum a căzut în acest păcat, mărturisește că a fost atras de un demon-femeie.

În 1628, a fost executat în cadrul Procesului de la Bamberg primarul Johannes Junnius, după ce a mărturisit că a fost sedus de un Succubus, obligat să renunțe la Dumnezeu și să-l recunoască pe Diavol.

În același an, Mario Guazzo scrie în Compendium Maleficarum cazul unui cuplu care a procurat un Succubus pentru fiul lor, cu scopul de a-l iniția în tainele erotismului. 

Băiatul s-a dovedit foarte încântat de cadou, deși femeia adusă avea copite; însă actul sexual propriu-zis s-a dovedit traumatizant, penetrarea fiind asemănată cu „pătrunderea într-o cavernă de gheață” (comparație pe care o vom întâlni în multe mărturisiri de acest gen).

În 1685, George Sinclair publica Satan’s Invisible World Discovered, notând execuția în 1655 a lui William Barton, care s-ar fi culcat cu Diavolul apărut sub forma unei frumoase femei de origine nobilă.

În The Secret Commonwealth (1691), Robert Kirk declara că în Scoția sunt raportate numeroase manifestări ale demonilor numiți Succubus.

Sinistrari de Ameno (sec. XVII – începutul sec. XVIII), în De Daemonialitate et Incubis et Succubis, tratează pe larg problema Diavolului care folosește trupuri umane sau construiește trupuri din alte materiale pentru a face sex cu bărbați și femei.

O întâlnire traumatizantă cu un Succubus pretinde a fi avut și scriitorul francez J. K. Huysmans (sec. XIX – începutul sec. XX), pe când se afla la o mănăstire.

Chiar și în zilele noastre sunt raportate numeroase cazuri ale vizitei acestei stranii și îndoielnice creaturi (se pare că 50% din populația globului a experimentat măcar o dată o astfel de vizită). 
Psihologul britanic Stan Gouch relatează în lucrarea sa Creatures From The Inner Space (1984) cazul fostului polițist Martyn Pryer, atacat de un Succubus în somn.

Succubus în scrierile lui Ioan Petru Culianu

În lucrarea Eros și magie în Renaștere, Ioan Petru Culianu spune că neoplatonicienii distingeau demonii benefici – care locuiau în zonele superioare ale aerului, de demonii malefici – ce locuiau aproape de pământ.

Pentru platonicianul creștin Mihail Psellos, toți demonii sunt răi. Ca și îngerii, ei dispun de un corp preumatic foarte subțiat, diafan. Dar, în timp ce corpul îngerilor este strălucitor, corpul demonilor este întunecat. 

Acest Psellos spune că a fost inițiat într-o doctrină ciudată a demonilor de un eremit pe nume Marc din Chersones. Acesta susținea că toți demonii sunt capabili să slobozească sămânța și să se nască în trupuri de animale. 

Sunt prevăzuți cu membre și, din moment ce se hrănesc, pot și excreta. Alimentele lor sunt spiritul și umorile, pe care le inhalează și le absorb ca niște bureți. Marc, specialistul în demonologie, cunoaște mai multe feluri de demoni:

Tot aerul de deasupra și dimprejurul nostru, tot pământul, marea și adâncurile pământului sunt pline de demoni.

Există șase categorii: demonii care locuiesc în focul învecinat cu zona superioară a aerului (demonii sublunari), demonii aerieni, tereștri, acvatici, subterani și cei „care fug de lumină, invizibili, complet tenebroși, provocând în mod violent distrugere prin pasiuni reci”.

Culianu mai spune că acțiunile demonilor sublunari, aerieni și tereștri, sunt exclusiv spirituale, în timp ce acțiunea celorlalți demoni este materială. 

Primii se axează „să depraveze sufletul prin fantezii și cogitațiuni” (în special cei aerieni și cei tereștri provoacă fantezii erotice). 

Potrivit lui Mihail Psellos, toate acestea sunt ușor de explicat, deoarece demonii, având o esență pneumatică, pot asuma toate formele și culorile pe care le vor, arătându-se spiritului uman sub aparențe înșelătoare:

Luând aceste forme, ne inspiră multe acțiuni și hotărâri și ne sugerează multe sfaturi. Suscită în noi memoria voluptăților trecute și, stimulând frecvent, în stare de veghe ori de vis, simulacre de pasiuni, excitându-ne chiar în zona inghinală și provocându-ne, ei lasă să le fie folosite corpurile în acuplări vătămătoare, mai ales dacă suntem predispuși la aceasta prin propriile noastre umori calde și umede.

Această doctrină a Succubilor și a Incubilor a încins spiritele pâna în secolul al XVIII-lea, provocând dezbateri aprige.

Deși admite că demonii pot simula posesia organelor sexuale masculine, eremitul Marc din Chersones crede că toți demonii sunt de genul feminin dar nu au o formă fixă, fiind capabili să se metamorfozeze.

Experiențe îngrozitoare descrise în Malleus Maleficarum

Specialiștii în vrăjitorie din secolul XV și până la sfârșitul secolului XVIII nu sunt cu toții convinși că demonii pot slobozi sămânța și procrea, deși tratatele semioficiale precum Malleus Maleficarum (1486) și summa iezuitului Martin Antoine Del Rio, apărută la finele secolului al XVI-lea, Disquisitionum magicarum libri sex, sunt de această părere.

Așa cum am menționat și mai sus cu referire la textele cabaliștilor, opinia cea mai răspândită poate, emisă de Jean Vineti, inchizitor din Carcassonne, în Traite contre ceux qui invoquent les demons consideră că demonii sunt transsexuali. Funcționând ca Succubi față de un bărbat, îi culeg sperma și o depun ulterior în vaginul unei femei față de care acționează ca Incubi. 

Totuși nu se explică de ce nu se nasc copii normali, din moment ce, practic, se folosește sămânța oamenilor. 

Oricum, această părere era împărtășită și de preotul Alphonso Da Spina, conform căruia, călugărițele care au relații cu Incubi se trezesc din somn „pângărite ca și cum ar fi făcut dragoste cu un mascul”.

Pierre Naude era convins că aproape toate vrăjitoarele au Incubi, iar vrăjitorii Succubi, și de asemenea că au relații cu cadavrele însuflețite de diavolii lor de casă. 

Jean Bodin scrie în Demonomanie des Sorciers (Paris, 1580) că Succubilor li se spune în Valois și Picardie, „coche-mares”.

Au fost consemnate relatări în legătură cu femei care, în urma raporturilor lor cu demonii, au dat naștere la tot felul de animale (leu, câine, pisică etc). 

Cazul cel mai interesant, care apare în Daemonomagia lui Philip Ludwig Elich este acela al unei femei care, cuplându-se după toate probabilitățile cu un demon în formă de cocoș, făcea zilnic ouă.

Această problemă a procreării demonilor suscita un mare interes chiar și în secolul XVIII. Există o disertație academică a lui Johann Klein datând din 19 noiembrie 1698 și care a fost retipărită în 1731 sub titlul: Examen juridicum judicialis Lamiarum Confessionis se ex nefando cum Satana coitu prolem suscipisse humanum. 

J. Klein considera că demonii pot avea copii cu pământencele:

În procesele-verbale judiciare se pot citi mărturisiri ale vrăjitoarelor că ele își procurau mai mare plăcere din organele indecente ale lui Satan, având execrabile relații cu acest Spirit impurissim, decât din coabitarea licită cu bărbații lor legitimi, deși nu întotdeauna se delectau cu efectul acestor detestabile depravări. Deseori s-a întâmplat ca din acest raport odios și sodomit ele să fi dat naștere la copii vii.

Ludovic Maria Sinistrari de Ameno, în tratatul său De Daemonialitate et Incubis et Succubis, scris către final de secol XVII, spune că Incubi și Succubi nu sunt demoni, ci ființe numite în franceză „follets”, în italiană „folletti” și în spaniolă „duendes”. Nu sunt spirite împotriva religiei creștine, dar pur și simplu au o plăcere nebună de a acționa împotriva castității. 

Sinistrari de Ameno vine cu o teză contrară ideii de transsexualitate la Succubus și Incubus. El spune că aceștia sunt capabili prin ei înșiși să slobozească sămânța; după relații cu genul uman, rezultă creaturi cu aparență umană, înzestrate cu un suflet ce poate fi salvat sau damnat, prevăzute cu un corp subtil, având o longevitate cu mult superioară aceleia a omului. 

Ei își pot dilata sau contracta trupul după cum doresc și pot trece prin interstițiile materiei, de asemenea pot forma societăți organizate având guverne și cetăți.

Nicolas Remy (Nicolaus Remigius), poet și consilier privat al ducelui de Lorena, autor al tratatului Daemonolatria, ex judiciis capitalibus nongentorum plus minus hominum qui sortilegii crimen intra annos quindecim in Lotharingia capite luerunt (Lyon, 1595), a studiat vreme de 15 ani aproximativ 900 de procese de vrăjitoare și scrie niște lucruri interesante legate de demonologia erotică:

Toți cei care au avut relații sexuale cu Incubi sau cu Succubi declară în unanimitate că e greu de închipuit ori de descris ceva mai respingător și mai ingrat. Petrone Armentaire declara că, de cum o strângea în brațe pe Abrahel a sa, toate mădularele-i deveneau rigide. Iar Hennezel afirma că Scuatzeburg a sa (acestea erau numele Succubilor) îi dădea impresia că are o gaură înghețată [în loc de vagin] și că trebuia s-o abandoneze fără să cunoască orgasmul. Cât despre vrăjitoare, ele declară că organele virile ale demonilor sunt atât de groase și tari, încât e imposibil să și le introducă fără o durere atroce. Alice Drigee arăta cu degetul adunării cu cât depășea în lungime penisul în erecție al demonului ei farmecele unui băiat de bucătărie și informa că acela n-avea nici scrot, nici testicule. Cât o privește pe Claudine Fellee, se pricepuse să evite durerea zvâcnitoare a raportului printr-o mișcare de rotație pe care-o efectua adesea ca să-și introducă acea masă în erecție pe care nici o femeie, de orice capacitate, n-ar fi putut-o conține. Nefericitele se plâng foarte des că demonul le sufocă, dar niciodată n-au putut să pună capăt acestei situații. Și cu toate acestea, unele ating orgasmul în îmbrățișarea rece și execrabilă.

Călugărul franciscan Lodovico Maria Sinistrari, consultor al Tribunalului Suprem al Prea Sfintei Inchiziții din Roma, a scris un tratat despre demoni care, deși n-a fost publicat înainte de 1875, reflectă o importantă schimbare în doctrina profesată de Biserică. 

Sinistrari nu încearcă să-i dezvinovățească pe demoni, însă, el crede că Incubi și Succubi nu aduc nici un fel de daune religiei și, prin urmare, relațiile cu ei sunt numai un păcat carnal, nu un sacrilegiu. Incubi și Succubi nu sunt interesați de probleme religioase, ci aparțin unui neam subtil de creaturi raționale care pot lua chip de om și care sunt înspăimântător de lubrice. 

Apropierea lor de bărbați sau de femei nu constituie un sacrilegiu, ci e doar un păcat contra castității. Sinistrari este perfect conștient de consecințele explozive ale acestei descoperiri; de aceea el prezintă chestiunea cu multă prudență, având grijă să nu contrazică niciodată înaltele autorități în materie. 

Cu toate acestea, el credea că o parte importantă a imaginației omenești, și anume imaginația erotică, era pusă la adăpost de brațul răzbunător al religiei.

Un vechi document pe care l-au citat oameni importanți ai vremii, și care se bucura de autoritate, însă nu se știe dacă este tocmai un document real, sau un fals al vremii, se numește Canon sau Capitulum Episcopi; această scriere nu nega nici existența diavolului, nici pe aceea a vrăjitoarelor. 

Însă avea o poziție extrem de originală pentru acea vreme, deoarece considera că faptele ce țin de vrăjitorie (sabat, zbor magic) efectuate de „femei rele, pervertite de diavol” erau niște „iluzii și fantasme demonice”. 

Practic, Canonul nega orice realitate fizică halucinațiilor vrăjitoarelor:

Cine este atât de stupid și ușuratic ca să creadă că toate aceste lucruri ce se petrec numai în spirit s-ar petrece cu adevărat în trup?

Halucinațiile vrăjitoarelor

O istorie spusă de Nider în Formicarius explică felul în care se formau halucinațiile în mintea vrăjitoarelor. Astfel, Nider povestește că un dominican, întâlnind-o pe una din acele „mulierculae” ce pretindea că zboară la sabat împreună cu cortegiul Dianei (Sancta Diana, zeița silvestră), îi ceru permisiunea să asiste la acest pretins zbor al ei. 

Astfel el a văzut că femeia „își unse trupul cu o pomadă”, apoi spuse niște cuvinte stranii și adormi brusc într-un somn extrem de agitat, încât se rostogoli din pat și se lovi cu capul de podea. La trezire, ea era convinsă că vizitase ținuturi îndepărtate și se miră când călugărul dominican îi spuse ca a dormit.

Numele de „pixidariae” și „baculariae” ce li se dădeau vrăjitoarelor atestă importanța pe care o aveau în practicile lor, cutia cu unsoare (pomadă) și coada de mătură. Jordanes de Bergamo spune explicit că ele încălecau un baston uns cu pomadă sau că-și foloseau unsoarea la subsuori. Iar aceste unsori erau făcute din plante halucinogene.

Astfel, sunt cunoscute mai multe rețete de astfel de unsori „magice” ce conțin, alături de diferite ingrediente și compuși activi extrași din plante aparținând în cea mai mare parte familiei Solanaceelor, precum Datura stramonium, Hyoscyamus niger, Atropa belladonna, omagul, Solanum nigrum, Physalis somnifera, Helleborus niger sau Cannabis indica, folosite separat sau în combinații de două ori trei la un loc. 

Dintre aceste puternice narcotice și halucinogene, cel mai des erau folosite cele precum Datura (numit în franceză și „Herbe des Magiciens” sau „Herbe des Sorciers” sau chiar „Herbe du Diable”) și Solanum nigrum („Herbe des Magiciens”, „Verjus du Diable”).

Biserica nu ignora relația cauzală dintre folosirea unsorilor făcute din extrase de plante și fenomenul vrăjitoriei. 

În 1528, Conciliul provincial din Bourges a hotărât să îi pândească pe culegătorii de plante. În 1557, episcopul de Valence și de Die a dat interdicție preoților de a mai împărtăși culegătorii de plante.

Nu poate fi neglijată importanța cozii de mătură în ansamblul practicilor vrăjitoarelor. Mai multe izvoare ne informează ca acea coadă de mătură era unsa cu unsoarea lor specială. 

În multe gravuri ale secolului XVI se văd vrăjitoare goale „decolând” cu măturile. Extrasele de Solanacee au fix această particularitate ca sunt absorbite de piele, pătrunzând în organism, unde devin imediat active. Zonele cele mai sensibile ale corpului sunt tocmai vulva la femei și subsorile.

Ipoteza conform căreia vrăjitorii „clasici”, a căror existență este atestată cel puțin din secolul X, nu erau decât o combinație de farmaciști empirici și de drogați, nu e nouă. 

Farmacologia actuală o consideră certitudine, iar antropologii au acceptat-o aproape unanim. Asta este ceea ce cred cercetătorii, și anume că vrăjitorii erau niște marginali de ambele sexe care forțau accesul la inconștient folosind halucinogene, și luau drept realitate ceea ce experimentau sub influența drogurilor. 

Desigur că aceasta nu explică foarte clar uniformitatea halucinațiilor vrăjitoarelor și nici existența acestor spirite/demoni în majoritatea culturilor.

Totuși, mergând pe ipoteza de mai sus, ne putem închipui măcar pe unii vrăjitori cu minți labile, drogați, înconjurați de tot soiul de fantasme cu care aveau și relații sexuale care se desfășurau grotesc. 

La vrăjitoare, vaginul era una dintre zonele cele mai solicitate chiar de absorbția drogurilor, lucru care le pricinuia cu siguranță tot felul de inflamații și infecții ce explică, foarte probabil, senzațiile caracteristice de presiune, care, însoțite de o permanentă excitație, prilejuiau vise erotice bizare. 

Durerea fizică din acea zonă, provocată de contactul cu coada de mătură și absorbția unsorii, putea da în plan fantasmagoric iluzia unui contact sexual cu un partener dotat cu un organ viril extrem de mare, câteodată solzos. 

„Răceala” organului relatată în multe din declarațiile vrăjitoarelor se explică probabil prin evaporarea rapidă a anumitor compuși din unsoare. Cât despre vrăjitorii care declarau că Sucubbus a lor avea vaginul rece (frigida specus), trebuie să fi experimentat de asemenea reacții ale diferitelor unsori cu care își dădeau pe trup.

Caracterul înghețat al membrului viril și al spermei lui Satan este una din datele constante în orice descriere erotică vrăjitorească. 

R. Christinger în Le Voyage dans l’imaginaire (Paris, 1981) spune cu privire la coada de mătură a vrăjitoarelor: 

Bățul era ținut în mână, ca toiagul pelerinului, sau strâns între coapse. Ne putem întreba în legătură cu aceasta dacă nu se folosea uneori un băț uns cu vreun produs halucinogen, pentru a provoca un orgasm urmat de halucinații. Conform unei expresii argotice care și-ar afla în acest caz întreaga-i valoare și savoare, vrăjitoarea ar fi fost atunci într-adevăr într-al nouălea cer de plăcere.

Cuplările imateriale

Greu de crezut acum, dar credința în Incubus și în Succubus a fost o credință savantă, nu doar o superstiție populară, referiri la aceste lucruri fiind consemnate în voluminoase tratate ale vremii. Iată, în câteva rânduri, ce aflăm din Istoria filozofiei oculte a lui Alexandrian.

La fel ca atâția alți învățați ai vremii, Sfântul Toma din Aquino credea și el că demonii sustrag sămânța de la bărbați, sub formă de succubi, folosind-o apoi cu femeile, sub formă de Incubi. 

Aceeași creatură diabolică putea face astfel un du-te-vino între un partener masculin și unul feminin, schimbându-și de fiecare dată înfățișarea.

Jean Bodin relatează:

În anul 1545, Magdeleine de la Croix, născută la Cordoba, în Spania, maică superioară a unei mănăstiri, văzând bănuiala călugărițelor că ea ar fi vrăjitoare și temându-se de foc dacă ar fi fost acuzată, a vrut să le-o ia înainte să o pârască, și să obțină iertarea Papei. Așa că ea a mărturisit că, de la vârsta de 12 ani, un spirit rău sub înfățișarea unui maur negru i-a cerut cinstea, lucru la care ea s-a învoit și a continuat 30 de ani și mai bine, culcându-se cu el.  Ea a obținut iertarea Papei Paul al III-lea, căindu-se așa cum spunea.

Un preot octogenar, Benedetto Berna, a avut mai puțin noroc. El a fost condamnat la ardere pe rug după ce mărturisise că se împerechea de 40 de ani cu un Succubus numit Hermione, care-l însoțea peste tot fără ca nimeni să își dea seama.

Incubi și Succubi puteau lua aspectul animalelor. Din acest motiv, două femei au fost arse, la Toulouse și la Paris, dovedindu-se că se împreunau cu un câine.

Nașteri monstruoase

Problema de a afla dacă din aceste împreunări fantastice se nășteau copii a fost dezbătută în fața împăratului Sigismund de Austria, răspunsurile fiind consemnate în 1489 de Ulrich Molitor, doctor în drept din orașul Konstanz, în lucrarea De Lamiis et phitonicis mulieribus (Despre vrăjitoare și despre ghicitoare). 

Lucrul era deja admis pentru Incubi:

Din împreunarea demonului Incub cu o femeie, poate, uneori, să se nască ceva; dar atunci, demonul nu este adevăratul tată, ci bărbatul de la care demonul a luat sămânța.

Dacă o femeie dă naștere unui copil care seamănă cu vecinul ei, acesta nu este întotdeauna responsabil, deoarece se considera că un demon a putut să-i ia sperma în timpul somnului ca să facă o inseminare artificială femeii. 

Incubi pot de asemenea să lase grea și o fecioară, când este adormită, punându-i în jurul sexului „o fecundă și adevărată sămânță luată de aiurea”, dar „ei nu pot să facă în așa fel ca fecioria să i se păstreze la naștere”.

Problema se punea și invers, dacă o Succubus putea rămâne însărcinată cu un bărbat. Del Rio susținea că da și spunea că Succubi concep „copiii, numiți în mod obișnuit cambioni, despre care se spune că secătuiesc trei sau patru doici, fiind totuși foarte greoi, și care, în cele din urmă, după câțiva ani, se fac nevăzuți și dispar”. În Colocvii, Luther preciza că progenitura unei Succubus nu trăiește mai mult de șapte ani.

Boguet a vorbit de o mamă „care, în anul 1531, a scos din același pântece mai întâi un cap de bărbat înfășurat într-o față de pernă, după care un șarpe cu două picioare și, în al treilea rând, un purcel întreg”. 

Însă aceste nașteri monstruoase nu erau întotdeauna atribuite copulației cu demoni ci „abundenței materiei” și „puterii imaginative a femeii”. 

A propos de asta, existau acele superstiții conform cărora, în timpul sarcinii femeile trebuiau să vadă și să gândească numai lucruri plăcute și frumoase ca fătul să fie armonios, frumos.

Teoria raporturilor sexuale ale bărbatului cu creaturi supranaturale a început să devină mai puțin dramatică la finele secolului XVII, când abatele Nicolas Montfaucon de Villars a publicat Le Comte de Gabalis în care redă revelațiile unui Rosa-Crucian care i-a spus: 

Trebuie să renunți la orice legătură carnală cu femeile, nu din castitate, ci pentru a te păstra pentru iubitele invizibile, care aparțin popoarelor focului, ale apei, ale cerului și ale pământului. Elementele (aerul, apa, focul, pământul) sunt locuite de creaturi perfecte, cunoașterea lor și legăturile cu ele fiind înlăturate pentru mult prea nefericita sa posteritate de păcatul nefericitului Adam. Astfel, pământul este plin, până aproape de centrul său de gnomi, aerul este plin de silfide iar focul de salamandre, fluviile și mările adăpostind nimfe. Pe scurt, suntem înconjurați de o cohortă de neamuri cu chip uman ale căror fiice încântătoare îi justifică sfatul Rosa-Cruceanului: Renunțați la inutilele și neînsemnatele plăceri care se pot afla cu femeile; cea mai frumoasă dintre ele este îngrozitor de urâtă pe lângă ultima dintre silfide.

Gabalis mai precizează că „ele nu cer bărbatului decât să se abțină de la femei, ale căror defecte le sunt nesuferite, și că ne dau voie să iubim câte dintre ele voim”.

Aceste lucruri par pură fantezie, însă ele apar descrise în lucrări ale unor oameni considerați savanți la acea vreme. 

De exemplu, în secolul XI, călugărul bizantin Michael Psellos elaborează lucrarea Peri energeias daimonon (care a apărut tradusă în latină la Paris), în care descrie aceste 4 feluri de spirite elementale. 

Scriitorul francez Montfaucon de Villars scrie Le Comte de Gabalis, reeditată în 1734 de părintele Androl, care i-a adăugat paragrafe despre „geniile care ajută”, a influențat mulți ocultiști. Un alt scriitor francez, Boyer d’Argens, s-a inspirat din ea în ale sale Lettres cabalistiques (1769-1770), în care era vorba despre o corespondență între spirite elementare, Astarot și doi cabaliști care se ocupau de treburile din lumea invizibilă. 

Jacques Cazotte a găsit și el o temă de inspirație pentru romanul său, Le diable amoureux (1772).

Un Succubus pe nume Sophia

Un nou mod de cuplare invizibilă are loc cu o femeie imaterială numită Sophia. 

Această femeie, adorată chiar mai mult decât Fecioara Maria de filozofii din școala lui Jacob Boehme, apare în schimbul de scrisori dintre Louis Claude de Saint-Martin, Amboise și colonelul Kirchberger. 

Straniu, însă acest gen de preocupări cu referire la aceste spirite demonice era încă în vogă în vremea Terorii Iacobine (este perioada revoluției franceze care a culminat cu dictatura lui Robespierre, care își eliminase foștii camarazi de luptă, și cu instituirea Comitetului Salvării Publice; s-a încheiat odată cu încetarea puterii Directoratului după executarea lui Robespierre, marcând sfârșitul Revoluției franceze). 

În acea corespondență, colonelul Kirchberger relatează întâmplările lui Johann Georg Gichtel, un editor german refugiat la Amsterdam, care respingea toate femeile ce doreau să se căsătorească cu el, deoarece se dedica invizibilei Sophia, care i s-a arătat în ziua de Crăciun a anului 1673. 

El descrie că această fecioară era strălucitoare și cerească. În această „întrevedere” ea l-a acceptat drept soț și nunta s-a consumat în niște plăceri ce nu pot fi exprimate prin cuvinte. 

Căsătorit cu Sophia, aceasta l-a făcut să spere că îi va dărui o progenitură spirituală, și locuia cu ea „în străfundul luminos interior”. Gichtel conversa zilnic cu ea; Sophia avea un limbaj fără cuvinte exterioare și fără vibrația aerului și care nu semăna cu niciun limbaj omenesc; totuși el i-a înțeles limbajul. 

Ea l-a călăuzit, i-a revelat lucruri uimitoare despre natură și suflet și l-a determinat să editeze operele lui Jacob Boehme.

Raadt, un savant care-l vedea des pe Gichtel, s-a îndrăgostit de Sophia și, împreună cu soția sa, și-a impus „circumcizia spirituală” pentru a merita să vadă această entitate. 

Ea a lăsat să cadă câteva raze din înfățișarea sa în calitățile terestre ale sufletelor lor. 

În jurul lui Gichtel s-a format Societatea Celor Treizeci, toți adorând-o pe Sophia și beneficiind de favorurile ei, ceea ce l-a făcut să remarce „cât de doritor este spiritul astral de a se bucura de patul nupțial al Sophiei”. 

În 1682, între cei Treizeci au intervenit neînțelegeri, iar un tânăr comerciant din Frankfurt, Ubersfeld, care a publicat scrisorile lui Gichtel, s-a dus să-l vadă și a decis să rămână cu el, ca discipol. 

„La sosirea lui, Sophia s-a manifestat în al treilea principiu celor doi prieteni, în felul cel mai glorios”. Ubersfeld a primit-o pe Sophia ca mireasă și „a fost ridicat la gradele cele mai sublime”.

Se înțelege că această Sophia este poligamă și se împarte între toți prietenii ei cu condiția ca ei să fie inițiați. Ea poate fi chiar soția cerească a unei femei, deoarece prima viziune avută de mistica Jane Leade din Anglia, a fost viziunea Sophiei care i s-a manifestat fizic. 

Saint-Martin spune despre nunta lui Gichtel cu Sophia: 

Totul poartă pecetea adevărului. Dacă am fi fost unul lângă altul aș avea și o poveste de căsătorie să vă istorisesc, în care aceeași evoluție a fost urmată de mine, deși sub altă formă.

Astfel, principiul uniunilor de dragoste cu o ființă din cealaltă lume a suferit o evoluție în care, într-un prim timp și sub influența creștinismului, ele au fost legate de Incubus și Succubus. 

Dar în secolul al XIX-lea, credința în Incubus și Succubus a fost contestată de teologi, precum părintele Debreyene care, pentru a scuza ciudatele idei ale Părinților Bisericii, a spus că acestea erau „mai puțin propriile lor erori, cât erorile secolului lor”.

Totuși, ca o reminiscență a Gnozei, s-a căutat unirea cu Sophia și mijloacele de a o materializa. 

Cu aceste lucruri s-au îndeletnicit ocultiștii moderni, de exemplu cei din școala lui Myriam, animată, după cel de-al Doilea Război Mondial, la Roma, de Kremmerz, ai cărei adepți, în stare de „mag” (extaz activ), se străduiau să îmbrățișeze o femeie fluidică, Myriam, produsă prin concentrarea lor mentală colectivă.

O analiză a fenomenului Succubus

Anumite studii în demonologie realizate la Institutul Vatican arată că Succubus operează atât în plan eteric – adică în vis, cât și în plan fizic, și că demonii nu au nici o legătură – nici cu Succubus, nici cu Incubus. 

Succubi și Incubi reprezintă de fapt o formă de viață energetică. Acesteia i s-a refuzat dreptul la încarnare, iar această formă de energie intră în simbioză cu corpul vital al cuiva, însă doar în urma unui accept al acestuia, care de multe ori se petrece în gând.

Gazda nu va fi niciodată pe deplin conștientă de existența simbiotului, iar de la apariția acestuia personalitatea gazdei se va modifica destul de rapid în funcție de tipul simbiotului. 

Aceste ființe energetice se hrănesc cu energie sublimată, secătuind gazda de puteri. Apoi simbiotul așteaptă reîncărcarea corpului gazdă. Cu cât energia suptă este mai subtilă, adică de o calitate superioară, cu atât simbiotul devine mai puternic.

Sunt două tipuri de Succubus: 

• Succubus cu polarizare pozitivă 
• Succubus cu polarizare negativă

Primul timp de Succubus, cel polarizat pozitiv este diurnă, energetică, extatică, seducătoare prin a fi plină de viață, debordând de energie și umor, cu poftă de chef și dans, comportament ușor haotic, care-și vrăjește victima implacabil prin a-i aduce aminte de cât de frumoasă este viața și cât de mult respectivul a trăit parcă degeaba.

Poate fi o femeie extrem de senzuală, sau poate fi un vârf intelectual/cultural, poate fi o femeie care excelează în domeniul de interes al potențialei victime. 

Acest Succubus oferă promisiunea aventurii. Preferă să sugă o dată și mult, dispărând apoi în cețurile de unde a venit, neavând răbdarea de a-și aștepta victima să se refacă energetic pentru a-i mai suge o dată energia. 

Când energia astfel obținută e pe terminate, pornește după o nouă victimă. Nu fiecare om generează energie de aceeași calitate, ba dimpotrivă.

Majoritatea oamenilor au un câmp energetic extrem de slab, neîntărit de dezvoltarea intelectuală sau de rafinarea dorințelor în plan emoțional. E ca și cum te-ai hrăni cu popcorn. Crănțăne, e sărat, dar după ce se termină filmul nu-ți mai trebuie.

Astfel, targetul unei Succubus este limitat. Cu cât țintește mai sus, cu atât riscă mai mult, pentru că dacă o potențială victimă se dovedește a fi mai puternică, Succubus se trezește transformată din agresor în sclav, fără ca victima puternică să aibă habar de asta. 

Se pare că unii oameni pot „îmblânzi”/poseda un Succubus.

Al doilea tip de Succubus, cel polarizat negativ, apare drept o femeie de o frumusețe stranie, o femeie mereu suferindă, melancolică, deprimată, cu ochii mereu umezi, de o tristețe dezarmantă, care așteaptă un salvator.

Aceste femei n-au fost mereu așa, și dacă le întrebi nu știu exact de ce și când a avut loc schimbarea de personalitate. Femei nocturne, fragile, poetice, parcă lipsite de vlagă, cu pielea translucidă, mereu expuse problemelor de sănătate, mereu tăcute. 

Când salvatorul apare, sug doar vârfurile energetice, încet și cu metodă, astfel victima nu obosește niciodată vizibil.

Se hrănesc cu orice tip de energie superioară, folosind timpul pentru a o pândi. Energia lor preferată vine din gama de emoții a suferinței, a dorului. Pentru că un Succubus polarizat negativ reușește să înlănțuie victima chiar și de departe, tipul de stare emoțională pe care se bazează este lingoarea, o stare sufletească maladivă și grea care denumea cândva febra tifoidă.

Femeile posedate de această formă energetică de Succubus vor să fie iubite. Sunt personalități extrem de complexe, astfel greu de prins pe picior greșit și de înlănțuit. 

Când victima evadează – ceva aproape imposibil – simbiotul obține atâta energie cât poate de departe, prin lingoare; însă lipsit de hrană de calitate, își devorează energetic gazda, puțin câte puțin, lăsând-o expusă necazurilor de tot felul. Și dacă nu apare o sursă nouă de energie, gazda e în pericol.

Acest tip de Succubus, care își bazează existența pe desfășurare în timp, folosește în mod natural o vrajă de camuflare, aplicată atât gazdei cât și victimei. E o vrajă primară, nerafinată, astfel extrem de eficientă plin simplitatea ei.

Cum nu doar Succubi o folosesc, ci multă lume pestriță, e bine de știut că trei zile de post negru, adică apă peste zi și ceva pâine la lăsarea întunericului, pot revela lucruri. Chiar dacă nu într-o formă inteligibilă rațional, cu siguranță o eliberare de ceva, ceva neclar.

Poate gazda să scape de simbiot? Nu, pentru că acesta a primit permisiune pentru a se lega. Poate gazda să-și facă viața mai suportabilă?

Da, încercând să comunice cu simbiotul. Simbioții ăștia nu sunt personaje negative; sunt forme de viață diferite de noi, atâta tot. 

Dacă lăsăm la o parte latura lor „vampirică”, descoperim un spirit extrem de inteligent, care poate remodela gazda în întregime într-o cheie a lumilor superioare, accesibile simbiotului însă nu și gazdei. Din păcate, însă, gazda își pierde pentru totdeauna dreptul și abilitatea de a evolua pe căile umane naturale.

Succubus și Incubus, două fețe ale aceleiași monezi, sunt doar unii dintre vizitatorii viselor și realităților noastre. Ele iau ceva de la noi și nu ne lasă nimic în schimb, ei dau ceva valoros, însă extrem de instabil.

Există multe și variate feluri de simbioți, dintre care majoritatea ne sunt mai degrabă favorabili, aducându-ne un plus de valoare înspre devenirea noastră. 

Unul dintre ei se hrănește cu creativitatea noastră, însă stimulând-o permanent. Nu-l vom simți vreodată. 

Sunt unii simbioți mici, cât o monedă, a căror prezență de fapt ne onorează, sunt alți simbioți care veghează la sănătatea noastră fizică, hrănindu-se cu celulele ce ar putea deveni periculoase, sunt simbioți a căror putere este aceea de a mângâia sufletește, de a alina, care se hrănesc din revenirea noastră la viață, energie puternică și profundă. 

Altfel spus, suntem ajutați de tot felul de forme de energie și în tot felul de moduri la care nu ne-am fi gândit vreodată.

O posibilă explicație științifică - paralizia în somn

Unii cercetători cred că aceste legende legate de întâlnirile cu Succubus sunt similare și provocate de aceleași cauze ca și fenomenul contemporan de răpiri (de către extratereștri), și anume de paralizia din somn. 

De aceea s-a sugerat că întâlnirile dintre bărbați și Succubus ar fi fost de fapt simptome ale paraliziei în somn. Această paralizie fiind însoțită de halucinații cu creaturi prezente în subconștientul colectiv, și care, de fapt, provin din cultura contemporană a victimelor. 

Aceasta poate explica modificarea înfățișării demonilor Succubi în timp, de la înfățișarea îngrozitoare din trecut, până la apariția senzuală din zilele noastre.

Unii sceptici sunt de părere că trăirile experimentate de unii oameni (deloc puțini), reprezintă factorul imaginației sau al efectului paraliziei în somn, când persoana nu s-a trezit în totalitate ci continuă să vadă, sa simtă imagini și trăiri ale visului pe care creierul le procesează.

Explicația științifică este starea de paralizie somnolentă, însoțită de halucinații hipnopompice sau hipnagogice, de un acut simț al pericolului și de o senzație de extracorporalizare, toate datorate trezirii creierului în timpul unui stadiu de mișcări rapide ale ochiului în vis, ceea ce face ca trupul să rămână paralizat, deși persoana e perfect conștientă.