Ce este radiestezia? Abilitatea incredibilă pe care foarte puțini oameni o posedă

De cele mai multe ori, radiestezia este folosită pentru a descoperi sursele de apă și minereuri, dar a fost utilizată și pentru descoperirea unor obiecte sau chiar a unor oameni. 

Localizarea unor oameni, artefacte sau substanțe prin folosirea hărților, fotografiilor sau entităților fizice, se numără printre cele mai populare aplicații ale radiesteziei.

Ce este radiestezia?

Radiestezia este o presupusa abilitate a corpului uman de a percepe radiațiile electromagnetice și semnele infoenergetice. 

Radiestezia pretinde că permite găsirea de cu ajutorul unor instrumente de formă specială, fie din lemn (de alun la vechii fântânari), fie din metal (sârmă de cupru, oțel, argint). 

Radiestezia este acea abilitate corpului omenesc de a percepe radiațiile electromagnetice, semnele infoenergetice. Cuvântul vine din latinescul radios care înseamnă „radiații” și grecescul esthesia care înseamnă „sensibilitate”.

Prin intermediul radiesteziei, cei care pretind că au această abilitate extraordinară, pot să identifice surse de apă subterană, țiței, zăcăminte de metale, obiecte ascunse, pietre prețioase, precum și anomaliile biologice și/sau patogene ale scoarței terestre.

Cum funcționează radiestezia?

Metodele implicate variază rareori. Radiesteziștii țin în mâini cu interiorul palmelor îndreptat în sus capetele unei crengi de copac bifurcate (piersic, măr sau arțar sunt varietățile cele mai folosite, deși unii moderniști afirmă că și un umeraș din metal dă rezultate).

Pe măsură ce încep să caute apa, radiesteziștii pot resimți o serie de vibrații, în timp ce bifurcația crengii se apleacă spre pământ, ca atrasă de un magnet.

Când radiestezistul se află deasupra sursei de apă, vârful crengii ajunge să fie orientat direct spre pământ, executând un arc de 90 de grade față de poziția inițială. 

O creangă fragilă s-ar rupe în mâinile radiestezistului, când vârful se apleacă spre pământ. Crengile elastice se vor îndoi însă spre sol, în ciuda efortului de a le menține drepte.

Puține manifestări ale așa-numitelor calități extrasenzoriale au fost dezbătute mai aprins decât radiestezia. 

Pe deoparte comunitatea științifică pretinde că localizarea apei prin intermediul unei crengi bifurcate este un nonsens, iar pe de altă parte există argumentele persoanelor care localizează apa cu ajutorul crengilor de arțar, deloc atinși de ironiile scepticilor.

Lor nu le pasă dacă un tehnician de laborator crede sau că apa poate fi depistată într-o asemenea manieră. Tot ce știu este că metoda funcționează și au găsit astfel apă ani de zile.

Este radiestezia o abilitate extrasenzorială?

Scriitorul Kenneth Roberts afirma, în lucrarea sa, Henry Gross and His Dowsing Rod (1951):

Nici măcar toate ironiile lansate de toți geologii din lume n-ar putea altera acuratețea ireproșabilă a baghetei radiestezice din mâinile lui Henry Gross. Nici măcar una dintre acuzațiile de fals, amăgire fantezistă, pseudoștiință n-ar putea distruge sau măcar diminua valoarea radiesteziei lui Henry.

În 1953, UNESCO a sponsorizat un comitet de reputați savanți europeni, care au studiat radiestezia. 

Concluzia la care au ajuns în unanimitate, a fost că „fără îndoială radiestezia este o realitate”. 

Academia de Științe din Paris a comentat că este „imposibil să negi existența puterii radiesteziei, deși natura ei nu poate fi determinată”. 

Cinci câștigători ai premiului Nobel au susținut realitatea radiesteziei, la fel și Consiliul Național de Cercetare din Olanda.

În Germania, în 1987 și 1988, peste 500 de radiesteziști au participat la peste 10.000 de testări „în orb” efectuate de fizicieni într-un hangar de lângă Munchen.

Cercetătorii care au organizat așa-numitele „experimente din hangar” au afirmat că ar fi dovedit empiric că radiestezia reprezintă un fenomen real.

Dar analizele ulterioare ale datelor, realizate de alți savanți, au avansat ipoteza că rezultatele ar fi putut fi atribuite hazardului și nu vreunei abilități necunoscute de găsire a apei sau a obiectelor ascunse.

Radiestezia în Antichitate

În miturile şi legendele popoarelor, există laitmotivul baghetei magice. Radiestezia era divinizată în Antichitate, fiind considerată un dar al zeilor pentru oameni.

Hermes, mesagerul zeilor greci, deschidea porţile Infernului, pentru umbrele celor morţi, cu ajutorul caduceului său, primit de la Apollo.

Hercule avea, de asemenea, capacitatea de a găsi cursurile de apă subterană cu ajutorul baghetei. Moise, cu ajutorul toiagului, reuşea să găsească în stâncă izvorul cu apă cristalină. 

Şi în basmele româneşti, zâna cea bună face minuni cu o nuia fermecată.

Radiestezia a fost folosită încă din preistorie. Unii cercetători cred că picturile și gravurile diferitelor culturi preistorice au elemente precum baghete indicatoare din lemn, drepte sau în formă de „V” sau „Y”, oase de pește sau de păsări, ce se țineau în mână, pe orizontală, pentru orientare.

În China, radiestezia cu baghetă magică apare reprezentată pe un basorelief din anul 147 d.Hr. În această reprezentare apare Yu, primul împărat al dinastiei Hia (2205-2197 î.Hr), ținând în mână o baghetă unghiulară în forma de „V” pentru cercetarea și descoperirea zăcămintelor de metale.

Chinezii antici, înainte de a-şi construi locuinţele, chemau radiesteziști pentru a-i ajuta să aleagă cel mai benefic loc. 

S-au făcut studii ale bolnavilor sau oamenilor decedaţi de cancer şi s-a constatat că aceştia dormeau pe locuri cu radiaţii telurice şi, mai ales, pe noduri de tip Hartmann (un tip particular de radiaţii geopatogene). 

Pisica, de pildă, simte aceste noduri Hartmann. Ea are în firele de păr nişte senzori ce transformă radiaţiile telurice în energie benefică. De aceea, se zice că nu e bine să dormi acolo unde doarme pisica. 

Conform radiesteziştilor, cancerul se manifestă la 90% dintre oamenii care dorm deasupra unui curs de apă subteran.

În Orientul Antic, magii și preoții foloseau baghete în activitatea lor.

Și în Egipt au fost găsite, în mormintele faraonilor, diferite instrumente de măsură radiestezice.

Istoricul Herodot (490-429 î.Hr) descrie radiestezia în cărțile sale, amintind că sciții găseau apă potabilă și minerale cu ajutorul baghetei unghiulare.

În Roma radiestezia se practica în scopul descoperirii locurilor cu apă sau a prezicerilor, folosind mișcarea pendulului.

În Evul Mediu, deși radiestezia a fost considerată drept vrăjitorie, iar practicanții erau aspru pedepsiți, există multe istorisiri despre oameni capabili să găsească apă și minerale folosind baghete, nuielușe, sau pendule.

La începutul secolului XVI, minerii din Europa Centrală au folosit vergele fabricate din diferite materiale pentru a găsi zăcămintele de metal.

În jurul anului 1890, abatele francez de Bouly sistematizează informațiile despre această metodă și folosește pentru prima dată cuvântul radiestezie. Tot el pune bazele primelor societăți de radiestezie din Franța. În Rusia radiestezia este numită „biolocație” sau „biodetecție”.

În România radiestezia există din vechime. Era practicată de fântânari, găzari și aurari.

Părintele radiesteziei din România este considerat a fi inginerul Simu Simeon care a detectat cele mai multe zăcăminte de petrol din Valea Prahovei pentru compania petrolieră Astra. 

În perioada 1935 –1940, 50% din depozitele de petrol și aur au fost detectate de către Simu Simeon. 
În 1940 a publicat primul manual de radiestezie, numit Bagheta unghiulară, în care descria principalele metode de investigație, precum și rezultatele practice obținute în prospecția terenurilor petroliere.