Francmasoneria – 5 mari conspirații masonice care au schimbat lumea

Multe dintre acuzele, venite de obicei din partea unor grupări sau regimuri de extremă stângă sau dreaptă de pe eșichierul politic, pot fi ușor demontate. 

Mai greu de îndepărtat sunt însă suspiciunile manifestate în unele țări ori în cadrul unor segmente ale societății privind folosirea abuzivă de către masoni a contactelor personale pentru favorizarea sau chiar scoaterea de sub acuzare, prin intervenții și corupție, a unor confrați în ale profesiei.

Asasinatul lui William Morgan, masonul rebel

În 1826, un mason a încălcat regulile societății și i-a divulgat secretele. Numele său era căpitanul William Morgan din Batavia, New York. 

El a scris o carte denumită Illustrations of Masonry by one of the Fraternity Who Has Devoted Thirty Years to the Subject (trad. Ilustrațiile masoneriei prezentate de un membru al frăției care a dedicat 30 de ani acestui subiect).

Cartea cuprindea jurămintele, obiectivele, strângerile de mână și simbolurile secrete ale societății.

Morgan scria:

Năpasta căzută asupra instituțiilor noastre civile este provocată de masonerie, deja puternică și devenind tot mai puternică pe zi ce trece. Datorez țării mele dezvăluirea primejdiilor acesteia.

Din păcate, Morgan nu a ajuns să își vadă cartea tipărită.

Înainte ca demascarea să fie publicată, Morgan și editorul său au fost răpiți. Editorul a fost salvat de prieteni și vecini îngrijorați, care i-au urmărit pe răpitori, dar cei care îl răpiseră pe Morgan au scăpat, acesta dispărând pentru totdeauna.

Un mason, pe nume Henry L. Valance, a mărturisit mult mai târziu, pe patul de moarte, că fusese implicat în răpirea lui Morgan. Potrivit lui Valance, Morgan a murit înecat, fiind aruncat în râul Niagara și dispărând în cascadă. 

Deși în anii de după dispariția lui Morgan nu s-a aflat nimic despre soarta lui, părerea generală era că nu a avut un final fericit.

John Quincy Adams, al șaselea președinte al SUA, a scris despre francmasonerie și despre asasinarea lui William Morgan într-o scrisoare către W. L. Stone, aflată în prezent în Arhiva de Cărți Rare de la Universitatea Rochester, New York:

Francmasoneria, francmasoneria instituționalizată se face vinovată de răpirea unui cetățean liber și de uciderea unui tată și a unui soț. Dovada acestui fapt este clară și va fi găsită în rapoartele proceselor răpitorilor lui William Morgan și în relatările oficiale făcute de diverși avocați.

Francmasoneria se face responsabilă de compromiterea anchetei, de împiedicarea investigațiilor prin îndepărtarea martorilor și de achitarea unor persoane dovedite a fi vinovate. 

Judecătorul Marcy din New York și două corpuri de magistrați de la curtea prezidată de judecătorul Gardiner din același stat, precum și o curte din Rhode Island au decis că îndatoririle francmasonilor descalificau un om din postura de jurat imparțial într-un caz din care făcea parte un frate mason; și aceasta este, fără îndoială, legea acestei țări.

Marea Lojă din New York a oferit o sută de dolari ca răsplată unuia dintre răpitorii recunoscuți ai lui Morgan. Marele Capitul al aceluiași stat a plătit o mie de dolari pentru a ajuta și a sprijini alți răpitori binecunoscuți și pentru a le permite să scape de justiție, într-un moment în care nu aveau bani de dat de pomană văduvelor sau orfanilor.

Acest lucru a fost stabilit recent prin procesul de calomnie intentat de Jacob Gould, care s-a ținut la Curtea din Albany, New York.

Dar poate că dovada cea mai remarcabilă a forței jurămintelor masonice și a puterii reale a frăției este evidentă în comportamentul celor care controlează ziarele țării.

Când falsificatorul englez Stephenson a fost răpit într-un alt stat și adus cu forța la New York, în întreaga țară a răsunat semnalul de alarmă tras de ziare, astfel că fiecare patriot a fost chemat să înfiereze această încălcare a libertății personale.

Dar când un cetățean liber al Americii a fost răpit și separat de familie, târât cu forța prin țară și înecat în apele adânci ale Niagarei, în ziare s-a lăsat o tăcere de mormânt; sau, dacă s-a spus ceva, odioasa crimă a fost tratată cu ironie, ca o chestiune neserioasă și lipsită de importanță.

Ziarele partidelor abundă de cele mai grosolane reprezentări false; un atac simultan a fost lansat împotriva tuturor celor care s-au implicat în descoperirea criminalilor; circulau fără încetare povești fabricate despre Morgan, care s-ar fi aflat în cele mai diverse și îndepărtate locuri, și s-au făcut toate eforturile pentru a induce în eroare publicul și a-i păcăli pe anchetatori.

Cât de înspăimântător de puternică trebuie să fie o organizație care este în stare să oblige presa să-și încalce îndatoririle publice!

Aceste fapte sunt clare ca lumina zilei și nu poate fi prezentată o dovada mai puternică a adevărului lor general, decât faptul că, până în ziua de azi, mii și milioane de cetățeni ce citesc din această țară nu știu nimic despre răpirea și uciderea lui Morgan și nu au nici o informație despre actele monstruoase ale francmasoneriei.

Francmasoneria este lovită de un scandal uriaș

Scandalul declanșat i-a determinat pe mulți să părăsească rândurile masonilor.

Două mii de loji s-au închis. În statul New York, unii estimează că, după dispariția lui Morgan, numărul membrilor a scăzut de la 30.000 la 300. Și, în pofida răpirii editorului și a autorului, cartea lui Mordan a văzut, totuși, lumina tiparului în 1827.

Printre secretele dezvăluite de Morgan se numără jurământul de păstrare a secretelor, făcut de fiecare mason la intrarea în primul nivel al societății, „primul grad al Lojii Albastre”.

După spusele lui Morgan, în jurământ, noul membru afirmă:

Mă leg sub pedeapsa de a mi se tăia gâtlejul, de a mi se rupe limba din rădăcini și a-mi fi îngropat corpul în nisipurile mării, unde fluxul vine de două ori în 24 de ore.

După publicarea cărții lui Morgan, Senatul statului New York a început să investigheze francmasoneria și a aflat astfel că masonii erau prezenți la fiecare nivel al guvernului – inclusiv, după cum se presupune, în rândurile acestuia.

La acea vreme, președintele SUA era Andrew Jackson, care era mason, iar scandalul provocat de cartea și de dispariția lui Morgan a determinat apariția unui Partid Antimasonic, al treilea partid al națiunii, care și-a schimbat ulterior numele în Partidul Whig.

Jack Spintecătorul

Există o teorie – enunțată în Jack de Ripper: the Final Solution (trad. Jack Spintecătorul: soluția finală), a lui Stephen Knight, și în From Hell (trad. Din Iad), a lui Eddie Campbell – conform căreia crimele lui Jack Spintecătorul, asasinarea, în secolul al XIX-lea, a mai multor prostituate din Londra, reprezenta o serie de crime ritualice masonice dirijate de guvernul britanic pentru a acoperi un scandal din familia regală.

Potrivit acestei teorii, Jack Spintecătorul era, de fapt, sir William Gull, doctorul reginei Victoria. Acesta ar fi fost ajutat de actorul și pictorul Walter Sickert, care stătea de pază, și de birjarul John Netley.

Printre conspiratori s-ar fi numărat și sir Charles Warren, comisarul poliției care, în 1867, potrivit lui Michael A. Hoffman II:

Sir Charles Warren a pus în scenă ritualuri și s-a angajat într-o activitate intensă în Orientul Mijlociu, împreună cu misiunea masonică, ca să pună bazele reconstruirii Templului din Ierusalim. Lui Warren i se datorează redescoperirea tunelului Hasmonean, lung de 450 m, aflat lângă Haram al-Sharif, cel de-al treilea templu sfânt al Islamului, și care trece pe sub Templul lui Irod, distrus în 70 d.Hr. de către legiunile romane.

În același timp, Stephen Knight credea că:

Francmasonii folosesc violența, teroarea și crima, având grijă ca acestea să se desfășoare foarte sofisticat. Un capitol al notelor (masonice) spune că umorul este foarte important și cele mai îngrozitoare crime pot fi comise la adăpostul său. Singura scrisoare de la Jack Spintecătorul, care pare autentică, sugerează că el trata astfel crimele făcute, comitea crime monstruoase având ca justificare un umor grotesc. Dacă supremația masonică este pusă în pericol, aceasta este restabilită printr-o demonstrație de putere, prin crime violente, comise pentru a arată inițiaților din întreaga lume care este puterea adevărată a francmasoneriei. 

În anii 1880, în City, cartierul financiar al Londrei, se afla cea mai mare concentrație de francmasoni din lume. 

Erau atât de mulți masoni, încât fiecare bancă din zonă care avea o suprafață de aproape 1.600 m² beneficia de propria loja. Banca Lloyd avea Loja Calul Negru în Lombard Street. Banca Angliei avea Loja Băncii Angliei, al cărei nume nu lasă loc de îndoială, care data din 1788.

Se spune că, de fapt, crimele lui Jack Spintecătorul au fost comise pentru a acoperi căsătoria unui membru al familiei regale cu o femeie simplă, de religie catolică. 

Prințul Eddy, fiul prințului de Wales, care era, de asemenea, marele maestru al francmasoneriei britanice, se căsătorise cu Annie Elizabeth Crook. Pentru că Eddy era moștenitorul tronului, i se interzisese să ia în căsătorie o fată de religie catolică.

În 1888, Annie Crook a fost răpită și internată cu forța într-o instituție pentru boli nervoase. Acolo a fost drogată și i s-a făcut o lobotomie grosolană. Prietenele lui Annie, care știau de căsătoria ei, au devenit, ulterior, victimele lui Jack Spintecătorul.

Există anumite indicii care ne pot face să bănuim că aceste crime ale lui Jack Spintecătorul ar fi ritualuri masonice.

La patru dintre victime li s-a tăiat gâtul de la stânga la dreapta. Unora dintre victime li s-au scos intestinele și li s-au atârnat de gât – o referire, se spune, la cei „trei asasini nedemni” din folclorul masonic, Jubela, Jubelo și Jubelum, care au fost uciși ritualic în acest mod.

Cei trei, ucigași care au fost, la rândul lor, sacrificați ritualic, erau cunoscuți sub numele de „Juwes”, fără nici o legătură cu poporul evreu.

Iar coincidențele nu se opresc aici.

Catherine Eddowes, altă victima a lui Jack Spintecătorul, a fost așezată la intrarea în Piața Mitre, unde se afla taverna Mitre, în care se întâlneau mai multe loji masonice.

Printre acele loji masonice se numărau și cele denumite Hiram, Union și Joppa. Mitologia masonică spune că Juwes au fost uciși pe coasta Joppa. Șorțul plin de sânge a lui Catherine Eddowes a fost găsit pe culoarul unei clădiri din apropiere. Pe perete, deasupra șorțului, erau scrise cu creta cuvintele „Juwes sunt cei care nu vor fi învinovățiți de nimic”.

Deși sir Charles Warren a cerut ca acest mesaj să fie șters, el a fost trecut într-un raport al poliției care s-a păstrat. 

După crime, a existat un articol într-un ziar londonez care afirma că Jack Spintecatorul era poreclic „Leather Apron” (trad. „Șorț de piele”), o referire evidentă la faptul că vechii masoni purtau șorțuri din piele.

Trebuie remarcat că aceasta este doar una dintre numeroasele teorii legate de identitatea și motivele primului criminal în serie faimos din istorie.

Francmasoneria și Revoluția Franceză

Există puține dubii cu privire la rolul semnificativ jucat de masonerie, timp de secole în societatea franceză și în viața politică.

Masoneria a fost puternic implicată atât în declanșarea Revoluției Franceze în 1789, cât și în evenimentele imediat următoare, care aveau să ducă la răsturnarea așa-numitului Ancien Regime și înlocuirea sa cu o formă de guvernământ mai egalitaristă.

De fapt, se pare că, din toate țările Europei, cea mai puternică influență masonică s-a manifestat în Franța.

Se afirmă adesea că masonii au complotat, elaborând un plan care a și fost în mare parte pus în aplicare la asedierea Bastiliei, la 14 iulie 1789, scânteia care a dus la izbucnirea revoluției. 

Marea schimbare a fost determinată de cauze sociale, politice și economice, aspecte care nu au fost generate de masonerie. Însă asta nu înseamnă că trebuie să negăm impactul lojilor franceze și al masonilor asupra societății franceze.

În anii 1780, circa 40.000 de masoni (sau chiar 100.000, potrivit unor istorici respectabili) activau în nu mai puțin de 1.200 de loji franceze. Unele dintre acestea se bucurau de o influență masivă, ca de exemplu Les Neuf Soeurs.

Masonii și intelectualii francezi, educați în spiritul Iluminismului și adepți ai schimbării, aveau multe în comun. Francmasoneria pătrunsese în societatea franceză începând cu elita aristocratică și coborând apoi spre intelectualii din clasa de mijloc, care aderaseră la mișcare atrași de posibilitatea de a întâlni oameni cu vederi similare și de a discuta într-un mediu relativ sigur.

Paradoxal, mulți masoni francezi erau bărbați de origine nobilă care credeau în schimbare, fără a putea anticipa însă amploarea și violența revoltelor de după evenimentele din iulie 1789.

În plus, mulți dintre aceștia proveneau din rândurile clerului, iar una din cauzele majore ale Revoluției Franceze au fost tocmai puterea discreționară deținută de Biserică.

Teoria conform căreia Revoluția Franceză ar fi izbucnit ca urmare a unui complot sau plan pus la cale de către masoni își are în mare parte originile în scrierile publicate, la puțin timp după evenimente, de doi autori: un mason scoțian, pe nume John Robinson, și un iezuit, abatele Augustin de Barruel.

Ambii au susținut că masoneria continentală a declanșat revoluția ca parte a unui plan mai vast ce urmărea abolirea monarhiei și căderea Bisericii Creștine și că, în spatele revoltelor, s-ar fi aflat Illuminati. 

Lucrările au suscitat critici încă de la data apariției și majoritatea cercetătorilor moderni le consideră rod al propagandei contrarevoluționare.

Este însă adevărat că mulți masoni (deși dintre cei cu vedere moderată) au pătruns în guvernul revoluționar sau au făcut parte din cluburile iacobine, foarte populare la acea vreme, care au jucat un rol însemnat în desfășurarea evenimentelor.

O figură marcantă a Revoluției Franceze a fost ducele d’Orleans, văr cu regele Ludovic al XVI-lea, un bărbat extrem de bogat, care a susținut schimbarea atât din motive ideologice, cât și de ordin personal. El îndeplinea funcția de Mare Maestru al Marii Loji Orientale.

Deși prea puține dovezi concludente confirmă teoria că francmasoneria ar fi fost suficient de unită pentru a putea declanșa o revoluție sau măcar că și-ar fi dorit-o, se poate totuși afirma că lojile, cu înclinațiile lor antimonarhice, au constituit un teren fertil de propagare a ideilor revoluționare și de coagulare a unor grupări care împărtășeau aceleași credințe.

În acest sens, masoneria a jucat într-adevăr un rol major într-unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei moderne, deși nu unul atât de crucial pe cât cred adepții teoriei conspirațiilor.

Comuna din Paris

Francmasoneria a continuat să influențeze climatul politic francez și după încheierea revoluției.

La mai puțin de un secol după Revoluția Franceză, o regăsim implicată în Comuna din Paris. În 1871, când revoluționarii au preluat, pentru scurt timp, puterea, masonii au încercat în zadar să negocieze o înțelegere între liderii Comunei și autoritățile de la Versailles.

Se estimează că nu mai puțin de 10.000 de masoni au mărșăluit alături de Marele Maestru pe străzile orașului. Eșuând în tentativa de a obține pacea, masonii s-au alăturat „comunarzilor”, mulți dintre ei pierind pe baricade, în masacrul ordonat și dus la bun sfârșit de guvern.

Naționaliștii și unii catolici au împărtășit neîncrederea în masoni a curentelor politice de dreapta.

Ostilitatea față de masonerie a ieșit la lumină în timpul afacerii Dreyfus, scandalul politic care a divizat societatea franceză la finele secolului al XIX-lea, impulsionând totodată procesul de separare a statului de biserică, finalizat la începutul veacului al XX-lea.

Astăzi, toate partidele afiliate principalelor orientări politice sprijină cu vehemență păstrarea caracterului secular al statului francez. Totuși, în cartea sa, The Brotherhood, Stephen Knight afirma că masoneria franceză a continuat să joace un rol important în ultimele decenii.

Citându-l pe Fred Zeller, fost Mare Maestru al Marii Loji Orientale a Franței, Knight susține că socialiștii ar fi câștigat alegerile prezidențiale din 1974, dacă Valery Giscard d’Estaing, candidatul dreptei, nu ar fi încheiat un „pact” cu masonii francezi, acceptând să se înroleze în mișcare.

Francmasoneria și revoluțiile din America Latină

Francmasoneria a contribuit decisiv și la seria de mișcări revoluționare declanșate în cel de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea și care aveau să ducă în final la înlăturarea dominației spaniole și obținerea independenței de către țările latino-americane.

Unul dintre personajele cheie în aceste războaie de independență a fost generalul Jose de San Martin, eliberatorul Argentinei și statelor Chile și Peru. San Martin se alăturase mișcării masonice din Spania, în 1808, iar, patru ani mai târziu, când a ajuns la Buenos Aires, a înființat împreună cu colaboratorii săi o lojă numita Lautaro.

O altă figură importantă a revoluției, Bernardo O’Higgins, a aderat la lojă câțiva ani mai târziu, în 1816.

După câte se pare, San Martin a fondat loja cu scopul explicit de a promova cauza independenței Americii de Sud, folosind-o ca loc de întâlnire secret, departe de ochii scrutători ai spionilor spanioli, pentru adepții ideilor sale.

Loja avea chiar și un crez politic revoluționar:

Nu vei recunoaște niciodată drept guvern legitim al țării decât pe acela ales prin voința liberă și spontană a oamenilor și sistemul republican fiind cel mai potrivit pentru guvernarea statelor Americii, vei încerca din toate puterile să îi convingi pe oameni să-l adopte.

Faptul că San Martin lua în serios activitatea lojii și jurămintele de credință este dovedit de o întâmplare petrecută după mai mulți ani de la câștigarea independenței. Se spune că San Martin ar fi refuzat să discute problemele lojii cu un nemembru, deși acesta îi era bun prieten.

În fine, să mai notăm un alt aspect relevant: Simon Bolivar, cel mai important conducător al mișcărilor de independență din America Latină, a fost și el mason.

Cum a schimbat francmasoneria istoria Marii Britanii

În Regatul Unit, francmasoneria nu a suscitat atâtea controverse politice ca în Franța sau în alte țări.

Unul dintre motive este acela că britanicii nu au avut o revoluție asemănătoare cu cea franceză (deși a existat Revoluția Glorioasă, care a culminat în 1688 cu înlăturarea de la putere a lui Iacob al II-lea și a dinastiei Stuart și aducerea lui Wilhelm de Orania ca regent al Angliei). 

Autorul Stephen Knight consideră „plauzibilă” ipoteza unui sprijin acordat de lojile masonice lui Wilhelm și Mariei, soția sa și fiica lui Iacob al II-lea, deși nu s-au descoperit dovezi care să confirme această teorie.

Cu greu ne putem imagina că francmasoneria ar fi avut nevoie de o revoluție pentru a câștiga influență în Anglia (și, mai târziu, în Marea Britanie), având în vedere că se infiltrase deja în cele mai înalte pături ale societății, inclusiv în cadrul familiilor regale.

Regii George al IV-lea și William al IV-lea au fost masoni, la fel ca Eduard al VII-lea și Eduard al VIII-lea, precum și tatăl reginei Elisabeta a II-a, George al VI-lea. 

Actualul duce de Kent este, din 1967, Mare Maestru al Marii Loji Unite a Angliei. Se pare că regretatul soț al reginei Elisabeta a II-a, prințul Filip, ar fi făcut parte din aceeași Mare Lojă, însă acesta nu s-a arătat niciodată interesat de o poziție de Mare Maestru.

Lista politicienilor și membrilor cercurilor conducătoare care s-au declarat masoni este la fel de impresionantă.

Printre aceștia s-au numărat: Winston Churchill; George Canning, important om de stat din secolul al XIX-lea; exploratorul, aventurierul și colonialismul Cecil Rhodes; istoricul Edward Gibbon; exploratorul Robert Scott; scriitorul Sir Arthur Conan Doyle; și chiar un arhiepiscop de Canterbury, Geoffrey Fisher.

În alte segmente, mai puțin vizibile, ale societății, prezența masonilor a fost mai numeroasă, dar și mai controversată.

Infiltrarea masoneriei britanice în sistemul juridic

Principala acuză la adresa masoneriei britanice, în afara celei arhicunoscute, referitoare la venerarea diavolului, a fost aceea că, în timp, mișcarea a reușit să formeze o rețea foarte strânsă, extrem de puternică și potențial periculoasă, membrii săi infiltrându-se în numeroase profesii, organizații și instituții.

În mai multe volume consacrate influenței francmasoneriei britanice, scriitorii Stephen Knight și Martin Short au prezentat cazuri de ingerință a mișcării în finanțe, administrație locală și biserică, accentul fiind pus pe pătrunderea membrilor săi în sistemul juridic, avocatură sau poliție.

Knight citează un fost polițist, cu funcție de răspundere în cadrul departamentului de criminalistică, David Thomas, care declara în 1969:

N-aveti idee cât de ticălos și de nociv este amestecul francmasoneriei în poliție, până ce nu-l trăiți pe propria piele.

În multe privințe, aceste acuze de trafic de influență și tentative de corupere a unor instituții precum justiția și poliția sunt cele mai grave îndreptate împotriva masoneriei.

Prin însăși natura lor, asemenea instituții funcționează după reguli interne stricte și o mare parte din activități se desfășoară departe de ochii publicului. Iar acest caracter secret a dat naștere unor suspiciuni serioase: că masonii se sprijină reciproc pentru a promova pe scara ierarhică sau că mușamalizează erorile și abuzurile confraților, mergând până la a-i absolvi de acuze de crimă.

În cuvântul înainte la volumul The Brotherhood al lui Stephen Knight, Martin Short relatează o istorie pe care o prezentase ca mărturie în fața Comisiei Reprezentanților pentru Afaceri Interne.

La mijlocul anilor 90, sub presiunea publicului și a presei, acest comitet a decis să investigheze influența masonilor asupra poliției și justiției britanice. 

Povestea prezentată de Short se referă la doi bărbați, tată și fiu, din Leicestershire, care s-au cazat la un hotel din Blackburn și au coborât seara târziu, pentru o băutură, la barul de la parter. Câțiva indivizi au venit la ei, avertizându-i să nu bea acolo și, după o scurtă „discuție”, i-au luat la bătaie.

Surprinzător, poliția nu i-a arestat pe atacatori, ci pe tată și fiu, adică pe victime.

În timpul procesului care a urmat, a ieșit la iveală faptul că grupul de atacatori era în mare parte format din polițiști care făceau parte dintr-o lojă masonică din Blackburn. 

Se pare că, fără să știe, tatăl și fiul se treziseră în mijlocul unei festivități masonice, eroare considerată de unii membri ai lojii o ofensă.

Juriul a respins cazul și, după mulți ani și nenumărate tergiversări, tatăl și fiul au câștigat procesul intentat atacatorilor. Fapt interesant, poliția din Lancashire a fost cea care a plătit despăgubirile în sumă totală de 170.000 de lire sterline, motivând că incidentul avusese loc pe când ofițerii se aflau în exercițiul funcțiunii.

Martin Short conchide:

După părerea mea, este o rușine ca daunele pentru greșelile comise de masoni să fie plătite din banii contribuabililor.

Evident, astfel de acuze vizând ingerința masoneriei în sistemul judiciar nu se limitează la Insulele Britanice. 

Un proces imposibil de câștigat

De exemplu, se cunoaște un caz petrecut în Sri Lanka în care unui bărbat i-a fost respinsă cererea de angajare din cauza unei presupuse probleme de sănătate depistată de medicul companiei. Cum nici un alt doctor care îl consultase nu remarcase nimic în neregulă, omul s-a decis să dea compania în judecată și a câștigat, în cele din urmă, procesul.

Fără nici un temei, compania a înaintat însă un apel în instanță. Chiar înainte de a începe audierile, avocatul bărbatului i-a spus: „Îmi pare rău, dar nu aveți nici o șansă. Vom pierde procesul”.

Având în vedere dovezile medicale zdrobitoare care pledau în favoarea sa, omul a fost șocat: „Cum așa? De ce să pierdem?” a întrebat el. „Pentru că judecătorul e francmason, la fel ca doctorul companiei”, i-a răspuns avocatul.

Și într-adevăr, coincidență sau nu, cazul aparent imbatabil a fost pierdut.

Doar masonii se bucură de privilegii

Francmasonii care se protejează între ei acționând ca un soi de „firmă exclusivistă” în multe profesii și, mai ales, în cele legate de sistemul judiciar, constituie și astăzi ținta unor acuzații.

În 2003, un avocat pledant galez, pe nume Roger Everest, a reclamat că cererea sa de a deveni judecător fusese respinsă pentru că refuzase să intre în rândurile masoneriei. 

Într-un interviu acordat ziarului Western Mail, Everest a povestit că, în urmă cu 30 de ani, când nu dăduse curs unei invitații de a adera la loja Dinas Llandaff din Cardiff, fusese avertizat că nu va reuși niciodată să promoveze în ierarhia profesională:

Sistemul judiciar din South Wales este unul cu circuit închis, în care, din câte știu, nu pot pătrunde minoritățile etnice, femeile și bărbații fără legitimație de membru. După 30 de ani ca avocat pledant în Wales și Chester și sute de clienți multumiti – nu am primit nici o reclamație în toți acești ani – mă simt nedreptățiți și furios că nu mi s-a dat șansa de a lucra ca judecător.

Îngrijorarea crescândă față de ingerința masoneriei în diverse profesii și instituții a generat, în cele din urmă, la sfârșitul anilor ‘90, reacții din partea autorităților.

Anchete de ochii lumii

La recomandarea Comitetului Reprezentanților din Afaceri Interne, guvernul britanic a instituit un sistem prin care a invitat profesioniștii din domeniul justiției să-și asume public, dacă este cazul, calitatea de membru al masoneriei.

Având în vedere caracterul benevol al declarațiilor, măsura a fost considerată ineficientă și a atras numeroase critici.

De pildă, în 1999, 41% dintre procurori au refuzat să răspundă întrebării din chestionar privind apartenența la masonerie. Unii francmasoni și-au justificat tăcerea prin aceea că obligativitatea de a-și recunoaște statutul de membru al unei organizații ar fi o încălcare a drepturilor omului.

Problema a fost repusă în discuție atunci când Parlamentul galez a impus membrilor săi semnarea unei declarații privind apartenența la francmasonerie, pe care a calificat-o apoi drept infracțiune.

Reprezentanții celor circa 18.000 de masoni galezi au protestat vehement, considerând măsura un atentat la drepturilor omului și amenințând cu un proces.

Francmasonii au arătat că se simt discriminați ca singura grupare obligată să se „autodenunțe” în Parlament. James Bevan, secretar de provincie din divizia sud-est a francmasoneriei, a dat următoarele explicații privind punerea în practică a legii:

Este pur și simplu ridicol: dacă vreau să candidez pentru Parlament, trebuie să-mi asum public statutul de mason. În schimb, dacă aș fi membru al Ku Klux Klan-ului, n-ar fi nici o problemă.

În 2005, Parlamentul a votat obligativitatea declarării apartenenței la orice „grupare exclusivistă”, fără a mai încadra însă încălcarea acestei prevederi ca infracțiune.

Marea Lojă Unită afirma încă că societatea nu are nici un motiv să se teamă de influența masoneriei asupra vieții publice și că favoritismul față de membrii mișcării este interzis prin codul de onoare:

Un astfel de comportament ar presupune folosirea abuzivă a calității de membru, care cade sub incidența regulamentului nostru intern de funcționare. La intrarea în francmasonerie, fiecare candidat trebuie să declare fără echivoc că nu urmărește nici un câștig material de pe urma dobândirii statutului de membru.

Totuși, îngrijorarea față de rolul francmasoneriei în viața publică persistă.

În al doilea raport asupra francmasoneriei, datând din 1999, Comitetul Reprezentanților pentru Afaceri Interne sublinia:

După cum s-a arătat în primul raport, se manifestă multe temeri nejustificate cu privire la francmasonerie, alimentate însă parțial de secretomania obsesivă a acestei organizații. Suntem conștienți de existența unui puternic curent de opinie privind influența negativă și abuzurile masoneriei în viața publică. Majoritatea acestor alegații nu pot fi dovedite. La o examinare atentă, ele ar fi considerate nefondate. Totuși, din anumite cazuri citate în acest raport și în cel anterior rezultă cu claritate că unele suspiciuni de folosire improprie de către masoni a influenței organizației ar putea fi justificate.

Chiar dacă respingem revendicarea de către francmasonerie a unei origini antice sau a unei descendențe directe din organizații mai vechi, rolul său major în modelarea timpurilor moderne nu poate fi negat. 

Pornind de la rolul jucat de organizație în America și Franța, este limpede că unii dintre membrii săi cei mai de seamă au fost implicați în ambele evenimente care aveau sa schimbe lumea: Revoluția Americană și Revoluția Franceza, contribuind la punerea în aplicare a ideilor revoluționare.