Misteriosul popor Viracochas – O rasă superioară de oameni creată de zei?

Viracochas par să-și aibă „originea” în regiunea Boliviei de astăzi, fiind „responsabili” pentru unele dintre cele mai impresionante realizări arhitecturale, tehnologice și culturale din secolul al V-lea și până în secolul al XVIII-lea.

Primii călători spanioli care au vizitat ruinele orașului bolivian Tiahuanaco pe vremea conchistei au fost impresionați mai întâi de dimensiunea construcțiilor și de atmosfera de mister care le înconjura.

Cronicarul Pedro Cieza de Leon nota în jurnalele sale:

I-am întrebat pe băștinași dacă aceste edificii au fost construite pe vremea incașilor. Au râs de întrebare și mi-au spus că au fost făcute cu mult înainte de domnia incașilor și că… așa auziseră de la strămoșii lor, că tot ce se vedea acolo s-a ivit într-o singură noapte.

Băștinașii i-au numit pe acești strămoși misteriosi Viracochas („oamenii zburători”).

Viracochas, creatori de monumente impunătoare

Tiahuanaco a fost construit, inițial, ca port pe malurile lacului Titicaca, pe vremea când lacul era mult mai larg și cu peste 33 de metri mai adânc decât astăzi.

Vastele construcții portuare, digurile, docurile, ba chiar și încărcăturile de piatră brută abandonate confirmă această concluzie. 

Într-adevăr, potrivit estimărilor neortodoxe ale profesorului, navigatorului, exploratorului și arheologului Arthur Posnansky (1873–1946), Tiahuanaco era un port activ pe la anul 15.000 î. Hr., dată la care se presupune că ar fi fost construită Kalasasaya, și a continuat să servească drept port mai bine de 5.000 de ani, perioadă foarte îndelungată în care, însă, poziția sa față de țărm nu s-a modificat semnificativ. 

În tot acest interval, portul principal s-a aflat la câteva sute de metri sud-vest de Kalasasaya, pe un amplasament cunoscut astăzi sub numele de Puma Punku („Poarta Pumei”).

Aici, excavațiile lui Posnansky au scos la iveală două docuri drenate artificial, de-o parte și de alta „a unui adevărat dig sau promontoriu magnific unde puteau acosta sute de corăbii deodată, ca să-și încarce și descarce mărfurile”.

Unul dintre blocurile de construcție din care fusese fasonat digul se află încă acolo și cântărește aproximativ 440 de tone. 

Alte blocuri cântăresc între 100 și 150 de tone. Mai mult decât atât, majoritatea acestor monoliți au fost uniți între ei prin cleme de metal în forma de „I”.

În toată America de Sud, o asemenea tehnică de construcție nu a fost descoperită decât la ruinele de la Tiahuanaco.

Numai pe insula Elefantina de pe Nil, în Egiptul de Sus, mai putem observa, în ruinele blocurilor de piatră, șanțuri similare făcute pentru astfel de cleme.

Să fi fost oare Viracochas „răspunzători” și pentru marile proiecte arhitecturale ale Egiptului Antic?

La fel de mult dă de gândit și apariția simbolului crucii pe multe dintre aceste blocuri vechi. Vedem iar și iar acest simbol, mai ales în zona de nord a Puma Punku, și de fiecare dată forma este aceeași: un dublu crucifix cu un contur foarte clar, perfect echilibrat și armonios, gravat adânc în piatră.

Chiar și după cronologiile tradiționale, aceste cruci au 1.500 de ani vechime.

Cu alte cuvinte au fost sculptate de oameni care nu aveau habar de creștinism, cu un mileniu înainte de apariția celor dintâi misionari creștini în Altiplano.

Vorbind despre simbolul creștin, de unde au „împrumutat” oare creștinii acest simbol?

Probabil că nu numai din forma construcției pe care a fost bătut în cuie Iisus Hristos, ci și din cine-știe-ce sursă mult mai veche.

Nu foloseau, de exemplu, vechii egipteni o hieroglifă asemănătoare (ankh sau crux ansata) pentru a simboliza viața, suflul vieții, însăși viața eternă?

Să fi fost acest simbol originar din Egipt, sau poate apăruse încă și mai devreme, prin alte părți?

Viracochas, goniți din Tiahuanaco de un cataclism natural?

Puma Punku ne dezvăluie o imagine impresionantă. 

Perimetrul exterior, care forma un dreptunghi lung de circa 100 de metri, închidea o colina joasă, ca o piramidă, acoperită cu ierburi înalte.

Zeci de blocuri masive din piatră zac împrăștiate peste tot, ca niște bețe de chibrit, după cum spunea Posnansky, în urma teribilului dezastru natural care a lovit orașul Tiahuanaco în mileniul al XI-lea î. Hr.

Această catastrofă a fost provocată de mișcări seismice care au dus la revărsarea apelor lacului Titicaca și la erupții vulcanice. Este posibil, de asemenea, ca această creștere temporară a nivelului apelor să se fi datorat ruperii unor diguri de pe lacurile din amonte, dinspre nord, situate la o altitudine mai mare, care ape scăpate din zăgazuri au coborât înspre lacul Titicaca în torente năvalnice, de nestăvilit.

Dovezile aduse de Posnansky în sprijinul ideii că un potop a devastat Tiahuanaco sunt acestea:

Descoperirea unei faune lacustre – Paludestrina culminea, Paludestrina andecola, Ancylus titicacensis, Planorbis titicacensis, etc. – amestecate în aluviuni cu schelete de ființe omenești care au pierit în cataclism, ca și descoperirea diferitelor schelete de Orestias, un pește din actuala familie bogas, în aceleași aluviuni ce conțin și rămășițe umane.

Posnansky își continua observațiile astfel:

Scheletele umane și de animale au fost găsite zăcând într-un haos deplin printre pietrele smulse, unelte, scule și o mulțime de tot felul de lucruri. Toate acestea au fost mutate, sparte și adunate într-un morman amorf. Oricine sapă un șanț de doar doi metri nu poate nega forța distructivă a apelor, care, în combinație cu mișcările bruște ale terenului, a adunat la un loc toate aceste oase diferite, amestecându-le cu fragmente ceramice, cu bijuterii, unele și ustensile. Straturi de aluviuni acoperă întregul câmp de ruine, iar nisipul lacustru amestecat cu scoici din lacul Titicaca și cu cenușă vulcanică s-a adunat în piețele înconjurate de ziduri.

A fost, într-adevăr, o catastrofă cumplită cea care a năruit Tiahuanaco. Să fi fost această catastrofă naturală responsabilă pentru migrația misteriosului popor Viracochas? 

Dacă Posnansky are dreptate, „potopul” a avut loc cu peste 12.000 de ani în urmă. Ulterior, deși apele s-au retras în matcă, „cultura de pe Altiplano nu s-a mai ridicat niciodată la un nivel înalt de dezvoltare, ci a decăzut total și definitiv”.

Aceasta observație pare să susțină teoria conform căreia „poporul ales” Viracochas a părăsit Tiahuanaco, îndreptându-se spre vest, după cum o să vedem în continuarea articolului.

O limbă artificială

Una dintre cele mai ciudate moșteniri ale orașului Tiahuanaco și a poporului Viracochas rezidă în limba vorbită de indienii aymara – o limbă privită de unii specialiști drept cea mai veche din lume. 

În anii ‘80, Ivan Guzman de Rojas, un specialist bolivian în computere, a dovedit din întâmplare că limba aymara ar putea fi nu numai foarte veche, ci o limba fabricată, adică proiectată în mod deliberat și cu multă pricepere.

Deosebit este caracterul aparent artificial al sintaxei, care este structurată rigid și neambiguă într-un asemenea grad, încât pare de neconceput pentru o limba normală, „organică”.

Structură ei sintetică, bine organizată, sugerează ca aymare poate fi ușor transformată într-un algoritm computerizat, care să faciliteze traducerea dintr-o limbă în altă limbă. 

Ivan Guzman de Rojas nota următoarele:

• Algoritmul aymara este utilizat ca limbaj-punte. Documentul original este tradus mai întâi în aymara și apoi, din aymara, în orice altă limbă.

Să fie doar o coincidență faptul că în împrejurimile orașului Tiahuanaco se vorbește o limbă aparent artificială, care posedă o sintaxa „prietenoasă” din punctul de vedere al computerelor?

Sau poate aymara este moștenirea marii învățături atribuite de legende acelor Viracochas?

Dacă da, ce alte moșteniri vor mai fi existând? Ce alte fragmente incomplete ale unei înțelepciuni vechi și uitate vor mai fi stând ascunse, fragmente care au contribuit, poate, la bogăția și diversitatea multor culturi care au evoluat în această regiune în cei 10.000 de ani anteriori conchistei spaniole?

Să fi posedat asemenea fragmente cei care au realizat liniile de la Nazca sau predecesorii incașilor, care au construit zidurile „imposibile” de piatră de la Machu Picchu și Sacsayhuaman?

În miturile și legendele locale se vorbește și astăzi despre Viracochas care au plecat „pășind pe apele” Oceanului Pacific sau „călcând miraculos pe mare”.

Unde au plecat acei navigatori? Care fusesera scopurile lor? Și de ce au făcut eforturi atât de mari de a rămâne la Tiahuanaco atât de mult timp? Ce au încercat ei să realizeze aici de era atât de important pentru ei?

Misterul continuă pe Insula Paștelui

Debarcând în 1772 pe Insula Paștelui, exploratorul olandez Jacob Roggeveen (1659-1729) a fost uluit descoperind, în afară de impresionantele statui (pe vremea aceea încă în picioare), un popor compus din două grupări distincte de indivizi.

Primii, cei mai numeroși, aparțineau în mod clar rasei brune din Oceania. Ceilalți, casta nobiliara, erau oameni albi foarte înalți, având părul și barba de culoare roșie sau blondă și urechile alungite în mod artificial, prin atârnarea în lobii lor a unor cârlige de 10-15 cm.

O astfel de alungire a urechilor fusese întâlnită și de spanioli, la familiile albe conducătoare din imperiul incaș, care formau casta militară orejones („urechile-lungi”).

Tradițiile pascuanilor susțin că strămoșii lor veniseră pe insulă dinspre Est (Soare-Răsare), înainte cu 57 de generații de sosirea olandezilor (adică prin anii 400 e.n.).

Polinezienii („urechile-scurte”) veniseră doar cu 22 de generații înainte de 1772 dinspre Vest (Polinezia), fiind primiți cu prietenie de către „urechile-lungi”.

Cele două grupări etnice au conviețuit un timp împreună, dar, până la urmă, diferența de cultură, mod de viață și idealuri a dus la un război inevitabil.

Aceasta, deoarece polinezienii, copii răsfățați ai naturii, care nu munceau decât pentru hrana zilnică, nu puteau înțelege pornirea aproape fanatică spre muncă și creație a poporului alb Viracochas.

Învingători – datorită vicleniei, instinctului războinic și superiorității numerice – în lupta dusă împotriva paznicilor „urechi-lungi”, polinezienii i-au masacrat pe toți la o dată situată între anii 1660-1700.

Descoperirile arheologice ale expediției conduse de Thor Heyerdahl (etnograf,  biolog, și aventurier norvegian cu realizări științifice în zoologie și geografie) au confirmat în 1947 că „oamenii albi cu părul roșu” au fost omorâți și aruncați în „Șanțul lui Iko”, o uriașă lucrare defensivă – realizată chiar de „urechile-lungi”, începând din anii 400 e.n.

Această adevărată linie fortificată de apărare (numai șanțul avea lungimea de 4.000 m, lățimea de 13 m și adâncimea de 4 m) separa peninsula Poike de restul insulei și nu a putut fi cucerită de „urechile-scurte” decât cu ajutorul unor trădători.

Singurul supraviețuitor al masacrului a fost un tânăr numit Ororoina, ai cărui urmași – întâlniți de olandezi în 1772 – s-au succedat de-a lungul a 12 generații la conducerea insulei.

Tehnologii imposibile pentru acea vreme

Realizările „urechilor-lungi” pe Insula Paștelui sunt impresionante pentru o populație de maximum 2.000 de oameni. 

Aceștia au ridicat aproape 1.000 de statui uriașe, platforme și rampe de piatră, galerii, fortărețe, peșteri și cariere săpate în stâncă dură, precum și satul sacru Orongo, cu „observatorul său astronomic” din vârful vulcanului Rano Kao.

Legendele susțin că în acest loc au „aterizat” pe insulă o parte din Viracochas („oamenii zburători”) – aceasta fiind originea cultului „oamenilor-fregată”, specific Insului Pastelui.

Pe Rano Kao s-au descoperit numeroase gravuri și sculpturi reprezentând oameni cu aripi și capete de fregată, precum și ciudate personaje cu capete rotunde, având ochi circulari neobișnuit de mari.

Alte legende susțin că Viracochas au venit de pe continentul american, navigând pe mare sub conducerea regelui Kon-Tiki (pe care pascuanii îl numesc Hotu-Matua).

Ei călătoriseră în corăbii mari, cu 3-4 catarge și 2-3 punți, având velatura dispusă într-un mod extrem de judicios (asemănător cu cel folosit de britanici la clipperele din secolul al XIX-lea).

Aceste nave erau atât de mari, încât puteau transporta sute de oameni.

Imaginile lor au fost descoperite pentru prima oară de Thor Heyerdahl în 1956, sculptate pe pieptul uriaselor statui, pe suprafața pereților interiori ai vulcanului Rano Kao și în peșterile funerare, pline de sculpturi (necunoscute până la expediția lui Heyerdahl).

Tradiția spune că flota a acostat pe coasta de est a insulei (la plaja Anakena) unde, mai târziu, „urechile-lungi” au sculptat o splendidă sferă de piatră pe care au numit-o „Buricul de aur al insulei”.

Poporul alb Viracochas a adus cu el cunoștințele avansate de astronomie, navigație, arhitectură, matematică, fizică și agricultură, scrierea rongo-rongo, cultul Soarelui, precum și o serie de plante specifice continentului sud-american, care nu puteau să treacă oceanul decât păstrate în locuri ferite de umezeală și salinitate. 

Câteva exemple de astfel de plante includ Batata sau Kumara (cartoful dulce american), trestia de zahăr, trestia Scirpus Totora și planta medicinală Polygonum Acuminatum – ambele specii de apă dulce.

Faptul că Viracochas veneau din America de Sud este dovedit și de sculpturile lor de piatră: șerpi, „culebra”, caimani, pinguini, batracieni, păsări, feline și chiar maimuțe, animale complet necunoscute polinezienilor.

Originea sud-americană a „urechilor-lungi” poate fi demonstrată și lingvistic, prin analiza celor trei denumiri indigene ale insulei.

1) Te Pito o te Henua – „Buricul Pământului” sau, mai precis, „Buricul insulelor”. Aceasta este cea mai veche denumire explicată de Thor Heyerdahl prin faptul că insula (fiind cea mai apropiată de Peru) este considerată nu numai veriga de legătură cu patria de origine, ci chiar locul de la care se „trag” (simbolic) toate celelalte insule din Pacific (tradiția polineziană numind „naștere” descoperirea unei insule).

2. Rapa-nui – „Rapa cea Mare” sau „Patria Mare”. Este un obicei comun tuturor popoarelor să numească prima lor patrie „Marea Patrie”, iar cea unde au emigrat, „Mica Patrie” sau „Noua Patrie”, chiar dacă ea este mai mare decât prima. Viracochas nu s-au abătut de la regulă, numind o insula aflată la vest, Rapa-iti, adică „Mica Patrie”. Or, aceasta arată clar o deplasare de la est la vest, conformă cu mersul Soarelui.

3. Mata-Kite-Rani – „Ochiul (care) privește (spre) cer” sau „Vama cerului”. Luat ad literam, numele nu are niciun sens, dar dacă ținem seama de faptul că în polineziană Rani nu înseamnă numai „cer”, ci simbolizează și patria originară (regatul muntos al „regelui-soare” Kon-Tiki), problema ciudatei denumiri se clarifică.

Insula Paștelui este într-adevăr avanpostul Polineziei spre America de Sud, un adevărat „ochi” care „privește” pentru eternitate spre Peru.

Este însă izbitor faptul că localitatea de pe coasta peruană care se găsește situată exact în fața Insulei Paștelui (și paralel cu vechiul oraș ruinat al lui Kon-Tiki din munții Anzi) are denumirea veche de Mata-Rani („Ochiul cerului”).

Odiseea „oamenilor cu părul roșu” nu s-a terminat însă prin masacrarea grupului pascuan. O parte dintre ei părăsiseră anterior Insula Paștelui, îndreptându-se spre Polinezia.

Au descoperit și colonizat succesiv insulele Pitcairn, Morotiri, Rapa-iti, Raivaevae și Marchize, după cum dovedesc marile statui de piatră, terasele, fortărețele, sculpturile și templele Soarelui descoperite de expediția Heyerdahl.

Osemintele „urechilor-lungi” au fost găsite în Rapa-iti și Raivaevae. Oameni cu pielea albă și părul roșu au fost întâlniți în toate aceste insule de expedițiile căpitanilor Cook și Tasman (urmașii lor putând fi văzuți și astăzi în insulele Marchize).

Tradițiile orale polineziene susțin că strămoșii acestui popor au fost albi cu bărbi și plete roșii, veniți în corăbiile cu pânze sub conducerea regelui-soare Kon-Tiki.

Legendele spun că marile plute din lemn de balsa și corăbiile cu pânze soseau dinspre Pura, „partea de cer de unde răsare soarele” (deci Estul) și erau denumite „Rongo-Rongo”, după numele unui erou legendar alb și blond: Rongo („Fiul Soarelui”).

Căpitanul Cook scria că polinezienii îl considerau compatriotul lui Rongo, întors acasă după o lungă călătorie, și observa că, fapt remarcabil, în Egipt, Peru, Insula Paștelui și Polinezia, zeul Soare era cunoscut sub același nume – „Ra” – fiind cea mai importantă divinitate din Panteonul popoarelor respective. 

Se poate constata deci că Viracochas au emigrat de la est la vest, din Peru până în arhipelagul Tahiti, dând naștere grupări etnice polineziene cu pielea de culoare deschisă și trăsături europene, numiți de Cook, pentru perfecțiunea lor fizică, „elenii mărilor australe”.

Majoritatea lor au fost însă masacrați de invaziile valurilor de indieni sud-americani veniți în urma lor din Peru, dar mai ales din cauza migrațiunilor inverse (vest-est) ale populațiilor melaneziene războinice (negroid-australide), care au dat naștere grupării polineziene cu pielea brună, părul negru și creț, fețe late cu nasuri turtite și buze groase.

Viracochas au plecat din Polinezia în largul Pacificului, mânați de o nepotolită sete de explorare sau poate urmând un traseu precis și bine determinat.

Totuși, ultimele lor urme se opresc în Haiti.

În nici o altă insulă din Oceania nu au mai fost descoperite dovezi ale prezenței lor și cercetările au demonstrat că nu au ajuns în Australia, Nouă Zeelanda sau Indonezia.

Unde să fi dispărut oare acești demni precursori ai căpitanului Cook? Nu cumva departe în nordul Pacificului? Să fi fost ei, oare, strămoșii ciudatei populații albe Ainos din insula japoneza Hokkaido?

Misterioasa populație albă Ainu

Scrierile vechi japoneze vorbesc despre Ainu (sau Ainos), o ciudată populație albă din insula Hokkaido. 

Gruparea etnică stranie prezenta evidente caractere somatice europene: înălțimea medie de 2 m, prognatismul, pilozitatea și pigmentația rasei albe. 

În general acesta este maximum de informații care se pot afla din manuale sau chiar din multe studii de specialitate asupra acestui popor „miniatural” (aproximativ 13.000 de oameni conform ultimului recensământ din 2017) care a supraviețuit de-a lungul mileniilor în mijlocul Asiei, la 20.000 de km distanță de cele mai apropiate populații albe.

Puțini știu însă că grupa sanguină a populației Ainu este diferită de cele obișnuite, neputând fi întâlnită la alte popoare.

Ainu și-au păstrat nu numai limba, obiceiurile, cultura și modul de viață, dar și caracteristicile rasiale, fapt inexplicabil dacă ne amintim că erau plasați între două state puternice: Japonia și China.

Nimeni nu a reușit să afle când și de unde au apărut strămoșii populației Ainu în Asia, specialiștii fiind însă de acord că este improbabil ca dintre miliardele de oameni aparținând câmpului rasial mongoloid, să apară „întâmplător” câteva zeci de mii având caracterele biologice și genetice ale rasei albe.

Legendele lor afirmă că, într-un trecut foarte îndepărtat, „viteazul și înțeleptul zeu Okikurumi Kamui a aterizat în nordul insulei Hokkaido”.

Nava sa metalică sclipitoare era argintie ziua și roșie în timpul nopții, producând un zgomot ca de tunet atunci când se înălța spre cer.

El a stat câteva anotimpuri printre oameni învățându-i agricultură, meșteșugurile, artă și înțelepciunea, le-a dat un cod de legi morale și sociale după care „s-a înălțat cu nava către stele, dispărând pentru totdeauna”.

Oare ce i-a determinat pe Ainu să „născocească” povestea unei nave metalice care zbura cu zgomot și își schimba culoarea? De unde știau că este posibil zborul „spre stele”?

Ainu – posibil urmași ai ciudatului popor alb sud-american Viracochas – nu sunt însă decât un grup etnic mai ciudat, apartenența lor la una dintre principalele rase terestre (cea europoidă) fiind incontestabilă, în pofida problemelor legate de grupa lor sanguină.

Urma poporului Viracochas se pierde din momentul în care aceștia au navigat de pe Insula Paștelui. Unele teorii susțin că supraviețuitorii masacrului au navigat spre nord, către insulele Japoniei. 

Alți cercetători cred că Viracochas s-au întors spre vest, ajungând în cele din urmă în Mexic unde au fost găsite câteva vestigii capabile să susțină aceasta teorie.

Este totuși posibil ca Ainu să fie descendenți direcți ai misteriosului popor Viracochas? Sunt ei oare „urmași ai zeilor veniți din spațiu”? Sunt ei oare rezultatul unor modificări genetice din trecut care au transformat Viracochas într-o specie superioară de oameni capabili de realizari monumentale?