Lancea Destinului – Unde se află acum Lancea Sfântă care a străpuns trupul lui Isus pe cruce?

Potrivit unor legende, cavalerii creștini ar fi descoperit Lancea Destinului în Antiohia în timpul primei cruciade, în anul 1098. Vederea artefactului sacru în Biserica Sfântului Petru i-ar fi inspirat atât de mult pe soldații creștini asediați, încât aceștia s-au mobilizat și i-au alungat pe sarazini. 

De atunci, potrivit legendei, oricine deține Lancea Destinului și descifrează taina ei, ține în mâinile sale soarta lumii, putând să facă bine sau rău.

Deși există o serie de relicve în diferite biserici din Europa despre care se pretinde că ar fi adevarata Lance Sfântă, sulița expusă la muzeul Weltliches Schatzkammer (Muzeul Trezoreriei Habsburgilor), din Viena fiind considerată singura autentică. Artefactul se află în acest muzeu de mai bine de 250 de ani. 

Istoricul Jesús Hernández descria lancea astfel: 

Era o baghetă ascuţită de fier de peste 50 de centimetri lungime, reparată pe o porţiune cu argint. În partea centrală se vedea capul unui cui şi o fâşie de aur cu inscripţia Lancea et Clavus Dominus (Lancea şi cuiul Domnului). La bază se observau mici cruciuliţe de bronz.

Lancea Sfântă mai este cunoscută și ca „Lancea lui Constantin”, devenind un simbol al puterii suveranilor Sfântului Imperiu Roman, în momentul încoronării, la fel cum globul și sceptrul sunt folosite la urcarea pe tron a monarhilor britanici.

Ce este Lancea Sfântă (Lancea Destinului)?

Scena străpungerii trupului lui Hristos în timpul răstignirii este prezentată în Sfânta Evanghelie după Ioan, 19:31-37. 

Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: Nu I se va zdrobi niciun os. Şi iarăşi altă Scriptură zice: Vor privi la Acela pe care L-au împuns.

Potrivit scrierilor biblice, rana produsă de Lancea Sfântă a fost cea de-a cincea și ultima rană suferită de Isus în timpul patimilor sale, iar soldatul responsabil a fost identificat, în mod tradițional, ca fiind un centurion roman pe nume Longinus. 

Conform unor legende creștine, Longinus suferea de o boală care îi afectase grav vederea, dar a fost vindecat în mod miraculos de cele câteva picături de sânge și apă care s-au curs din rană direct pe fața sa.

Mai târziu, în Evanghelia după Marcu, Longinus este identificat ca unul dintre primii soldați romani convertiți, acesta afirmând că: „Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu!”

Legendele despre Lancea Destinului, sau Lancea lui Longinus, sunt numeroase, relicva sfântă primind numeroase puteri supranaturale. 

De exemplu, se credea că oricine posedă Lancea Sfântă, are puterea de a controla destinul lumii, pentru a face bine sau pentru a face rău. Povestiri contradictorii urmăresc istoria lăncii despre care se spune că ar fi fost deținută de diverși sfinți sau conducători, iar faima acestei relicve în perioada medievală nu era cu mult diferită de cea a Sfântului Graal.

Uimitoarea descoperire a lui Peter Bartholomew

Una dintre cele mai faimoase relatări despre Lancea Sfântă îi aparține lui Peter Bartholomew care a scris despre descoperirea relicvei în iunie 1098, la Antiohia, în timpul primei cruciade creștine. 

Recuperarea relicvei i-ar fi inspirat pe cruciați să reia ofensiva împotriva musulmanilor, zdrobindu-i în luptă și asigurând posesia creștină a Antiohiei. 

Disputele cu privire la autenticitatea lăncii au provocat însă disensiuni între cruciați, iar descoperitorul ei, Peter Bartholomew, a fost în cele din urmă discreditat.

Bartholomew, un țăran simplu, a pretins că însuși Sfântul Andrei i s-ar fi arătat într-o serie de viziuni, dezvăluindu-i locația lăncii. 

El i-a informat apoi pe conducătorii primei cruciade despre viziunile sale și, deși episcopul Adhémar de Le Puy a fost sceptic cu privire la autenticitatea lor, contele Raymond de Toulouse a fost impresionat și a poruncit ca Bartholomew, împreună cu un grup restrâns de cruciați, să pornească în căutarea relicvei sfinte. 

Bartholomew i-a condus la Catedrala Sf. Petru din Antiohia și le-a indicat locul unde ar fi fost ascunsă Lancea Destinului. 

După o zi de săpături inutile, Bartholomew le-a cerut cavalerilor să se oprească și să se îndepărteze de locul în care săpaseră. A sărit apoi în groapă și a scos o bucată de fier despre care a susținut că ar fi fost Lancea Sfântă. 

Majoritatea cruciaților i-au acceptat autenticitatea și au purtat lancea cu ei în luptă, împotriva musulmanilor.

La scurt timp după dezgroparea lăncii, Bartholomew a susținut, din nou, că Sfântul Andrei i s-ar fi arătat în vis, oferindu-i instrucțiuni clare ce trebuiau urmate de întreaga armată creștină, pentru ca războiul împotriva musulmanilor să fie câștigat.

Însă indicațiile oferite de Bartholomew ajunseseră extrem de confuze și de contradictorii. Mai mult decât atât, acesta a lansat atacuri repetate la adresa răposatului episcop Adhémar de Le Puy (decedat în 1098) – care nu crezuse niciodată în veridicitatea lăncii descoperite de Bartholomew.

Toate acestea i-au făcut pe cruciați să se îndoiască de așa-numitele „viziuni” și să conteste autenticitatea lăncii Sfinte. 

Într-o ultimă încercare disperată de a se valida în fața cavalerilor, Bartholomew s-a supus unei „judecăți prin foc”, o provocare deosebit de riscantă care i-a provocat arsuri grave și, într-un final, moartea. 

Lancea Destinului „descoperită” de Bartholomew a fost definitiv discreditată iar prestigiul lui Raymond de Toulouse a avut enorm de suferit ca urmare îmbrățișării viziunilor lui Peter.

Lancea Sfântă ar fi în spatele ascensiunii lui Hitler

Potrivit lui Trevor Ravenscroft, autorul cărții The Spear of Destiny (1997), din momentul în care Adolf Hitler a zărit lancea pentru prima dată, lancea a devenit „pivotul central” al vieții sale și „însăși sursa ambițiilor lui de a cuceri lumea”. 

Hitler a descoperit că în afară de Constantin, încă 45 de suverani au deținut lancea înainte ca aceasta să intre în posesia lui Charlemagne (742-814). 

Frederic cel Mare al Germaniei (1194-1250), întemeietorul Ordinului Cavalerilor Teutoni – sursă de inspirație pentru organizația SS, fondată de Hitler, avusese, de asemenea, la un moment dat Lancea Destinului. 

Hitler a crezut că lancea avea puteri paranormale care îl vor ajuta în războaiele sale de cucerire a lumii. El credea că cel ce deține lancea nu va pierde nici o bătălie. De asemenea, ar fi vrut să aibă în posesie și alte relicve controversate precum Chivotul Legii și Sfântul Graal.

În cartea lui, Ravenscroft pretinde că Hitler vizita adesea muzeul, privea Lancea Sfântă și intra într-o stare de transă în cadrul căreia își vedea viitoarea glorie, ca stăpân al celui de-al Treilea Reich.

Hitler a făcut o obsesie pentru aceasta relicvă, pe care a investigat-o împreună cu prietenul său de atunci, Walter Johannes Stein. Hitler era convins că avea de împlinit un destin. Suliţa era instrumentul sfânt necesar pentru a-și materializa ideile. 

Expert în ocultism, Stein nu l-a luat în serios pe Hitler, care pe atunci era doar un pictor destul de nepriceput care încerca sa isi vanda acuarelele prin cafenele, dar mai târziu acele deliruri de grandomanie ale acestuia au devenit orori ale istoriei.

După 26 de ani, în 1938, Hitler a devenit liderul nazismului şi al întregii Germanii. Pe măsură ce puterea sa creştea, simţea necesitatea tot mai mare de a poseda Suliţa Destinului. „A intrat triumfător în Viena, oraşul în care trăise ca un vagabond, după ce Al treilea Reich a anexat Austria”, conform cărţii istoricului Hernández.

În 1938, Hitler intra în Viena, spre a superviza anexarea Austriei. Mai exact, în seara de 14 martie 1938, Hitler a intrat triumfător în Viena. 

Însoțit de şeful SS, Heinrich Himmler, împreună cu care împărtăşea, într-o mică măsură, interesul pentru ocultism, au pătruns în Palatul Hofburg. Führerul s-a îndreptat direct spre sala unde se afla suliţa. 

Himmler a ieşit din sală, lăsându-l singur pe Hitler cu relicva. A stat acolo mai bine de un ceas întreg. Totuşi, trebuia să ia artefactul de la muzeu fără să pară un furt. 

A avut o idee curioasă. 

Pentru a da o aparenţă legală, s-a confiscat relicva printr-o petiţie oficială făcută de Berlin, prin intermediul primarului din Nürnberg, Willy Liebel, care a cerut ca vestita comoară să revină oraşului ce o posedase înainte de a ajunge la Viena.

După ce şi-a atins obiectivul, naziştii trebuiau să protejeze Suliţa până la sosirea în Germania împreună cu alte 31 piese din tezaurul austriac. Plecarea a fost pregătită timp de 5 luni. S-a recurs la un tren blindat cu aer condiţionat. La 29 august relicva a plecat din vestul Vienei în cel mai mare secret.

A fost transportată spre Nürnberg, fiind escortată de trupe SS. Ziua următoare a fost depozitată în biserica Sfânta Ecaterina, unde sulița stătuse cândva vreme de 400 de ani. Primarul Nürnbergului a primit relicva cu toate onorurile. 

Hitler credea că Suliţa i-a aparţinut într-o viaţă anterioară. Cu preţioasa comoară, liderul nazist se simţea satisfăcut. 

Simţea pentru ea o atracţie care depăşea limitele raţiunii. Hitler se credea reîncarnarea unui senior feudal din secolul IX, numit Landulfo II de Capua, care a fost excomunicat de papă pentru faptul că era mag, și care de asemenea se arătase fascinat de suliţă.

Potrivit lui Hernández, obsesia pentru Suliţă a lui Hitler avea legătură cu pasiunea sa pentru operele wagneriene. Favorita lui era Parsifal, unde legenda Suliţei sfinte şi a Sfântului Graal au un rol central. 

Nu vom şti niciodată dacă puterea lui Hitler s-a datorat artefactului, dar este cert că au fost câţiva ani în care trupele sale au fost invincibile.

Totuşi, puterea lui a început să scadă din 1942, când trupele germane se retrag de pe toate fronturile.

La acel moment, Suliţa nu mai era expusă publicului, ci stătea în permanenţă într-un refugiu aerian excavat în piatră localizat sub castelul Kaiserburg, din Nürnberg. 

La 31 martie 1945, înainte de avansarea trupelor aliate pe teritoriul german, Liebel a crezut că adăpostul nu oferea destulă protecţie şi a decis să păstreze Suliţa într-o cutie de cupru depozitată în buncărul din Panier Platz. 

Dar destinul Suliţei a fost pecetluit după ce Berlinul a fost înconjurat de aliaţi. După căderea Berlinului, americanii au căutat obiectele cele mai valoroase din colecţia nazistă. Walter H. Horn a fost însărcinat să afle unde se află cea mai mare parte din artefactele provenite din tezaurul habsburgilor.

Nu a fost o sarcină uşoară. După multe interogatorii a găsit bijuteriile doctorului Fries, un funcţionar nazist. La 7 august 1945, nord-americanii au intrat în refugiul antiaerian din Paniers Platz. Aşa au pus mâna pe tezaurul lui Hitler la 3 luni după ce liderul nazist s-a sinucis.

Versiunea lui Hernández contrazice pe cele ale altor istorici care spun că în momentul în care Suliţa a fost luată Hitler s-a împuşcat. Acest fapt ar adăuga mai mult mister privitor la blestemul acesteia.

Ulterior, Statele Unite au înapoiat oficial Lancea Sfântă Austriei, alături de alte comori pe care naziștii le furaseră. Astăzi, acest obiect sfânt se află din nou la muzeul Trezoreriei Habsburgilor din Viena.

Unde se află acum Lancea Destinului?

În timpul domniei lui Constantin și mai târziu în primele decenii ale Europei medievale, au început să iasă la suprafață numeroase rapoarte despre Lancea Sfântă. 

Curând a devenit evident că mai multe sulițe au fost identificate drept lancea care a străpuns trupul lui Isus pe cruce. Doar trei au fost însă văzute ca „potențial autentice”: Lancea Vaticanului, Lancea Viena (Habsburg) și Lancea Vagharshapat (Echmiadzin).  

De asemenea, au existat și multe replici transmise de la o generație la alta despre care se credea că ar fi autentice, însă multe dintre acestea s-au pierdut în timp.

Lancea Vaticanului

O relicvă despre care se crede ca ar fi Sfânta Lance este păstrată în Bazilica Sfântul Petru, din Roma, deși Biserica Catolică nu a pretins niciodată ca relicva ar fi autentică. 

Prima referire istorică la această lance a fost făcută în anul 570 d.Hr. de un pelerin necunoscut din Piacenza (identificat adesea în mod eronat cu Sfântul Antoninus din Piacenza) în scrierile sale despre locurile sfinte ale Ierusalimului. 

Acesta a relatat despre două artefacte religioase pe care le-ar fi văzut în Basilica Muntelui Sion, „cununa de spini cu care a fost încoronat Domnul nostru și lancea cu care a fost lovit în lateral”.

Aceeași lance este menționată în așa-numitul Breviarium de la Biserica Sfântului Mormânt, presupusa prezență a relicvei la Ierusalim fiind atestată de Cassiodor (c. 485–585), precum și de Grigorie de Tours (c. 538–594), însă acesta din urmă nu a fost niciodată la Ierusalim.

În 615, Ierusalimul a fost capturat de forțele persane ale regelui Khosrau al II-lea (Chosroes al II-lea). 

Potrivit Chronicon Paschale, vârful lăncii, care fusese rupt, a fost oferit în același an lui Nicetas, care l-a dus la Constantinopol și l-a depus în biserica Hagia Sofia, iar mai târziu la Biserica Fecioarei.

Acest vârf al lăncii a fost achiziționat de împăratul Balduin al II-lea al Ierusalimului (1075-1131). 

Câteva decenii mai târziu, artefactul a ajuns în posesia regelui Ludovic al IX-lea al Franței (1214-1240). Vârful lăncii a fost depus, alături de coroana de spini, la Sainte Chapelle din Paris. În timpul Revoluției Franceze, ambele relicve au fost ascunse la Bibliothèque Nationale din Paris.

În ceea ce privește porțiunea mai mare a lăncii, Arculpus a susținut că a văzut-o la Biserica Sfântului Mormânt în jurul anului 670 din Ierusalim, dar nu există nicio mențiune despre credibilă despre aceasta după devastarea din 615. 

Unii susțin că relicva mai mare a fost transportată către Constantinopol în secolul al VIII-lea, posibil în același timp cu coroana de spini. În orice caz, prezența sa la Constantinopol pare să fie atestată în mod clar de diverși pelerini, în special de ruși.

Sir John Mandeville a declarat în 1357 că a văzut lama Sfintei Lance atât la Paris, cât și la Constantinopol și că aceasta din urmă era o relicvă mult mai mare decât prima. Merită adăugat că Mandeville nu este considerat unul dintre cei mai de încredere martori ai Evului Mediu, iar presupusele sale călătorii sunt de obicei tratate ca un amalgam eclectic de mituri, legende și alte ficțiuni. 

Autentică sau nu, lancea de la Constantinopol a ajuns în mâinile turcilor iar, în 1492, în împrejurări descrise cu minuțiozitate în Istoria Papilor a lui Pastor, sultanul Baiazid al II-lea i-a oferit-o în dar papei Inocențiu al VIII-lea pentru a-l convinge pe acesta să nu-l elibereze pe fratele și rivalul lui Baiazid, Cem Sultan.

Însă majoritatea cardinalilor și experților de la Roma și-au arătat scepticismul cu privire la autenticitatea lăncii primite de papă, după cum consemnează Johann Burchard. Mai multe artefacte similare își făcuseră deja apariția la Paris, Nürnberg și Armenia. 

La mijlocul secolului al XVIII-lea, Papa Benedict al XIV-lea obține de la Paris un desen exact al vârfului lăncii expuse în Franța. Comparând imaginea cu relicva mai mare din Catedrala Sf. Petru, din Roma, papa s-a arătat încrezător că ambele lame proveneau, în realitate, din același vârf de suliță.

Lancea Viena (Habsburg)

Lancea Sfântă din Viena face parte din Tezaurul Imperial sau Weltliche Schatzkammer (trad. „Camera Comorilor Lumii”) de la Palatul Hofburg din Viena.

Despre această suliță se spune că ar fi aparținut lui Constantin cel Mare, iar mai apoi Sfântului Mauriciu. 

Potrivit unor scrieri din vremea lui Otto I (912–973), Sfinții Împărați Romani au intrat în posesia artefactului la începutul secolului al X-lea. 

În anul 1000, la Congresul de la Gniezno, Otto al III-lea i-a oferit lui Bolesław I al Poloniei o replică a Lăncii Sfinte. 

În 1084, Henric al IV-lea a lipit o placă de argint cu inscripția „Cuiul Domnului nostru” la artefactul original, după ce a observat un obiect metalic, alungit, atașat de vârful artefactului. Însă abia în secolul al XIII-lea s-a vorbit, pentru prima dată, despre o presupusă legătură între lancea lui Constantin cel Mare și cea folosită de soldatul roman Longinus pentru a străpunge trupul lui Hristos pe cruce.

În 1273, Lancea Sfântă a fost folosită pentru prima dată într-o ceremonie de încoronare. 

În jurul anului 1350, Carol al IV-lea a lipit o foaie de aur inscripționată cu textul Lancea et clavus Domini (trad. „Lancea și cuiul Domnului”), peste banda de argint adaugată de Henric al IV-lea în 1084. 

În 1424, Sigismund a mutat o colecție impresionantă de obiecte religioase, inclusiv lancea, din Praga în orașul său natal, Nürnberg, și a decretat ca valoroasele obiecte să fie păstrate acolo pentru totdeauna. 

Această colecție a primit numele de Imperial Regalia (Reichs Kleinodien).

Când armata revoluționară franceză s-a apropiat de Nürnberg, în primăvara anului 1796, consilierii orașului au decis să mute Imperial Regalia la Viena, unde obiectele aveau să fie păstrate în siguranță. 

Colecția a fost încredințată baronului von Hügel, care a promis că va returna obiectele după ce trupele franceze aveau să fie înfrânte. Însă, în 1806, Sfântul Imperiu Roman s-a prăbușit, iar von Hügel a vânda colecția Habsburgilor care tocmai preluaseră puterea. 

Consilierii din Nürnberg au cerut restituirea artefactelor după înfrângerea armatei lui Napoleon în bătălia de la Waterloo, dar autoritățile austriece au refuzat.

În timpul Anschlussului, când Austria a fost anexată Germaniei, naziștii au mutat întreaga colecție Reichs Kleinodien înapoi la Nürnberg, unde obiectele au fost expuse în timpul Congresului Partidului din septembrie 1938.

Apoi, relicvele au fost transferate în Historischer Kunstbunker, un buncăr construit sub Castelul Nürnberg pentru a proteja obiecte valoroase în timpul raidurilor aeriene.

O bună parte a tezaurului a fost recuperată de forțele Aliate la sfârșitul războiului, dar naziștii au ascuns cele mai importante piese în speranța că le vor putea folosi, ca simboluri ale puterii, care să-i ajute să revină la putere.

Walter Horn – un savant în studii medievale care a fugit din Germania nazistă și a servit în Armata a Treia sub comanda generalului George S. Patton – a devenit principalul investigator în cadrul Programului pentru Monumente, Artă și Arhivă, care avea ca scop găsirea și reîntregirea colecției Imperial Regalia ascunse de naziști în timpul războiului. 

După îndelungi cercetări, numeroase audieri și timp prețios pierdut cu piste false, Stadtrat Fries, consilier al orașului Nürnberg, a mărturisit că el, împreună cu un alt consilier pe nume Stadtrat Schmeissner și un oficial SS au ascuns piesele lipsă din tezaur și a acceptat să conducă echipa lui Horn la fața locului. 

Pe 7 august, Horn și un căpitan al armatei americane i-au escortat pe Fries și Schmeissner în interiorul buncărul Panier Platz, unde au localizat comorile ascunse în spatele unui zid, într-o cameră de la capătul unui coridor subteran, la aproximativ 80 de metri sub pământ. 

Artefactele descoperite în buncăr au fost mutate la castelul Nürnberg unde colecția Imperial Regalia a fost reîntregită. Întreaga colecția a fost apoi transferată oficialilor austrieci în ianuarie, anul următor.

În ianuarie 2003, într-un precedent extraordinar, Robert Feather, metalurgist și inginer englez, a primit acces la artefact pentru a-l analiza în cadrul unui documentar. Feather a avut permisiunea să examineze lancea într-un laborator, să indeparteze benzile delicate de aur și argint care o tineau întreagă și să încerce să-i determine vechimea reala. 

Folosindu-se de câteva procedee complexe și analize de laborator, toate proceduri neinvazive, Feather a datat corpul principal al sulitei cel mai devreme în secolul al VII-lea. 

Feather a concluzionat, în același documentar, că știftul de fier – pretins de mult timp a fi un cui de la crucificare, bătut în lamă – era „consecvent” ca lungime și formă cu un cui roman din secolul I d.Hr. Însă analizele nu au identificat reziduuri de sânge uman pe lance.

Analiza lui Feather a fost urmată, la scurt timp, de o serie de analize complexe efectuate de cercetătorii de la Institutul de Cercetare și Analiză Arheologică din Viena. Ei s-au folosit de raze X și alte tehnologii moderne pentru a compara Lancea Destinului cu alte sulițe similare, stabilind că artefactul expus la Viena datează din jurul secolului al VIII-lea, până la începutul secolului al IX-lea.

Similar, cercetătorii au determinat că știftul din vârful suliței este format din același metal ca și restul lăncii, excluzând astfel posibilitatea ca acesta să dateze din secolul I d.Hr.

Lancea Vagharshapat (Echmiadzin)

În Vagharshapat (cunoscut anterior ca Echmiadzin), capitala religioasă a Armeniei, se păstrează o altă lance despre care se crede că ar fi adevărata Lance Sfântă. 

Această suliță a fost ținută, o bună perioadă de timp, în mănăstirea Geghard. 

Prima sursă care o menționează este un fragment de text din Sfintele Moaște ale Domnului nostru Iisus Hristos, un manuscris armean din secolul al XIII-lea. 

Conform acestui text, sulița care l-a străpuns pe Isus a fost adusă în Armenia de către apostolul Tadeu. Manuscrisul nu precizează unde și cum a fost păstrată relicva, însă descrierea din text se potrivește exact cu Lancea Destinului.

În 1655, călătorul francez Jean-Baptiste Tavernier a fost primul occidental care a văzut această relicvă în Armenia. În 1805, rușii au capturat mănăstirea și relicva a fost mutată la Tchitchanov Geghard, Tbilisi, Georgia. 

Mai târziu a fost returnată Armeniei, iar în prezent este expusă la muzeul Manoogian din Vagharshapat.