Lancea Destinului – Unde se află acum Lancea Sfântă care a străpuns trupul lui Isus pe cruce?

Potrivit unor legende, cavalerii creștini ar fi descoperit Lancea Destinului în Antiohia în timpul primei cruciade, în anul 1098. Vederea artefactului sacru în Biserica Sfântului Petru i-ar fi inspirat atât de mult pe soldații creștini asediați, încât aceștia s-au mobilizat și i-au alungat pe sarazini. 

De atunci, potrivit legendei, oricine deține Lancea Destinului și descifrează taina ei, ține în mâinile sale soarta lumii, putând să facă bine sau rău.

Deși există o serie de relicve în diferite biserici din Europa despre care se pretinde că ar fi adevarata Lance Sfântă, sulița expusă la muzeul Weltliches Schatzkammer (Muzeul Trezoreriei Habsburgilor), din Viena fiind considerată singura autentică. Artefactul se află în acest muzeu de mai bine de 250 de ani. 

Istoricul Jesús Hernández descria lancea astfel: 

Era o baghetă ascuţită de fier de peste 50 de centimetri lungime, reparată pe o porţiune cu argint. În partea centrală se vedea capul unui cui şi o fâşie de aur cu inscripţia Lancea et Clavus Dominus (Lancea şi cuiul Domnului). La bază se observau mici cruciuliţe de bronz.

Lancea Sfântă mai este cunoscută și ca „Lancea lui Constantin”, devenind un simbol al puterii suveranilor Sfântului Imperiu Roman, în momentul încoronării, la fel cum globul și sceptrul sunt folosite la urcarea pe tron a monarhilor britanici.

Ce este Lancea Sfântă (Lancea Destinului)?

Scena străpungerii trupului lui Hristos în timpul răstignirii este prezentată în Sfânta Evanghelie după Ioan, 19:31-37. 

Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Căci s-au făcut acestea, ca să se împlinească Scriptura: Nu I se va zdrobi niciun os. Şi iarăşi altă Scriptură zice: Vor privi la Acela pe care L-au împuns.

Potrivit scrierilor biblice, rana produsă de Lancea Sfântă a fost cea de-a cincea și ultima rană suferită de Isus în timpul patimilor sale, iar soldatul responsabil a fost identificat, în mod tradițional, ca fiind un centurion roman pe nume Longinus. 

Conform unor legende creștine, Longinus suferea de o boală care îi afectase grav vederea, dar a fost vindecat în mod miraculos de cele câteva picături de sânge și apă care s-au curs din rană direct pe fața sa.

Mai târziu, în Evanghelia după Marcu, Longinus este identificat ca unul dintre primii soldați romani convertiți, acesta afirmând că: „Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu!”

Legendele despre Lancea Destinului, sau Lancea lui Longinus, sunt numeroase, relicva sfântă primind numeroase puteri supranaturale. 

De exemplu, se credea că oricine posedă Lancea Sfântă, are puterea de a controla destinul lumii, pentru a face bine sau pentru a face rău. Povestiri contradictorii urmăresc istoria lăncii despre care se spune că ar fi fost deținută de diverși sfinți sau conducători, iar faima acestei relicve în perioada medievală nu era cu mult diferită de cea a Sfântului Graal.

Uimitoarea descoperire a lui Peter Bartholomew

Una dintre cele mai faimoase relatări despre Lancea Sfântă îi aparține lui Peter Bartholomew care a scris despre descoperirea relicvei în iunie 1098, la Antiohia, în timpul primei cruciade creștine. 

Recuperarea relicvei i-ar fi inspirat pe cruciați să reia ofensiva împotriva musulmanilor, zdrobindu-i în luptă și asigurând posesia creștină a Antiohiei. 

Disputele cu privire la autenticitatea lăncii au provocat însă disensiuni între cruciați, iar descoperitorul ei, Peter Bartholomew, a fost în cele din urmă discreditat.

Bartholomew, un țăran simplu, a pretins că însuși Sfântul Andrei i s-ar fi arătat într-o serie de viziuni, dezvăluindu-i locația lăncii. 

El i-a informat apoi pe conducătorii primei cruciade despre viziunile sale și, deși episcopul Adhémar de Le Puy a fost sceptic cu privire la autenticitatea lor, contele Raymond de Toulouse a fost impresionat și a poruncit ca Bartholomew, împreună cu un grup restrâns de cruciați, să pornească în căutarea relicvei sfinte. 

Bartholomew i-a condus la Catedrala Sf. Petru din Antiohia și le-a indicat locul unde ar fi fost ascunsă Lancea Destinului. 

După o zi de săpături inutile, Bartholomew le-a cerut cavalerilor să se oprească și să se îndepărteze de locul în care săpaseră. A sărit apoi în groapă și a scos o bucată de fier despre care a susținut că ar fi fost Lancea Sfântă. 

Majoritatea cruciaților i-au acceptat autenticitatea și au purtat lancea cu ei în luptă, împotriva musulmanilor.

La scurt timp după dezgroparea lăncii, Bartholomew a susținut, din nou, că Sfântul Andrei i s-ar fi arătat în vis, oferindu-i instrucțiuni clare ce trebuiau urmate de întreaga armată creștină, pentru ca războiul împotriva musulmanilor să fie câștigat.

Însă indicațiile oferite de Bartholomew ajunseseră extrem de confuze și de contradictorii. Mai mult decât atât, acesta a lansat atacuri repetate la adresa răposatului episcop Adhémar de Le Puy (decedat în 1098) – care nu crezuse niciodată în veridicitatea lăncii descoperite de Bartholomew.

Toate acestea i-au făcut pe cruciați să se îndoiască de așa-numitele „viziuni” și să conteste autenticitatea lăncii Sfinte. 

Într-o ultimă încercare disperată de a se valida în fața cavalerilor, Bartholomew s-a supus unei „judecăți prin foc”, o provocare deosebit de riscantă care i-a provocat arsuri grave și, într-un final, moartea. 

Lancea Destinului „descoperită” de Bartholomew a fost definitiv discreditată iar prestigiul lui Raymond de Toulouse a avut enorm de suferit ca urmare îmbrățișării viziunilor lui Peter.

Lancea Sfântă ar fi în spatele ascensiunii lui Hitler

Potrivit lui Trevor Ravenscroft, autorul cărții The Spear of Destiny (1997), din momentul în care Adolf Hitler a zărit lancea pentru prima dată, lancea a devenit „pivotul central” al vieții sale și „însăși sursa ambițiilor lui de a cuceri lumea”. 

<p>Hitler a descoperit că în afară de Constantin, încă 45 de suverani au deținut lancea înainte ca aceasta să intre în posesia lui Charlemagne (742-814). 

Frederic cel Mare al Germaniei (1194-1250), întemeietorul Ordinului Cavalerilor Teutoni – sursă de inspirație pentru organizația SS, fondată de Hitler, avusese, de asemenea, la un moment dat Lancea Destinului. 

Hitler a crezut că lancea avea puteri paranormale care îl vor ajuta în războaiele sale de cucerire a lumii. El credea că cel ce deține lancea nu va pierde nici o bătălie. De asemenea, ar fi vrut să aibă în posesie și alte relicve controversate precum Chivotul Legii și Sfântul Graal.

<p>În cartea lui, Ravenscroft pretinde că Hitler vizita adesea muzeul, privea Lancea Sfântă și intra într-o stare de transă în cadrul căreia își vedea viitoarea glorie, ca stăpân al celui de-al Treilea Reich.

Hitler a făcut o obsesie pentru aceasta relicvă, pe care a investigat-o împreună cu prietenul său de atunci, Walter Johannes Stein. Hitler era convins că avea de împlinit un destin. Suliţa era instrumentul sfânt necesar pentru a-și materializa ideile. 

Expert în ocultism, Stein nu l-a luat în serios pe Hitler, care pe atunci era doar un pictor destul de nepriceput care încerca sa isi vanda acuarelele prin cafenele, dar mai târziu acele deliruri de grandomanie ale acestuia au devenit orori ale istoriei.

<p>După 26 de ani, în 1938, Hitler a devenit liderul nazismului şi al întregii Germanii. Pe măsură ce puterea sa creştea, simţea necesitatea tot mai mare de a poseda Suliţa Destinului. „A intrat triumfător în Viena, oraşul în care trăise ca un vagabond, după ce Al treilea Reich a anexat Austria”, conform cărţii istoricului Hernández.

În 1938, Hitler intra în Viena, spre a superviza anexarea Austriei. Mai exact, în seara de 14 martie 1938, Hitler a intrat triumfător în Viena. 

Însoțit de şeful SS, Heinrich Himmler, împreună cu care împărtăşea, într-o mică măsură, interesul pentru ocultism, au pătruns în Palatul Hofburg. Führerul s-a îndreptat direct spre sala unde se afla suliţa. 

<p>Himmler a ieşit din sală, lăsându-l singur pe Hitler cu relicva. A stat acolo mai bine de un ceas întreg. Totuşi, trebuia să ia artefactul de la muzeu fără să pară un furt. 

A avut o idee curioasă. 

Pentru a da o aparenţă legală, s-a confiscat relicva printr-o petiţie oficială făcută de Berlin, prin intermediul primarului din Nürnberg, Willy Liebel, care a cerut ca vestita comoară să revină oraşului ce o posedase înainte de a ajunge la Viena.

<p>După ce şi-a atins obiectivul, naziştii trebuiau să protejeze Suliţa până la sosirea în Germania împreună cu alte 31 piese din tezaurul austriac. Plecarea a fost pregătită timp de 5 luni. S-a recurs la un tren blindat cu aer condiţionat. La 29 august relicva a plecat din vestul Vienei în cel mai mare secret.

A fost transportată spre Nürnberg, fiind escortată de trupe SS. Ziua următoare a fost depozitată în biserica Sfânta Ecaterina, unde sulița stătuse cândva vreme de 400 de ani. Primarul Nürnbergului a primit relicva cu toate onorurile. 

Hitler credea că Suliţa i-a aparţinut într-o viaţă anterioară. Cu preţioasa comoară, liderul nazist se simţea satisfăcut. 

<p>Simţea pentru ea o atracţie care depăşea limitele raţiunii. Hitler se credea reîncarnarea unui senior feudal din secolul IX, numit Landulfo II de Capua, care a fost excomunicat de papă pentru faptul că era mag, și care de asemenea se arătase fascinat de suliţă.

Potrivit lui Hernández, obsesia pentru Suliţă a lui Hitler avea legătură cu pasiunea sa pentru operele wagneriene. Favorita lui era Parsifal, unde legenda Suliţei sfinte şi a Sfântului Graal au un rol central. 

Nu vom şti niciodată dacă puterea lui Hitler s-a datorat artefactului, dar este cert că au fost câţiva ani în care trupele sale au fost invincibile.

<p>Totuşi, puterea lui a început să scadă din 1942, când trupele germane se retrag de pe toate fronturile.

La acel moment, Suliţa nu mai era expusă publicului, ci stătea în permanenţă într-un refugiu aerian excavat în piatră localizat sub castelul Kaiserburg, din Nürnberg. 

La 31 martie 1945, înainte de avansarea trupelor aliate pe teritoriul german, Liebel a crezut că adăpostul nu oferea destulă protecţie şi a decis să păstreze Suliţa într-o cutie de cupru depozitată în buncărul din Panier Platz. 

<p>Dar destinul Suliţei a fost pecetluit după ce Berlinul a fost înconjurat de aliaţi. După căderea Berlinului, americanii au căutat obiectele cele mai valoroase din colecţia nazistă. Walter H. Horn a fost însărcinat să afle unde se află cea mai mare parte din artefactele provenite din tezaurul habsburgilor.

Nu a fost o sarcină uşoară. După multe interogatorii a găsit bijuteriile doctorului Fries, un funcţionar nazist. La 7 august 1945, nord-americanii au intrat în refugiul antiaerian din Paniers Platz. Aşa au pus mâna pe tezaurul lui Hitler la 3 luni după ce liderul nazist s-a sinucis.

Versiunea lui Hernández contrazice pe cele ale altor istorici care spun că în momentul în care Suliţa a fost luată Hitler s-a împuşcat. Acest fapt ar adăuga mai mult mister privitor la blestemul acesteia.

<p>Ulterior, Statele Unite au înapoiat oficial Lancea Sfântă Austriei, alături de alte comori pe care naziștii le furaseră. Astăzi, acest obiect sfânt se află din nou la muzeul Trezoreriei Habsburgilor din Viena.

Unde se află acum Lancea Destinului?

În timpul domniei lui Constantin și mai târziu în primele decenii ale Europei medievale, au început să iasă la suprafață numeroase rapoarte despre Lancea Sfântă. 

Curând a devenit evident că mai multe sulițe au fost identificate drept lancea care a străpuns trupul lui Isus pe cruce. Doar trei au fost însă văzute ca „potențial autentice”: Lancea Vaticanului, Lancea Viena (Habsburg) și Lancea Vagharshapat (Echmiadzin).