7 cotoroanțe din basmele românești. Cine este Baba Cloanța Cotoroanța, spaima copiilor?

Basmele românești cuprind o paletă impresionantă de făpturi fabuloase: divinități secundare (Sfânta Vineri), duhuri de tip animist, animale oraculare (Calul Năzdrăvan), cotoroanțele (Muma Pădurii, Joimărița, Baba Cloanța, Baba Hârca, Baba Coja, Vâj Baba), demoni (Diavolul, Necuratul, Piaza Rea, Muta Pământului, Avestiția), ielele, monștri, moroi, giganți, zâne, balauri, eroi fantastici (Făt Frumos), prințese (Ileana Cosânzeana), divinități ale naturii (Sântilie, Sâmpetru).

Astfel, în folclorul popular românesc, diferitele spirite sau duhuri au ca sarcini controlul asupra unui anumit cadru al vieții (de exemplu, spiridușul și șarpele casei au rol protector asupra casei și a gospodăriei). 

Alte spirite supranaturale patronează meșteșugurile tradiționale, așa cum este cazul Joimăriței și a Sfintei Vineri care protejează arta străveche a țesutului. 

În fine, alte creaturi mitice stăpânesc elementele naturii, precum apa (Vidra, Știma Apelor), aerul (ielele), pământul (zmeii, balaurii) sau pădurea (Muma Pădurii).

Cotoroanțe din basmele românești

Cotoroanța din basmele românești este adesea descrisă ca o făptură ursuză, slută și deosebit de puternică (o babă vrăjitoare). O invenție a imaginarului colectiv, Baba Cloanța Cotoroanța întrupează personajul negativ de care eroii și eroinele basmelor românești trebuie să se ferească cu orice preț.

Cotoroanțele erau, de asemenea, vraci vestiți, moașe pricepute, sfătuitoare prețioase, dar și vrăjitoare redutabile pe care nu era bine să le mânii. 

Într-un basm popular străvechi, cules de Petre Ispirescu, se povestește cum, la un moment dat, Diavolul se ceartă cu o babă cotoroanță, cearta celor doi producând o larmă atât de mare încât l-a trezit din somn pe Sfântul Petru.

Acesta, mânios, pune mâna pe sabie și le retează capetele celor doi certăreți. După săvârșirea pedepsei, Sfântul Petru urcă înapoi în ceruri iar trupurile fără cap ale Diavolului și cotoroanței rămân pe pământ să-și caute capetele prin țărână.

Diavolul găsește capul babei, pe care și-l însușește, iar cotoroanța găsește capul Necuratului, care fără prea multă mirare, i se potrivește de minune. 

Astfel, în basmele românești, babele sunt considerate ca fiind cele mai afurisite ființe. Acesta este probabil și motivul pentru care termenul „babă” este aproape întotdeauna însoțit de peiorative precum hoașcă, hârcă, cloanță, cotoroanță, talpa iadului, etc.

Vâj Baba

Vâj Baba este un spirit demonic din folclorul și poveștile românești, numele său fiind compus din substantivul „babă” și regionalismul „vâjă” (care înseamnă „vrăjitoare”). Vâj Baba este, așadar, o babă vrăjitoare.

În folclorul tradițional românesc, Vâj Baba este portretizată ca o babă vrăjitoare monstruoasă care locuiește în fundul iadului, iar în altele ca o strigoaică care iese la suprafață noaptea pentru a produce nenorociri și suferință.

În unele mituri românești, Vâj Baba are o fată frumoasă care se poate transforma în miel, iapă sau ghem de lână. Vâj Baba mai deține și o herghelie de iepe năzdrăvane (în unele povești, aceste iepe mănâncă jăratec) și este adesea asemuită cu Baba Iaga (Baba Yaga) din legendele slave.

Potrivit folclorului slav, Baba Iaga este o cotoroanță cu puteri supranaturale care trăiește în adâncurile pădurilor rusești, într-o casă cocoțată pe gheare de pui, înconjurată de pini și cranii care lucesc. 

Asemenea Babei Iaga, Vâj Baba este descrisă, uneori, ca un personaj neutru care îi ajută pe călători și pe oaspeții care îi trec pragul casei să găsească drumul de ieșire din codrii deși. 

În cele mai multe povești însă, Vâj Baba îi ucide, gătește și îi mănâncă pe aventurieri. 

În simbolism, Vâj Baba este o manifestare antică și complexă a miturilor fondatoare și a fricilor culturale în continuă schimbare.

Baba Cloanța Cotoroanța

Chiar de la cele mai mici vârste, copiii sunt cuceriți de basmele românești autentice, pentru că, în aceste basme minunate, de fiecare dată binele triumfă asupra răului.

Însă, deși sunt de fiecare data înfrânte, personajele negative din basmele românești lasă o amprentă puternică asupra celor care le înțeleg semnificațiile ascunse și originile mitologice. 

Nu trebuie să uităm faptul că literatura se inspiră din mitologie, iar datoria părinților, a învățătorilor și a profesorilor este aceea de a le face cunoștință copiilor cu această lume fascinantă. 

Baba Cloanța este unul dintre cele mai cunoscute personaje negative ale folclorului epic românesc. Baba Cloanța din poveștile românești este adesea prezentată ca „mama zmeilor” și deține atributul nemuririi ascuns într-o cușcă de suflete.

Baba Cloanța este unul dintre personajele negative centrale în basmele culese de Petre Ispirescu (1830-1887). Ea este mamă a zmeilor și devoratoare de suflete, așa cum se poate citi în Poveste țărănească, dar și ca o bătrână înțeleaptă care îl ajuta pe erou să-și ducă la bun sfârșit misiunea nobilă și să biruiască forțele răului, așa cum vedem în Coman Vânătorul.

În basmul Toarceți fete, c-a murit Baba Cloanța, de Ion Pop Reteganul, Baba Cloanța este portretizată ca o „babă lungă”, gârbovă, uscată, cu dinții lungi și rari asemenea colților de greblă. 

Cu aspectul său monstruos și înzestrată cu puteri magice, Baba Cloanța are puterea de a „îngheața apele cu vrăjile sale”.

O descriere similară ne-a fost oferită și de folcloristul și lingvistul Lazăr Șăineanu în Basmele Românilor, unde Baba Cloanța este vrăjitoarea care „încheagă cu farmecele sale”.

De altfel, Baba Cloanța Cotoroanța, vrăjitoarea hidoasă, cocoșată și zdrențăroasă are rădăcini puternice în miturile și legendele românești. Conform unei idei lansate de cercetătoarea Marija Gimbutas, Baba Cloanța Cotoroanța se trage din zeița mamă a pământului (Geea, Maya) sau din Marea Zeiță Mamă a Paleoliticului. 

Experții atribuie cuvântului „babă”, în afara sensului de „femeie bătrână” care s-a întipărit în vocabularul românilor, o multitudine de alte conotații care ne duc cu gândul la influențele unei mitologii timpurii sau, poate, ancestrală daco-getica (Hiperboreean Pelasgo Ramana), unde bătrânii comunităților aveau un loc de seamă ca părinți, inițiatori și strămoși.

Primul care a evidențiat acest aspect a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu, care menționa că, la noi, babele sunt văzute ca „ființele cele mai d’a dracului”, motiv pentru care termenul de „babă” era adesea însoțit de atribute peiorative. 

Însă una dintre cele mai deosebite portretizări ale cotoroanței din basmele românești este făcută de Vasile Alecsandri în poezia Baba Cloanța. 

Iată câteva strofe:

Baba Cloanța se pornește
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinți grozav scrâșnește
Și tot blastemă turbat.

Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Și-n urmă-i se desfășoară
Toată lâna din fuior.

Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Și-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,
Pintre papură zburând,
Și urmează șuierând
Baba Cloanța cea nebună
Care-aleargă descântând.

Codrul sună, clocotește
De-un lung hohot pân’ în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozește,
Dar pe dânsa n-o pătrund!

Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge nencetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o răpede
Către țelul depărtat.

Cu timpul, Baba Cloanța a depășit granițele mitologicului, devenind un instrument prin care părinții își educă copiii.

Nu vrei să dormi după-amiaza? O să vină cotoroanța să te înhațe și să te ducă în bârlogul ei! Nu mănânci tot? O să vină Baba Cloanța Cotoroanța la tine! Nu asculți de mama și de tata? Cotoroanța o să te pedepsească!

Baba Coja

O altă cotoroanță din basmele românești este Baba Coja, un spirit demonic feminin din mitologia și miturile românilor, cunoscut în special locuitorilor din Ardeal. În regiunea Transilvaniei, Baba Coja este văzută drept mama tuturor spiritelor rele și necurate. 

Baba Coja are nas de sticlă, unghii de aramă la mâini și țopăie cu un picior de fier prin negura nopții. 

Entitatea demonică se arată mai ales femeilor însărcinate, atunci când acestea sunt în durerile nașterii, pentru a le înspăimânta și chinui atât de tare încât unele dintre ele mor înainte de a naște sau rămân pentru totdeauna schimonosite. 

De asemenea, Baba Coja urmărește și omoară copiii nebotezați, iar sufletele le închide în tufe de soc, până când le putrezește capul. 

Însă Baba Coja nu este o creație 100% românească. Marele etnolog și folclorist Simion Florea Marian (1847-1907) a insistat asupra similitudinilor cu surata sa, Frau Berchta mit dem Klumpfuß din folclorul german, stăpână peste toate duhurile necurate. 

Bogdan Petriceicu Hașdeu este, însă, de părere că etimologia ei derivă din numele teribilei Babe Kuga (cunoscută și sub numele de Baba Kuzna), o entitate malefică din folclorul sârbesc. Astfel, Baba Coja poate fi o reminiscență din epoca conviețuirii în regiune a slavilor de sud și a daco-romanilor.

Baba Samca

În ceea ce privește cele mai malefice cotoroanțe din basmele românești, Baba Samca este, de departe, una dintre cele mai periculoase vrăjitoare. 

Acest personaj negativ al legendelor și basmelor românești este adesea descris drept un spirit necurat, cu o înfățișare hâdă și un temperament violent. Baba Samca are ochii mici și strălucitori ca stelele, limba de foc, mâinile de fier, cu unghiile încârligate ca secerile sau lungi și ascuțite ca andrelele.

Demonul, cu gură mare, urâtă și strâmbă din care aruncă foc, se arată în ultimele zile ale fiecărei luni, înainte de luna plină, copiilor mici, pe care îi terorizează noaptea și îi îmbolnăvește de boala cunoscută în popor drept „răutatea copiilor”.

Asemenea Babei Coja, Samca se poată arăta și femeilor care sunt în chinurile nașterii, pe care le chinuie și le îngrozește în așa măsură încât acestea pier împreună cu pruncii lor nenăscuți sau rămân schilodite și neputincioase toată viața.

În lucrarea sa, Mitologie românească, profesorul Marcel Olinescu face o portretizare de temut Babei Samca: 

Samca este un duh feminin îngrozitor la vedere, cu părul rar și lung până la pământ, ochii săi roșii ca focul îi joacă în cap ca niște felinare bătute de vânt, nu stau locului o clipă, se răsucesc și se strâmbă într-una, iar din gură bolborosește neîncetat cuvinte neînțelese. Se travestește însă sub diverse înfățișări spre a se apropia de casele oamenilor, arătându-se femeilor însărcinate și pruncilor atât ziua cât și noaptea, în diferite chipuri: ca pisică, câine, capră, porc, găină, cioară, broască, lăcustă, muscă, păianjen, umbră și diferite năluciri. 

Astfel, înfățișările pe care le poate lua Baba Samca sunt felurite: în chip de câine cu dinții rânjiți, în chip de porc foarte mare și fioros, în chip de cioară cu ochii de sânge, în chip de pisică fără păr cu ochii înfocați și holbați și în chip de păianjen negru.

În tradiția populară, în funcție de regiune, Baba Samca are 19 nume: Strigoaie, Aripa Satanei, Sanca, Avezuha, Spurcata, Mamarca, Spasma, Baba Coaja, Avestiția, Striga, Sauca, Răul copiilor, Răutatea copiilor, Talpa Iadului, Ghiana, Valnomia, Navadaraia, Scorcoila și Prava.

Pentru a se proteja de această cotoroanță, oamenii trebuie să-i scrie toate cele 19 nume pe un perete al locuinței sau trebuie să convingă pe altcineva să scrie un descântec, pe care să-l poarte apoi, în permanență, asupra lor. 

Însă, acest descântec trebuie conceput de o persoană în vârstă, care și-a trăit deja viața, pentru că Baba Samca îl va vizita pe cel care a scris descântecul. Dacă acesta este deja bătrân, Samca nu-i va face rău. Dacă este însă o persoană tânără, demonul îi v-a suge viața.

Baba Hârca

Baba Hârca este considerată marea vrăjitoare care încheagă apele și prăbușește stelele din cer. 

Însă, spre deosebire de celelalte cotoroanțe din basmele românești, Baba Hârca preferă să trăiască în izolare, departe de așezările umane și potecile umblate, adânc în sălbăticia pădurii, într-o văgăună ascunsă. Din acest motiv se spune că doar cei ghinioniști ajung să se confrunte cu acest spirit necurat.

Potrivit folcloriștilor, numele „Hârca” denotă legătura evidentă cu practicile magice care implicau folosirea de cranii umane și animale și care aveau un rol important în cadrul cultelor străvechi, proto-dacice, de pe teritoriul României de azi.

Unii etnologi români sunt de părere că în cuvintele românești „hârști”, „hârca” sau mai ales „hârșit” se regăsesc reminiscențe ale unei divinități străvechi care în panteonul iranian și slav apare sub numele de Hars, Haors, sau Gurs.

În basmul Cei trei frați dornici al lui Petre Ispirescu, Baba Hârca îi învață pe cei trei eroi cum să-și confecționeze o cămașă fermecată în care să încapă toți trei și apoi să dea cu sulițele și, „oriunde or cădea, acolo le va fi scrisa”.

Joimărița

Joimărița, o altă cotoroanță din basmele românești, este un alt personaj demonic feminin care patronează arta țesutului și torsul cânepii și al lânii.

Joimărița este adesea înfățișată ca o femeie respingătoare și înfiorătoare: o bătrână zbârcită ca o salcie găunoasă. Ea umblă despletită, părul murdar și încâlcit atârnându-i până la genunchi. Pe chip are imprimat un rânjet care îi arată cei câțiva dinți stricați și îngălbeniți, asemenea unor bolovani în gura unei peșteri. Pe cap, ea poartă un văl negru, de înmormântare. 

În folclorul românesc, Joimărița este soră cu Muma Pădurii, o altă cotoroanță din basmele românești. Însă cele două nu se înțeleg, adesea iscându-se conflicte între cele două surori.

Numele „Joimărița” (sau Joimărica) provine din „Joia Mare”, ultima zi de joi dinaintea Paștelui, când, se spune, această cotoroanță vizitează casele țăranilor pentru a pedepsi femeile sau fetele care nu au terminat torsul. 

Ea umblă prin gospodării cu o găleată cu jăratic, un clește, un ciocan, un cuțit, un vătrai, un sac cu cenușă, instrumente pe care le folosește atunci când împarte pedepsele crunte. Ea arde degetele leneșe, pârlește părul și unghiile și dă foc fuioarelor de lână găsite netoarse.  

Fetele care nu au terminat de tors până în Joia Mare așează la fereastră o bucată de pânză din anul trecut, iar feștilei și câlților le dau foc, ca să nu aibă Joimărița motiv de supărare când va inspecta munca lor. 

Dar Joimărița miroase bine și este pricepută în a le recunoaște pe fetele leneșe. Așa că începe a cânta prin curte:

Pute-a câlți,
Pute-a feștilă,
Pute-a lene de copilă,
Pute-a pânză nețesută
Și-a nevastă nebătută.

Joimărița este temută, în egală măsură, și de bărbații leneși sau nepricepuți care nu și-au măturat curtea, n-au îngrijit de animale sau n-au reparat gardul ori acoperișul. 

Pentru a scăpa de pedeapsa cruntă a Joimăriței, aceștia îi pregătesc, într-un coș, câteva ouă proaspete. 

O altă legendă românească circulă prin satele izolate și mai puțin populate. Astfel, în noaptea de Joia Mare, sătenii se închid cu teamă în case, zăvorăsc ușile și ferestrele și atârnă usturoi la intrare, pentru a fi protejați de Joimăriță.

Se observă astfel rolul aparte simbolic al usturoiului, ca element care protejează oamenii împotriva strigoilor, a vrăjitoarelor și a spiritelor necurate.

Însă Joimărița, sora Mumei Pădurii, tot se arată la unele ferestre și strigă:

Câlții,
Câlții,
Tors-ai câlții?
Câlții dacă n-ai torcat
Mâinile ți le-am tocat!

În folcloristica noastră s-a acreditat părerea că Joimărița reprezintă o creație pur românească, inexistentă la alte popoare.

Muma Pădurii

Ultima cotoroanță din basmele românești, și una dintre cele mai cunoscute de altfel, este Muma Pădurii, o vrăjitoare a pădurilor care apare în numeroase basme românești, preponderent ca un personaj negativ. Este adesea descrisă ca o femeie foarte bătrână, cocoșată, mică de statură, cu părul lung, „cu ochii cât strachina și dinții cât secera”. 

Ea este sora Joimăriței, însă cele două cotoroanțe se războiesc de câte ori se întâlnesc.

Muma Pădurii poartă straie din mușchi și scoarță de copac. Uneori se ascunde în scorbura unui arbore sau poate să doarmă încolăcită în jurul unui foc din pădure. 

Se poate metamorfoza, luând înfățișarea unei fete tinere, a unei călugărițe, a unui arbore, sau a unui animal (iapă sălbatică, iepure, bivoliță, vacă, câine). Ea a dat naștere multor copii sluți pe care îi adoarme cu somnul furat de la copiii oamenilor. 

Această cotoroanță este răzbunătoare și rea. Umblă adesea pe la marginea pădurilor, momind călătorii rătăciți pe care îi sluțește, le smulge inimile, sau îi preface în animale. 

Îi pedepsește pe tăietorii de lemne care doboară copacii fără a ține seama de regulile pădurii. Îi pedepsește și pe cei care culeg fructe de pădure (mure, mere, alune) în zilele anului când animalele sălbatice au nevoie de hrană. 

Astfel, în anumite situații, Muma Pădurii este un spirit protector al naturii, în detrimentul omului și a intervenției acestuia în ciclul natural. 

În unele zone, din Banat și Ardeal, ea le arată copiilor rătăciți calea prin codru. 

La baza constituirii personajului au stat vechi superstiții, credințe magice, sau reprezentări figurative ale forțelor naturii, care și-au pierdut semnificația inițială, căpătând numai o valoare poetică, fantastică.