Mari dezastre din istoria omenirii – 3 erupții vulcanice devastatoare care se pot repeta oricând

Prin crăpăturile de pe scoarța Terrei erup, în amestec, gaze fierbinți și pietre topite, ceea ce duce la crearea formelor conice de relief cunoscute sub denumirea de vulcani.

În anumite zone ale pământului există o intensă activitate vulcanică, mai ales în jurul liniei de separație a două plăci tectonice. Aceste plăci sunt într-o continuă mișcare iar sub ele la o adâncime de 60 de kilometri, magma fierbinte, ce se găsește sub acțiunea unor forțe ce nu ne sunt cunoscute, încearcă să iasă la suprafață.

Acesta este modul de formare a unor noi suprafețe de pământ. Astfel s-a născut în 1963 insula Surtsey, în apropiere de țărmurile Islandei. În urma unor erupții vulcanice care au durat zile în șir, s-a format o creastă de pământ în Oceanul Atlantic și care, la 15 noiembrie, a ieșit la suprafața apei.

Activitatea vulcanică a durat încă câteva luni de zile, până când s-a format o insuliță cu diametrul de doar 1500 m, care se termină într-un crater vulcanic.

Cele mai mari erupții vulcanice din istorie

Este dificil să ne păstrăm luciditatea în preajma unui vulcan aflat în activitate și deci nu este de mirare că multe popoare ale lumii au venerat aceste forțe ale naturii ca pe niște zei. 

Când vulcanul Etna a erupt ultima oară în Sicilia, locuitorii au încercat să devieze șuvoiul de lavă nu doar prin rugi fierbinți la adresa lui Dumnezeu. În timp ce-și părăseau casele, au lăsat în urmă ofrande alimentare prin care vulcanul să-și potolească foamea.

Se pare că cea mai puternică erupție vulcanică din istorie a fost probabil cea care a avut loc cu 3.000 de ani în urmă, pe insula grecească Thera sau Santorin cum mai era cunoscuta, la sud de insula Creta. Din ceea ce odinioară era insula Thera a mai rămas doar o fâșie de pământ la suprafața apei sub forma unei semiluni.

În momentul erupției, pereții craterului ce aveau o înălțime de 1.500 de metri s-au prăbușit în interior, lăsând în urmă un hău de 400 de metri adâncime. 

Se crede că în urma acestui cataclism a dispărut civilizația minoiană, una dintre cele mai dezvoltate, atât din punct de vedere cultural cât și al structurii și organizării sociale. Acest popor ce trăia pe tărâmurile nordice ale insulei Creta, a fost distrus în întregime de valurile uriașe, de peste 60 de metri ce s-au format în urma undelor de șoc.

S-a emis și ipoteza conform căreia norii negri de scrum vulcanic au ajuns deasupra Egiptului, tocmai când poporul faraonilor era sub blestemul lui Moise, învăluind țara bântuită de boli într-o noapte întunecată și lungă.

Tot datorită acestei erupții vulcanice s-a explicat și dispariția continentului Atlantida, centrul unei civilizații presupus evoluate și moderne.

Comparație între cele mai puternice erupții vulcanice din istorie

Vezuviu (79 e.n.)

Între locuitorii din Neapole, oraș din sudul Italiei, și vulcanul Vezuviu, considerat până în zilele noastre cel mai renumit vulcan din lume, există o strânsă legătură. 

Vulcanul este activ de aproximativ 2.000 de ani iar cea mai cunoscută erupție a sa a fost cea în urma căreia orașele Pompei și Herculaneum au fost distruse și acoperite de lavă vulcanică. 

Pe o suprafață foarte întinsă, zona este perforată de supapele de evacuare a gazelor marelui munte, ce poartă denumirea de „fumarole”. Una dintre ele a fost denumită Solfatara și în prezent poate fi vizitată de turiști. 

Aceștia au ocazia să se plimbe pe malul unui lac nămolos, sulfurat și aflat în continuă fierbere. În apropiere se află vulcanul inactiv Monte Nuovo, care cu câteva secole în urmă când a erupt a transformat un sat întreg în scrum și cenușă. 

Citește și: Misterele Universului – 7 întrebări la care oamenii de știință nu au răspuns

Zona este mereu învăluită de un miros pătrunzător de sulf.

Vezuviul este activ de cel puțin 10.000 de ani, dar în timpul Romei antice a fost inactiv și din această cauză s-a crezut că nu reprezintă un pericol. 

În preajma Vezuviului și pe coline s-au ridicat orașe, iar golful Neapolelui a devenit unul dintre cele mai frecventate orașe în care romanii își petreceau verile. Dar în anul 79 e.n. vulcanul a erupt.

Fiind considerat un important centru comercial și agricol, Pompeiul avea aproximativ 20.000 de locuitori. Vulcanul l-a îngropat în totalitate sub lava pietrificată. La fel s-a întâmplat și cu localitatea Herculaneum. Ambele orașe au fost date uitării timp de 1.500 de ani. 

În anul 1738, câțiva căutători de comori au dat peste ruinele orașului Herculaneum iar zece ani mai târziu au fost descoperite și rămășițele orașului Pompei. Cele două orașe-ruine au devenit faimoase în toată lumea. 

În timpul săpăturilor s-a descoperit că cele două orașe au fost păstrate aproape intacte de stratul de lavă, cenușă și nămol. Pe mese au rămas conservate chiar și alimentele ce urmau să fie consumate de locuitori. 

S-au descoperit mai bine de 2.000 de schelete umane în orașul Pompei și s-au putut efectua mulaje din ghips ale corpurilor umane. Aceste mulaje au scos la iveală momente din timpul catastrofei, așa cum au fost trăite de acei oameni.

Bărbați, femei și copii ghemuiți pe jos, cu mâna la gură, pentru a încerca evitarea inhalării gazelor ucigașe ce-i învăluiau din toate părțile.

Cea mai renumită și fidelă descriere a erupției unui vulcan a fost făcută în acele timpuri. Plinius cel Tânăr, scriitor roman, descrie moartea tatălui său.

Tatăl, naturalist, prezenta un interes deosebit față de orice fenomen înfricoșător al naturii. Se afla chiar în Golful Neapolelui, în Misenum, într-o perioadă de destindere, când atenția i-a fost captată de un nor cenușiu ce se ridica deasupra Vezuviului.

La puțin timp după aceea i s-au adus vești cum că o cunoștință de-a lui este în pericol de a fi înghițită, cu casă cu tot, de lava fierbinte. Plinius cel Bătrân s-a îmbarcat imediat pe o corabie, pornind de-a curmezișul golfului spre Stabiae, sperând să-l poată salva.

Nu s-a mai întors niciodată, pierind ca mulți alții care au ajuns în calea lavei fierbinți. 

În ziua următoare, fiul său, împreună cu întreaga familie au părăsit Misenum, care fusese zguduit de un cutremur înfiorător, ca un oraș construit din hârtie. Localnicii speriați l-au urmat. 

Iată un fragment din faimoasa scriere:

Ne învăluia un întuneric înfricoșător, nu ca și când cerul ar fi înnorat sau Luna ar fi apus, ci asemeni beznei dintr-o camera închisă, în care nu este nici o luminiță. Se auzeau bocete de femei, țipete de copii și urlete de bărbați. Unii își strigau copiii, alții părinții, alții își căutau soții sau soțiile, încercând cu disperare să se recunoască după voci. Unii își plângeau singuri de milă, alții povesteau ce li s-a întâmplat lor și familiilor lor. Iar alții, în disperarea lor, își implorau moartea sau se rugau la zei. Dar marea majoritatea repetau întruna, fără a mai crede în nimic, că zeii și-au întors fața de la ei și că a sosit vremea judecății de apoi și a întunericului veșnic, precum se prevestea în legende. Cenușa cădea peste noi în nori denși, astfel încât, din vreme în vreme, trebuia să ne ridicăm și să ne scuturăm, căci altfel ne-ar fi acoperit cu totul.

Erupțiile Vezuviului au loc în mod regulat din anul 1631 și de fiecare dată sunt și victime omenești. În viitorul apropiat ne putem aștepta la o nouă erupție.

Krakatau (1883)

Erupția din anul 1883 a vulcanului de pe insula Krakatau din Oceanul Pacific este cunoscută ca fiind cea mai intens descrisă catastrofă a naturii, datorită faptului că forțele naturii s-au dezlănțuit cu o putere nemaipomenită făcând atunci peste 36.000 de victime. 

Această erupție a fost echivalentul a 13.000 de bombe nucleare precum cea care a distrus orașul Hiroshima. La o distanță de 5000 de kilometri, exploziile au fost confundate cu salve de tun iar undele de șoc s-au simțit pe pământurile Australiei, aflate la o distanță de 3000 de kilometri. 

Tonele de materie vulcanică din care o mare parte s-au răspândit în atmosferă sub forma unui praf fin, au stat deasupra Europei și a Americii de Nord mai multe luni de zile, iar la apusul soarelui cerul era roșcat-verzui. 

Citește și: Ce este Efectul Mandela? Teorii intrigante dar și posibile explicații științifice

Atât explozia, cât şi cantitatea impresionantă de materie aruncată în aer au transformat insula Krakatau într-un arhipelag de trei ori mai mic, în timp ce unele insule au dispărut pur şi simplu.

Krakatau reprezintă de fapt un grup de insulițe, situate la intrarea în Golful Sunda, între Java și Sumatra. Cea mai mare insulă avea doar 8 kilometri lungime și trei cratere de vulcani: Danan, Rakata și Poeboewetan. La nordul insulei se aflau situate alte trei, mai mici. 

Nici una dintre aceste insule nu era locuită și se credea că vulcanii sunt inactivi căci de mai bine de 200 de ani nici unul nu mai e rupsese. 

Însă în luna mai a anului 1883, vulcanii de pe insula Krakatau s-au trezit la viață, aruncând la o înălțime de 27 de km un nor fierbine de aburi, din care a căzut în apă oceanului o ploaie de pietre. La început acest spectacol era splendid și s-au adunat la fața locului tot felul de savanți ce priveau încântați priveliștea.

Din mijlocul pustietății întunecate , ce intrupa parcă iadul veșnic, se înalța o coloană de fum de o frumusețe indescriptibilă, lățindu-se deasupra oceanului. Coloana, groasă la bază de mai multe zeci de metri, se înalța cu un ropot zguduitor, la mii de metri înălțime.

Mai multe săptămâni a continuat erupția și din vulcanul Poeboewetan nu a mai rămas decât baza sa. Deoarece se părea că împrejurimile nu sunt amenințate și că nici Krakatau nu are de gând să erupă mai intens, interesul oamenilor a scăzut. 

La sfârșitul lunii august, erupțiile au devenit mai puternice, punctul culminant fiind în zilele de 26 și 27 august. Ceea ce s-a întâmplat de fapt în acele zile nu s-a consemnat nicăieri. Pe data de 26 august, la ora 13:00, zona a fost zguduită de explozii de o intensitate extraordinară iar împrejurimile au fost învăluite într-o beznă totală, care a ținut trei zile. 

Echipajele vapoarelor care treceau pe acolo n-au văzut altceva decât un fum dens și limbi de foc în fața lor. 

Ceea ce a rămas din Poeboewetan s-a distrus în totalitate în urma acestor explozii. Căpitanul unui vas ce a trecut foarte aproape, la aproximativ 15 km de zona calamitată, a scris următoarele în jurnalul său de bord:

Ce mai, am ajuns într-o situație înspăimântătoare din cauza întunericului cauzat de ploaie, de praf și pietre; nu vedeam la doi pași în fața noastră. Se auzeau doar bubuiturile neîncetate de pe Krakatau, iar în depărtare se zărea focul arzând încontinuu. Între pământ și cer sfârâiau șerpi de foc, iar spre sud-vest, mingi de foc albe se rostogoleau spre apă. Vântul era fierbinte și sufocant și cu miros pătrunzător de sulf.

Krakatau a început să se liniștească în ziua de 26 august când întreaga cantitate de magmă ajunsese la suprafață, dar din cauza cutremurului puternic, lava încă erupea. 

Vulcanul a început să se surpe și acompaniat de un joc de artificii înfiorător s-a prăbușit acoperind cu un strat gros de cenușă acel vapor aflat la 15 kilometri distanță. Componentele metalice ale vasului s-au înfierbântat atât de tare încât erau imposibil de atins.

Ecoul cataclismului s-a făcut auzit în întreaga lume, iar undele de șoc au înconjurat pământul de șapte ori. Pe data de 27 august, cea mai mare parte din Krakatau s-a scufundat în ocean, fenomen ce a fost urmat de o explozie apocaliptică. 

Cercetătorii au calculat că unda de şoc rezultată din erupţie s-a deplasat cu viteza de 1.086 kilometri/oră. A fost atât de puternică acustic, încât a perforat timpanele marinarilor de pe vasele din Strâmtoarea Sondelor. Unda de şoc a radiat pe întregul glob timp de cinci zile, fiind înregistrată inclusiv de barografele din România.

Aceasta scufundare a dus la crearea unui vârtej imens iar sub influența lui s-au format „tsunami”, cu valuri de peste 30 de metri înălțime ce au pornit spre Java și Sumatra. 

Orașele, munții și pădurile au ajuns la nivelul mării și doar puține așezări au supraviețuit tragediei. Din cea mai mare insulă din Krakatau a rămas doar baza craterului Rakata.

În anul 1927, un cutremur subacvatic vestește sosirea urmașului vulcanului. În anul următor s-a ridicat din apă un vulcan cu o înălțime de 30 de metri, ce a fost botezat de localnici „Micul Krakatau”, care datorită vârstei fragede are în față o viață lungă și fericită.

Mont Pelée și La Soufrière (1902)

Când vulcanul Mont Pelée a erupt, lumea a avut ocazia să cunoască o nouă armă din arsenalul naturii. 

Atunci când roca lichefiată, însoțită de un volum mare de gaze, erupe din adâncuri cu o viteză terifiantă, magma produce o presiune atât de mare în pereții coșului vulcanic, încât acesta nu poate opune rezistență și se produce o explozie.

Acest fenomen dă naștere unui nor de gaze fierbinți, așa numitul „nuee ardante”. Conglomeratul de pulbere, aburi fierbinți și gaze fierbinți a erupt în etape și a mistuit totul în calea sa. Fără a izbucni flăcări, căldura atinge o temperatură foarte mare, încât pur și simplu carbonizează casele și oamenii ce se află în raza de acțiune a erupției.

Citește și: Ce este paralizia în somn? De ce apare și cum se poate trata?

În anul 1902, localitatea St. Pierre, era socotită a fi cel mai mare oraș al insulei Martinique, centru comercial important din Marea Caraibe. 

La 8 kilometri de localitate se afla Mont Pelée, ce se traduce prin „Muntele Pleșuv”, vulcan considerat stins de multă vreme. Craterul ce se afla la o înălțime de 1400 de metri găzduia un lac vulcanic. 

În anul 1902, printr-o crăpătură a muntelui și-a făcut apariția o coloană de fum gros, însoțită de zgomote înăbușite, dar acest incident nu a fost o îngrijorare pentru locuitorii pașnici ai zonei.

Timp de câteva zile s-au succedat cutremure abia sesizabile, apoi alt nor de fum, ce a împrăștiat un strat de cenușă peste împrejurimi. În versantul muntelui Mont Pelée s-a format un nou vulcan, iar în craterul acestuia s-a acumulat un lac ale cărui ape aveau un conținut mare de sulf.

Intensitatea vulcanică a devenit tot mai amenințătoare pentru localnici, astfel că mulți dintre ei și-au împachetat lucrurile și au părăsit orașul. 

În încercarea de a evita panica, autoritățile au comis o mare eroare: au susținut sus și tare că teama oamenilor nu are nici o motivație. Și nu au luat o altă atitudine nici atunci când lacul sulfuros a început să clocotească și jetul de mâl, izbucnit din crater, a acoperit o fabrică de zahăr, scurgându-se apoi până la mare, provocând valuri uriașe care au inundat o parte a orașului.

Agitația telurică provocată de reintrarea în activitate a vulcanului se amplifica pe zi ce trecea, până când, la 7 mai, un tunet înfiorător a răsunat în întreg arhipelagul Caraibe. 

Ca urmare a acestui fenomen zguduitor și la propriu și la figurat, vulcanul La Soufrière din insula St. Vincent a aceluiași arhipelag, destul de potolit de altfel, s-a reactivat și el.

Din craterul acestuia a izbucnit un nor, până la o altitudine de 10.000 de metri, iar după numai o zi a urmat și erupția propriu-zisă, cu înfricoșătorul „nuee ardante”, care a carbonizat tot ce a întâlnit în cale. Atunci au ars de vii 1.500 de suflete.

Este curios faptul că erupția vulcanului La Soufrière a potolit agitația locuitorilor din St. Pierre, aceștia considerând că dezastrul s-a consumat, iar blestemul naturii i-a lovit pe alții. Așa se face ca mulți s-au reîntors în localitate.

La 8 mai, Mont Pelée ajunsese deja într-o faza critică și, până la urmă, o explozie nimicitoare a spulberat pur și simplu vârful muntelui. Norul de praf încins a izbucnit din crater cu o viteză de 160 km/h, având o temperatură de 1200°C, ucigând în mai puțin de două minute toți locuitorii din St. Pierre.

Din cei aproximativ 29.000 de locuitori, cât număra comunitatea acestei așezări, au rămas în viața doar două persoane. Norul încins a șters de pe suprafața pământului toate edificiile, nelăsând în urma să decât ruine. 

Cenușa emana o căldură atât de mare încât la câteva ore de la explozie, nici vapoarele nu se puteau apropia de port. Căpitanul vasului Roraima, aflat în preajma insulei tocmai în timpul catastrofei, declara următoarele:

Pe versantul muntelui vulcanic a apărut o fisură de mari proporții prin care se întrezărea stratul de rocă încinsă, apoi, într-o clipă, s-a produs o bubuitură îngrozitoare, iar lava s-a năpustit spre întreaga zonă. Norul fierbinte a lovit din plin localitatea St. Pierre. Când lava a ajuns până la mare, apa a început să clocoteasca agitată, fumegând. Am căutat un adăpost în cabină și am rămas ascuns sub pătură multă vreme, până când s-a făcut liniște.

Descrierile celor doi supraviețuitori au confirmat și ele tragismul evenimentelor trăite în după-amiaza acelei zilei. Un preot francez a avut curajul să acosteze la țărmul insulei imediat după ce erupția a încetat, iar priveliștea ce i s-a deschis în față a fost una înspăimântătoare:

În fața mea se deslușea silueta unui oraș mort. Totul era învăluit de fum și cenușă, iar jur-împrejur se vedeau numai dărâmături, case azvârlite parcă una peste alta. Căutam vreun supraviețuitor printre ruine sau oameni căutându-i disperați pe cei dragi, dar nu zăream pe nimeni. Nici un suflet creat de Dumnezeu, nici un semn de viață. Pe toată întinderea insulei, acum pustii, plutea doar o tăcere deplină.