Teoria Pământului gol la interior – Există o lume diferită în interiorul Terrei?

Undeva la graniţa dintre ştiinţă şi ficţiune există o teorie care a intrigat şi a creat controverse timp de mai bine de patru secole – Teoria Pământului gol (eng. The Hollow Earth Hypothesis).

Edmund Halley (1656-1742) a rămas în istorie ca primul astronom care a calculat orbita unei comete ce trece pe lângă Pământ la fiecare 76 de ani. Obiectul ceresc, cunoscut azi drept cometa Halley, și-a făcut pentru prima oară apariția sub acest nume, în 1682.

În următorul deceniu, atenția lui Halley n-a mai fost atrasă de cer, ci de pământ, sau mai curând de tărâmul care s-ar fi aflat sub pământ. El a început să susțină că Pământul era gol pe dinăuntru, fiind populat de oameni și sălbăticiuni.

Teoria Pământului gol

Acest concept extrem de interesant gravitează în jurul existenţei unui Soare pitic (sau a ceea ce se presupune a fi un obiect cu proprietăţi asemănătoare) în interiorul Pământului, în jurul existenţei unei rase de oameni superiori, a unei civilizaţii mitologice şi a mai multor oraşe subterane.

Câteva evenimente recente par să confere un oarecare suport celor care cred în această teorie. Dovezile, aşa cum sunt ele prezentate, sunt greu de ignorat, atât de greu încât mai mulţi cercetători şi-au îndreptat eforturile către studiul ipotezei Pământului gol.

Conceptul de tărâm subteran există încă din antichitate unde lumea subterană era adesea asociată cu suferinţa, tortura şi pedeapsa eternă. 

Astfel de idei de lumi subterane se regasesc în mitologiile greacă (Hades), nordică (Svartalfheim), creştină (Iad) şi ebraică (Sheol), dar şi în literatura Cabalistică unde apar numeroase descrieri ale unui Pământ interior.

Teoria lui Edmond Halley

În anul 1692, Edmond Halley a lansat ideea conform căreia Pământul ar fi format dintr-un strat gol de aproximativ 800 de km grosime, două inele concentrice şi un miez interior de mărimea planetei Marte. 

Sferele interioare sunt separate de atmosfere diferite şi fiecare sferă are proprii poli magnetici. Sferele se rotesc cu viteze diferite. Halley credea că între sfere există lumină şi că, cel puţin primul strat exterior, ar putea adăposti forme de viaţă.

Ideea lui Halley a fost dezvoltată în cursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea și uneori bazată pe argumente științifice. Niciuna dintre afirmațiile susținătorilor Teoriei Pământului gol nu a putut fi însă bazată pe dovezi certe.

Cei care încă acceptă această ipoteză, în secolul al XXI-lea, fac parte dintr-o lungă succesiune de oameni care au considerat că viața poate exista și sub suprafața Pământului.

Teoria lui Halley se baza pe faptul că existau variații ale câmpului magnetic terestru de-a lungul timpului. Halley a sugerat că existau mai multe tipuri de câmpuri magnetice, dintre care unul emana dintr-o sferă aflată în interiorul Pământului.

În cele din urmă a dezvoltat teoria că existau patru sfere concentrice și goale în interiorul planetei. El credea că interiorul Pământului era populat cu viață și avea o atmosferă luminoasă. Aurora boreală, concluziona el, era de fapt o emanație de gaze radiante din interiorul planetei, care se degajă prin straturile subțiri ale crustei polilor.

Soarele din interior

În secolul al XVIII-lea, teoria lui Halley a fost adoptată de alți doi faimoși matematicieni – elvețianul Leonhard Euler (1707-1783) și scoțianul John Leslie (1766-1832). 

Euler a abandonat ideea sferelor concentrice a lui Halley. El a postulat că un nucleu fierbinte cu un diametru de circa o mie de kilometri încălzea și lumina Pământul interior, unde se dezvolta o civilizație avansată.

Pe de altă parte, Leslie credea ca există două sfere concentrice în interiorul Pământului, fiecare având un Soare propriu, pe care el le-a numit Pluto și Proserpina, după zeul grec al lumii subpământene și soția acestuia.

Un concept similar a fost dezvoltat și de L. Sprague de Camp și Willy Ley care în cartea Lands Beyond au propus teoria cunoscută astăzi ca The Hollow Earth Hypothesis

Aceştia au plecat de la ideea lansată de Halley, însă versiunea lor era una mult simplificată. 

Conform celor doi autori, la 1.000 de km în interiorul Pământului există un nucleu care degajă căldură şi lumină pentru civilizaţiile din interior. 

Cei doi autori nu au numit sursele pe care s-au bazat în momentul la care au ajuns la această concluzie, însă într-o scrisoare pe care Ley i-a adresat-o prinţesei germane Euler, acesta admitea că teoria lor se baza pe unele experimente pe care le-ar fi efectuat pe un „Pământ în miniatură”.

Cratere de legătură la poli

Poate cel mai entuziast suporter al Teoriei Pământului gol a fost americanul John Cleves Symmes, născut în 1780 la New Jersey. El a primit numele unui unchi care luptase în Războiul pentru Independența Americii.

Symmes a luptat și el, în Războiul din 1812, după care s-a stabilit la St. Louis, Missouri, înființând un post comercial. 

Bărbatul s-a dedicat apoi studiului științelor naturale. În 1818, a publicat propria versiune a Teoriei Pământului gol, apreciind că acesta avea sfere concentrice și primea lumină și căldură de la Soare prin intermediul imenselor orificii deschise de la polii Terrei. 

De fapt, Symmens şi-a dorit o expediţie la Polul Nord cu care să dovedească existenţa unor așa numite „cratere de legătură”.

Citește și: Discurile Dropa – Artefacte ce dovedesc că strămoșii noștri au fost vizitați de extratereștrii

În ciuda piedicilor întâlnite, Symmes a continuat să-și popularizeze ideile: el a fost un orator prolific și un scriitor de articole și scrisori; a realizat și descrieri fictive ale Pământului gol, inclusiv Symzonia: Voyage of Discovery (1820), pe care a publicat-o sub pseudonimul Adam Seaborn.

Teoria propusă de el, potrivit căreia interiorul Terrei ar fi fost luminat prin deschiderile de la poli a devenit cea mai populară versiune a ipotezei Pământului gol și avea să fie testată de îndată ce oamenii s-au străduit să ajungă la poli.

Symmes a reușit să impresioneze două personalități influente ale epocii, care îi vor prelua cauza.

James McBride, un bogat afacerist din Ohio, a scris articole în sprijinul versiunii sferelor concentrice ale Pământului gol.

El a pledat pe lângă un senator de Kentucky pentru a sprijini organizarea unei expediții de explorare a căilor comerciale din emisfera sudică (unde McBride spera ca expediția să continue până la deschiderea de la pol).

Senatorul pe lângă care făcuse lobby, Richard M. Johnson (1790-1850), a devenit ulterior vicepreședinte al Statelor Unite sub Martin Van Buren (1782-1862). În 1828, președintele John Quincy Adams (1767-1848) a dat de înțeles că ar aproba finanțarea expeditiei.

Dar, când Adams a părăsit funcția, în 1829, succesorul său, Andrew Jackson (1767-1845), a respins legea privind finanțarea expeditiei. 

Refuzul nu a făcut decât să alimenteze speculaţiile conform cărora guvernul Statelor Unite ştia de existenţa lumii de dedesubt şi de craterele care fac legătura cu aceasta.

Expediția Wilkes

Symmes a murit în 1829, dar cauza lui a fost continuată de Jeremiah Reynolds, un editor de ziare din Ohio. 

După ce a eșuat în atragerea de fonduri guvernamentale pentru expediție, în 1829, Reynolds s-a alăturat echipajului unei nave care călătorea în mările Sudului spre a vâna foci, iar șapte ani mai târziu, în 1836, a sprijinit reînnoirea eforturilor privind sponsorizarea unei expediții în Emisfera Sudică.

Reynolds a vorbit Congresului, subliniind gloria națională ce avea să însoțească descoperirile științifice și va extinde relațiile externe, dar a devenit atât de nerăbdător din cauza planificării metodice și a unei succesiuni de amânări încât a fost exclus din echipaj.

Ceea ce avea să devină cunoscută drept expediția Wilkes, după comandatul ei, Charles Wilkes (1798-1877), a debutat în 1838. Când expediția s-a încheiat, în 1842, ea cartografiase eficient masa de uscat unde Symmes presupusese că s-ar afla o largă gaură în suprafața terestră.

Al șaptelea continent al lumii, Antarctica, a fost oficial recunoscut pentru primă dată. 

Teoria polilor deschiși, promovată de Symmes, fusese subminată total și totuși credința în Pământul gol avea să devină și mai populară.

În 1846, rămășițele unui mamut lânos, creatură dispărută de multă vreme, au fost descoperite perfect conservate în gheață, în Siberia.

Înghețul survenise atât de rapid încât animalul nici măcar nu apucase să digere conurile de pin pe care le mâncase înaintea morții. S-a presupus că mamutul fusese surprins de o schimbare climatică, dar mulți au pus la îndoială că o asemenea schimbare s-ar fi putut petrece atât de rapid și de complet.

Unii considerau că mamutul ieșise pur și simplu din interiorul Pământului, printr-o gaură aflată la Polul Nord.

Există o civilizație superioară în interiorul Pământului?

În 1913, când deja și Polul Nord fusese atins, Marshall Gardner a publicat lucrarea A Journey to the Earth’s Interior, or Have the Poles Really Been Discovered?, în care pretindea că multe specii considerate dispărute ar există încă, în interiorul Terrei.

Gardner teoretiza că interiorul Pământului era încălzit de materiale aflate încă în rotație, de la formarea planetei. Bazându-se pe legea forței centrifuge, Gardner sugera că Pământul fusese inițial o masă de materie rotitoare.

Un strat exterior al materiei se întărise și continuase să se învârtă în jurul unei axe centrale, în vreme ce un strat interior de asemenea se întărise și era încălzit de căldura degajată continuu de rotirea Pământului. 

În același an, William Reed a publicat The Phantom of the Poles, scrisă în 1906, în care promova ideea că o navă poate trece de pe Pământul exterior pe cel interior. Efectul gravitației asupra navei era același, credea el, în interior, ca și la exterior.

Citește și: Misteriosul popor Viracochas – O rasă superioară de oameni creată de zei?

Autorul pretindea chiar că unii marinari trecuseră deja pe Pământul interior, fără să-și dea seama de acest lucru. Gravitația îi trăsese spre partea interioară, unde un Soare cu diametrul de peste 1.000 de km a continuat să-i încălzească, așa cum Soarele din exterior făcuse până atunci.

În perioada dintre descoperirea mamutului lânos și aceste cărți apărute în 1913, fascinația pentru Pământul gol în interior a fost exprimată de oameni de știință și scriitori de literatură fantastică.

Jules Verne (1828-1905) a publicat Călătorie spre centrul Pământului (1864), în care personajele pătrund în interiorul Pământului, unde se dezvolta o civilizație avansată de giganți. 

În această poveste se spune că giganții ar fi construit un paradis și ar fi descoperit o formă de energie atât de puternică încă a fost interzisă folosirea ei ca potențială armă. Paradisul este însă amenințat nu de arme, ci de lipsa unui conflict, care generează o plictiseală generală.

Una dintre cele mai interesante variante asupra Teoriei Pământului gol apărute la finele secolului al XIX-lea a fost expusă de Cyrus Read Teed (1830-1908). 

În The Cellular Cosmogony, or The Earth, A Concave Sphere, Teed pretindea că o civilizație superioară ar locui pe suprafața interioară, concavă, a Pământului.

Atmosfera densă împiedica să se vadă prin aceasta suprafața, dar Luna, în opinia lui Teed, ar reflecta suprafața mai întinsă și nelocuibilă a Pământului.

Teed a făcut din descoperirile sale o religie și și-a schimbat numele în Koresh, echivalentul ebraic al numelui său, Cyrus. 

Ca Mesia al koreshianismului, a format o biserică, a înființat o revistă, The Flaming Cross, care a continuat să apară cu regularitate până în anii ‘40 și a întemeiat o comunitate pe o suprafață de teren de circa 150 de hectare, în Florida, în 1894.

El a trăit acolo împreună cu aproape 250 de adepți până în 1908. După moartea lui, discipolii au așteptat ca el să învie, așa cum profețise. După patru zilei, autoritățile au intrat în acțiune și au dispus înmormântarea lui.

Hitler credea în existenţa unei lumi subterane

Societatea secretă Thule, a cărei activitate era foarte bine cunoscută de Adolf Hitler, a întocmit mai multe rapoarte între anii 1940 şi 1944, rapoarte care făceau referire la miturile tibetane despre „mari deschideri care duceau către adâncuri”.

Se pare că naziștii credeau în Teoria Pământului gol.

Există mai multe teorii conform cărora Adolf Hitler a cerut mai multe expediţii în Antarctica. În anul 1944, amiralul Donitz a ţinut un discurs în faţa soldaţilor germani în care a vorbit despre o „mare fortificaţie invizibilă construită special pentru Fuhrer”. 

Mai apoi, în timpul procesului de la Nuremberg, acelaşi amiral Donitz a vorbit despre „o cetate invizibilă în inima ţinutului gheţii eterne”.

Este bine ştiut că marea ambiţie a lui Hitler a fost crearea unei rase de oameni superiori (Ayran), o rasă asemănătoare atlanticilor, al cărei scop ar fi fost dominaţia mondială. Hitler a crezut că acest lucru este posibil în urma studierii mai multor mituri antice, inclusiv a teoriei Pământului gol.

În ceea ce priveşte expediţiile naziste în Antarctica, rapoartele oficiale au dispărut imediat după terminarea războiului. Există unele voci care spun că mai mulţi soldaţi, comandaţi şi oameni de ştiinţă nazişti au reuşit să fugă în ultimele zile ale războiului în Antarctica unde găsiseră o intrare către Pământul interior.

Citește și: 4 cazuri de combustie umană spontană. Fenomene paranormale sau acidente bizare?

Conform Societăţii pentru Cercetarea Pământului Interior din Ontario, Canada, nu mai puţin de 2.000 de oameni de ştiinţă din Germania şi Italia, alături de aproape un milion de cetăţeni germani au dispărut imediat după încheierea războiului. 

Se pare că Aliaţii au descoperit o serie de documente în care se vorbea despre o civilizaţie necunoscută, extrem de avansată din punct de vedere tehnologic, civilizaţie care, aparent, ar trăi „sub scoarţa terestră”. 

Aceleaşi rapoarte sugerau că naziştii ar fi venit în contact cu respectiva civilizaţie, care le-ar fi oferit acces la mai multe tehnologii extrem de avansate (inclusiv tehnologiile pentru avioanele de luptă germane Ho 2-29 şi pentru bombardierele Ho 18 care ar fi urmat să arunce o bombă atomică peste New York).

Aventurile Amiralului Byrd

Richard E. Byrd, amiral în cadrul Marinei Statelor Unite a întreprins două expediţii: prima la Polul Nord în anul 1926, iar a doua în Antarctica în anul 1929.

În ceea ce priveşte prima expediţie, Byrd a notat în jurnalul personal: 

Aş vrea să văd tărâmul de dincolo de Polul Nord, este Centrul Marelui Necunoscut.

În jurnal, Byrd descrie o aventură de-a dreptul extraordinară. Acesta povesteşte cum a găsit intrarea către Pământul interior unde a călătorit aproape 35 de km peste munţi, lacuri, râuri, vegetaţie luxuriantă şi animale. 

Amiralul povesteşte despre animale uriaşe care semănau extrem de mult cu mamuţii din antichitate şi vorbeşte despre oraşe şi o civilizaţie înfloritoare.

Avionul amiralului a fost întâmpinat de nave zburătoare, foarte diferite ceea ce văzuse el până atunci. Acestea l-au escortat într-un oraş unde a fost întâmpinat de emisari ai civilizaţiei Agartha. După ce s-au odihnit, Byrd şi echipajul sau au fost duşi în faţa reginei şi a regelui din Agartha. 

Aceştia i-ar fi spus că i s-a permis accesul în oraşele lor datorită standardelor sale înalte de morală şi a caracterului ireproşabil. 

Apoi, atât regele cât şi regina şi-au exprimat îngrijorarea pentru ceea ce se întâmpla la suprafaţă: faţă de război şi faţă de bombele testate de guvernele lumii. După ce întrevederea s-a terminat, atât Byrd cât şi echipajul său au fost conduşi la suprafaţa planetei.

Byrd a mai notat că cele două deschideri de la Polul Nord şi Polul Sud nu sunt singurele căi de acces către Pământul interior.

Ce dovezi există

Prima şi cea mai importantă dovadă care contrazice ideea existenţei unei alte lumi în interiorul Pământului este gravitaţia. Obiectele masive au tendinţa să se grupeze împreună, ducând la apariţia obiectelor sferice cu interior solid pe care noi le numim planete sau stele.

Obiectele sferice compacte sunt cea mai bună modalitate de a minimaliza energia gravitaţională potenţială în interiorul lor. Din această cauză, spaţiile goale în interior n-ar avea sens din punct de vedere energetic. 

În plus, materia obişnuită nu este suficient de puternică pentru a putea susţine cavităţi interioare la nivel planetar, asta împotriva forţei gravitaţionale.

Un locuitor al „Pământului interior” nu ar putea sta în picioare pe suprafaţa respectivă deoarece forţa gravitaţională nu apasă pe obiecte, ci le atrage. De fapt, în teorie, dacă fiinţe ar exista cu adevărat în interiorul Pământului, acestea ar pluti practic în derivă.

Citește și: Știință sau protecție divină? Mersul pe foc, o practică religioasă misterioasă

Şi masa Terrei contrazice Teoria Pământului gol. Dacă planeta ar fi o uriaşă sferă goală, atunci masa totală ar fi cu mult mai mică decât cea calculată, iar forţa gravitaţională de la suprafaţă ar fi mult redusă.

A două dovadă este reprezentată de informaţiile obţinute în urma testelor seismice. Deşi nucleul Pământului nu este vizibil cu ochiul liber, acesta poate fi observat folosind o tehnică specială ce implică vibraţiile seismice. 

Este vorba despre aceeaşi metodă care le-a permis cercetătorilor să concluzioneze că Terra este formată dintr-o manta, un nucleu exterior şi un nucleu interior.

Cea de-a treia şi ultima dovadă este dată de săpăturile efectuate până în prezent. Cea mai adâncă gaură săpată vreodată poartă denumirea de SG-3 şi are 12.3 km adâncime. Săpăturile au confirmat structura internă a Pământului, aşa cum o ştim cu toţii.

Misterul Shaver (rasa primordială)

Una dintre cele mai ciudate poveşti legate de Teoria Pământului gol și lumea de dedesubt a fost publicată în anul 1945 în revista Amazing Stories. Articolul, scris de Ray Palmer, spune povestea unui scriitor şi artist american pe nume Richard Shaver. În articol erau descrise mai multe evenimente aşa cum Shaver le relatase.

Conform acestuia, în adâncuri, ar fi trăit o rasă străveche, „Rasa Primordială” (sau Titanii aşa cum erau cunoscuţi în antichitate). Aceşti titani erau vizitatori dintr-o altă lume care au căutat refugiu pe Terra. 

La scurt timp însă, au realizat că Soarele nostru le cauzează îmbătrânire prematură, aşa că Titanii s-au refugiat sub pământ, unde au construit sisteme complexe de peşteri şi oraşe impunătoare. 

În cele din urmă, Titanii au părăsit Terra în căutarea unei lumi mai primitoare, lăsând în urmă o adevărată comoară tehnologică.

Shaver afirmă că Titanii au lăsat mai mulţi roboţi pentru a păzi comorile din oraşele abandonate. Maşinăriile gigantice construite de „Rasa Primordială” funcţionează şi astăzi şi sunt responsabile pentru zgomotul care, uneori, se aude din străfundurile pământului.

În ciuda succesului incredibil de care s-a bucurat articolul din Amazing Stories, Palmer a refuzat să divulge locaţia intrării în subteran. Deşi numeroşi cititori au crezut povestea, cei mai mulţi erau convinşi că Shaver suferea de probleme psihice.