Totul despre Hades, zeul grec al Infernului

În descrierile artistice, zeul Infernului este de obicei înfățișat ținând un bident, lângă Cerberus, câinele de pază cu trei capete.

Deși este unul dintre principalii zei din mitologia greacă, nu există foarte multe legende și povești despre Hades, zeul grec al Infernului. 

Asta se datorează, în principal, faptului că zeul era foarte urât de oamenii din Grecia Antică care, de cele mai multe ori, îi pronunțau numele în silă și cu mare dezgust. 

Împărțeala lui Zeus

Povestea tristă a zeului Infernului începe când cei trei frați, principalii zei din mitologia greacă, și-au împărțit lumea. După victoria Olimpienilor asupra Titanilor, universul a fost împărțit între cei trei fii pe care Cronos i-a avut cu Rhea. 

Astfel, lui Zeus i-a revenit cerul, Poseidon a luat în stăpânire râurile, mările și oceanele, iar Hades s-a ales cu lumea subpământeană, Infernul sau Tartarul.

Fiii lui Cronos sunt trei, și toți avem mamă pe Rea, 
Zeus și eu și al morților stăpânitor care-i Hades.
Lumea în trei fu-mpărțită,
Și-o parte primi fiecare; 
Marea căruntă de spume ca veșnică sălășluire
Mie la sorț mi-a căzut, lui Hades a iadului beznă, 
Cerul întins i-a fost dat, cu norii și slava, lui Zeus;
Naltul Olimp și pământul de-a valm-au rămas tuturora.

Tartarul este asemenea Iadului, despre care se vorbește în legendele noastre, în care geniile infernale (harpiile, eriniile și eumenidele care purtau în pletele zburlite șerpi veninoși și bice în mâini) au fost transformate, după cum se știe, în diavoli și draci.

Împărțeala lui Zeus nu a fost pe placul zeului Infernului. 

În timp ce restul zeilor cântau și dansau în râs și glume în Olimpul lor, posomorâtul Hades, pe tronul lui de aur din marele regat subpământean, nu avea altă grijă decât să cerceteze și să însemne bine orice greșeală pe care o săvârșeau muritorii de pe pământ.

Hades, temnicerul celor osândiți

Venea vremea când orice muritor, așa cum credeau grecii, urma să coboare în Infern. 

Cel care îi supărase mai des pe zei pleca în Tartar ca să-și primească pedeapsa, iar cel ce îi slujise pe zei și ascultase de poruncile lor, pornea spre insulele fericirii, ale norocului și păcii, numite și Câmpiile Elizee, un fel de paradis al bucuriei eterne.

Când grecii l-au născocit pe Hades, ei au dorit să întruchipeze prin el tot ce se afla în adâncurile pământului. Ei auzeau venind de acolo zgomote surde, amenințătoare, și nu aveau de unde să știe că sub pământ se află magmă, gaze și ape subterane care își căutau ieșirea spre suprafață. 

Oamenii mai observaseră că orice vietate care murea era cu timpul putrezită și transformată în țărână. Părea că o ființă nevăzută le absoarbe trupurile în adâncurile negre. 

Ei au numit acest zeu nevăzut, Hades. Pentru a justifica faptul că Hades este nevăzut, au creat și legende prin care arătau că fratele lui Zeus primise în dar de la ciclopi, în timpul luptei cu Titanii, o cască fermecată.

Ca să-i pândească pe muritori și să nu fie văzut de nimeni, Hades își punea pe cap această cască albăstruie și ajutat de geniile Infernului, putea să-și îndeplinească dorința de a pedepsi pe muritori. 

Geniile îi căutau pe cei care nesocoteau Olimpul, îi cercetau pe cei lipsiți de omenie care nu ospătau drumeții sau cerșetorii ce poposeau prin Elada. 

De asemenea îi căutau pe criminali, trădătorii din războaie, aducându-le nenorociri, griji și boli până când aceștia mureau. Atunci apărea Tanatos sau Moartea, cum era cunoscută în alte culturi, care smulgea umbra celui decedat. Umbra o ducea zeul Hermes până la porțile Tartarului.

Tartarul lui Hades

Există mai multe descrieri ale zeului Tartarului. Cea mai răspândită îl înfățișează pe Hades conducând un car aurit tras de patru armăsari negri. 

Zeul Infernului poartă un coif magic care îi face invizibil pe purtător, iar în mână ține un sceptru care poate despărți pământul în două. 

În unele descrieri, Hades ține și cheile lumii de dincolo însă în alte legende acestea sunt ținute de ușierul său, Aeacus. 

Hades locuia într-un palat de aur. Intrarea în palat era păzită de Cerber (Cerberus), un câine uriaș cu trei capete pe care foiau șerpi ce șuierau necontenit. 

În interiorul palatului se afla o cameră mare iar în centrul camerei se afla un tron din aur masiv. De acolo, înconjurat de cei trei judecători ai morții, Hades îi judeca pe cei osândiți. 

Citește și: Adevărul despre Atlantida, continentul dispărut care a stat la baza marilor civilizaţii ale lumii

În spatele palatului de aur se găsea o grădină plină de copaci roditori. Hades mai avea o cireadă de vaci negre, pe care păstorul Menoite le mâna pe câmpiile de asfodel. 

Animalele și plantele sacre pentru Hades sunt menta, chiparosul, bufnițele, plopul alb și asfodelul. 

La curtea stăpânului Infernului se găsesc o multitudine de personaje cu legături simbolice cu lumea de dincolo. 

Printre acestea se numără Ascalaphus (un demon transformat de Demetra într-o bufniță), Charon (luntrașul lui Hades în Infern), Eriniile (judecătorii morților), Tanatos, kerele, Menoete, și Oneiroii (zeii râurilor lumii de dincolo).

Drumul pe care sufletele trebuiau să-l parcurgă către tărâmul morții trecea prin peșteri negre și mlaștini verzi, urât mirositoare, ce îi amețeau pe călători. 

Pe aceste drumuri se aflau genii tăcute, urâte, răutăcioase ce aduceau oamenilor teamă, boală, griji, sărăcie, foamete, chinuri cumplite, bătrânețe și război. 

Pentru a ajunge la palatul zeului Hades, călătorii mai trebuiau să traverseze râul Acheron (unul dintre cele patru râuri care străbăteau Infernul), iar acest lucru se putea realiza doar cu ajutorul luntrașului Charon. Acesta trebuia plătit cu un ban de aur, de argint sau de aramă. 

Dacă reușeau să treacă apa, călătorii erau întâmpinați la porțile palatului de către Cerber, monstrul cu trei capete. Cerber îi lăsa să intre pe poarta deschisă, dar ce-l ce intra nu mai putea ieși niciodată.

Răpirea Persefonei

Simțindu-se singur în împărăția sa, Hades și-a dorit o soție, dar nici o zeiță nu a dorit să se ducă de bună voie în regatul sumbru pe care-l stăpânea, cu fală, zeul morții. Așa că Hermes și-a trimis iscoadele în căutarea unei soții potrivite pentru Hades. 

Acestea au găsit-o pe Persefona (care în limba greaca veche însemna „cea pierdută prin moarte”), fiica zeiței Demetra (zeița culturilor și a roadelor câmpului) și a lui Zeus. 

Știind că Demetra nu va fi niciodată de acord cu o căsătorie, zeul Infernului a cerut-o de soție fratelui său, Zeus. Neputând să-și refuze fratele, Zeus a consimțit însă cu o condiție: Hades însuși să o ducă pe fată în regatul lumii de dincolo.

 Zeus știa foarte bine că Persefona este păzită în permanență de mama ei, Demetra, care nu ar permite niciodată ca fata să ajungă în regatul subteran.

Într-o zi, pe când Persefona culegea flori împreună cu oceanidele, Artemis și Palas (fiica lui Triton), Hades a apărut dintr-o crăpătură din scoarța pământului, a apucat-o pe fată și a tras-o după el în Infern.

Demetra, îndurerată de dispariția fiicei sale iubite, a părăsit Olimpul și a pornit în căutarea Persefonei. Unele legende povestesc că în toată această perioadă Demetra a interzis pământului să mai rodească, nimic nu a mai crescut și tot ce era verde s-a uscat și a murit. 

Citește și: Zeii Olimpului – Legenda lui Hefaistos, zeul focului și fierarul divin

Helios, zeul soare care vedea tot ce se întâmplă pe pământ, făcându-i-se milă de zeiță, i-a relatat acesteia despre răpirea Persefonei. 

În cele din urmă, presat de Demetra și de rugăciunile muritorilor înfometați, Zeus i-a poruncit lui Hades să o elibereze pe fată. 

Stăpânul Infernului s-a conformat, însă înainte ca Persefona să părăsească tărâmul celor morți, zeul i-a dat să mănânce un sâmbure de rodie. Trimis de Zeus să o elibereze, Hermes a condus-o pe Persefona înapoi în Olimp. 

Șiretlicul lui Hades avea însă să dea roade. 

Persefona, prin puterea sâmburelui de rodie, a rămas legată pentru totdeauna de lumea celor morți. În fiecare iarnă, Persefona se întoarce în Infern și conduce alături de Hades până la venirea primăverii. 

Astfel se explică de ce iarna este anotimpul deznădejdii Demetrei, cel în care vegetația moare. Când vine primăvara și Persefona se întoarce din Infern, natura revine la viață.

Tema mamei care își caută copilul răpit a intrat în folclorul tuturor popoarelor, sub diferite variante, mai ales la popoarele slave, latine și chiar germanice. 

Romanii, de exemplu, i-au spus Proserpina. Bătrânul Plinu ne povestește despre „Răpirea Proserpinei”, zugrăvită de Nicomahos, un pictor din antichitate. 

Alte două frumoase picturi sunt ale lui Rubens și Tizian. Ne impresionează mai ales pictura lui Tizian, în care caii cei negri, înhămați la carul lui Hades, par vii, încât aștepți parcă să sară din pânză, ca-n versurile lui Ovidiu:

Răpitorul pornește acum carul său cu toată iuțeala. Și telegarii și-i mână în goană, strigându-i pe fiecare, pe nume…

Mai cunoaștem un grup de marmură, de o negrăită frumusețe, sculptat de Girardon. În acest grup o vedem pe Cora-Persefona – răpită de însuși zeul Infernului. 

Florile pe care zeița le culesese abia din livadă au căzut jos, și zeul calcă brutal pe ele. Fata plânge și își înalță mâinile spre cer, strigându-și în ajutor nimfele surate, pe mama sa, dar și pe tatăl său Zeus. 

Așa cum este aici înfățișată, ea exprimă, mai bine decât orice, simbolul elin al vegetației pălită de vânturile repezi ale toamnei.

Cultul lui Hades

Templele lui Hades se numeau plutonion (nekyomanteion). Acesta era venerat în ritualuri de necromanție – invocarea umbrelor morților – iar el și Persefona vegheau peste oracolele morților (nekromanteia), precum cele de la Cumae (peninsula italică) și Thesprotia (în Peloponez). 

În literatură, cultul zeului Infernului apare în Oedipus al lui Seneca sau în Odiseea și Tebaida lui Statius, printre altele.

Numele lui se era de temut, așadar vechii greci foloseau epitete și eufemisme. Pentru a-l împăciui, grecii băteau în pământ. 

Toate sacrificiile htonice, printre care cele închinate lui Hades, erau lăsate să sângereze într-un puț sau fisură în pământ, iar cei care făceau sacrificiul își întorceau fața. 

Când cineva murea, se obișnuia să i se pună un obol în gură sau alături, pentru ca acesta să-i poată plăti luntrașului Charon pentru a putea traversa râul, către lumea morților.

Simbolistica Infernului lui Hades

Zeu al Infernului, stăpânul Împărăției subpământene a morților, Hades este cunoscut în mitologia romană drept Pluton („cel bogat”), făcându-se astfel aluzie la bogățiile din adâncul pământului. 

Într-o pictură de pe un vas vechi, Hades are în mână Cornul Abundenței, simbol al prosperității și al belșugului. Hades nu era numai zeul misterios din adâncuri, el găzduia și plantele, sub formă de semințe, în perioada de iarnă.

Stăpân neînduplecat, la fel de crud ca și Persefona, nepoata și soția lui, Hades nu își eliberează nici unul dintre supuși. Numele său a fost dat locului pe care îl cârmuiește, devenind un simbol al Infernului. 

Citește și: Mituri despre oglindă, tradiții și superstiții. Ce se întâmplă dacă spargi o oglindă?

Trăsăturile îi sunt, până în acest punct, pretudindeni aceleași: loc invizibil din care veşnic nu se poate scăpa (excepție fac cei care cred în reîncarnări), rătăcit în frig și negură, bântuit de monștri și demoni care îi schingiuiesc pe defuncţi. 

Nu toți morții erau însă victimele zeului. Niște aleși – eroii, înţelepţii, iniţiaţii – cunoșteau după moarte alte sălaşuri decât întunecatul Infern, și anume Insulele Preafericiţilor, Câmpiile Elizee, unde erau scăldaţi în lumină și beatitudine. 

Paul Diel interpretează Infernul din perspectiva analizei psihologice și etice.

Fiecare funcție psihică este reprezentată printr-o figură personificată, iar mișcarea intrapsihică de sublimare sau corupere este exprimată prin interacţiunea acestor personaje semnificative. Spiritul este numit Zeus; armonia dorinţelor, Apollo; inspiraţia intuitivă, Pallas Atena; refularea, Hades; elanul evolutiv (dorința esențială) este reprezentată de erou, iar situaţia conflictuală a psihismului, de lupta împotriva monştrilor regresiei.

Potrivit acestei concepţii, Infernul lui Hades reprezintă starea psihismului care a pierdut lupta cu monștri, fie încercând să-i refuleze în inconştient, fie acceptând să se identifice cu ei, printr-un declin conştient.